În clasa a doua sau
în a treia am fost făcut pionier. Nu-mi dorisem foarte mult să acced la
calitatea asta, dar nu m-a întrebat nimeni dacă vreau sau nu să fiu purtător al
cravatei roșii.
Potrivit
ritualurilor ce trebuiau practicate și respectate când intrai în curtea școlii,
aveai obligația să saluți, ducând mâna dreaptă la frunte sau la basc, la fel ca
militarii, și să zici tare „Salut voios de pionier!”, fie că erai într-adevăr
voios sau cătrănit.
Această formulă de
salut mi se părea caraghioasă, stupidă, dar neavând încotro, încercam să mă
conformez. Problema era că, ori de câte ori rosteam „Salut voios de pionier!”, ceilalți
colegi nici nu se sinchiseau, nu mă băgau în seamă, având alte preocupări mult mai interesante:
se hârjoneau sau chiar se băteau între ei, trăgând de cravate ca de niște
căpestre.
Ceea ce a pus capac
la toate a fost atunci când singurul coleg care m-a remarcat intrând în curtea
școlii și m-a văzut salutând a răspuns la salutul meu pionieresc arătându-mi
curul și care, în timp ce s-a lovit cu palma peste el a scos din gură un sunet
ce imita pârțul. Toată voioșia mea s-a dus pe apa Sâmbetei și, din acel moment,
am renunțat la salutul voios de pionier, fapt care însă nu a trecut neobservat.
O colegă, înzestrată
încă de pe atunci cu calități de informator voluntar, m-a turnat la învățătoare,
care m-a amenințat că, dacă nu mai salut, îmi va lua cravata înapoi.
„Pagubă-n ciuperci!”
– mi-am zis în gând – și, deși n-am mai salutat vreodată cu „Salut voios de
pionier!”, am rămas în continuare un pionier foarte voios până când am fost
făcut utecist.
© Marcel Chitac, 2014
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu