Dintr-o gaură a
unei scânduri de brad geluite, de la ușa nouă montată la intrarea în prelipcă
se prelinse un mic șuvoi de smirnă gălbuie, limpede și vâscoasă. Am atins-o
ușor cu vârfurile degetelor, o parte din ea rămânând pe degetele care s-au
lipit între ele atât de bine, că abia am reușit să le desfac.
Mi-am dat seama
imediat că acea smirnă sau rășină – de culoarea și consistența mierii de albine
atunci când este scoasă din știubei – avea calitățile unui adeziv grozav.
Gândindu-mă la ce aș fi putut-o folosi, nu știu de unde mi-a venit ideea că ar
fi bună să-mi lipesc cu ea o mustață din mătase de păpușoi.
Era la început de
primăvară, cu moină, moloșag, la ruptul zăpezii, prin ogradă fiind zloată, iar
pe ulițele satului îți rămâneau ciubotele captive în glod, atunci când ridicai
piciorul să pășești mai departe, așa că, prea multe treburi nu puteai face pe
afară.
După ce mi-am
aranjat mustața falsă, m-am dus la vărul Costică pentru un test al impactului
la public. I-a plăcut atât de mult cum arătam, încât m-a rugat să-i furnizez și
lui materialele necesare deghizării într-un pitic mustăcios. Și-a lipit mătasea
de păpușoi deasupra gurii, după care am mers împreună, mai întâi acasă la mine,
apoi la ai lui, cu toții distrându-se copios și minunându-se cum de ne trecuse
prin cap o idee așa de năstrușnică.
Încurajați de
succes, ne-am hotărât să mergem și la tătuca în Hârtop, aplicând principiul că
dacă nu vin spectatorii la noi, ne ducem noi la ei. Deși până acolo erau vreo
cinci sute de metri de mers pe jos, drumul coborând în pantă, am înfruntat
băltoacele și noroaiele pe care nu le puteam ocoli, ele fiind peste tot.
Amândoi purtam pe cap câte o căciulă țuguiată, făcută din blană de miel, încât,
văzuți de departe, semănam cu doi zbârciogi umblători.
În timp ce ne
apropiam de Hârtop, la deal urca un tractor cu șenile, unul dintre primele
modele de tractoare fabricate la noi după război. Pe aripile și pe capota
tractorului erau cocoțați încă vreo patru tractoriști, în afară de cel care-l
conducea cu ajutorul unor manete sau manșe în loc de volan.
Când ne-au văzut pe
noi doi, toți au început să râdă în hohote, unii ținându-se cu mâinile de burtă
și, în cele din urmă, au scăpat mașinăria de sub control, intrând cu șenila din
partea dreaptă în șanțul de pe marginea drumului.
S-au amuzat și
bunicii pe seama noastră, iar la plecare, tătuca ne-a zis: „Ce, vă temeți că
n-o să vă crească mustățile, n-o să mai fiți voi bucuroși atunci de grija
bărbieritului!”.
Seara, înainte de
culcare, a trebuit să mă demachiez, numai că, mustății de mătase de păpușoi îi
plăcuse atât de mult rolul pe care l-a jucat, era îmbătată de succes sau se
obișnuise cu locul călduț unde se afla, că nu mai voia să se dezlipească cu
niciun chip.
Am tot tras de ea,
după ce am înmuiat-o bine cu apă caldă și săpun, dar n-am reușit decât s-o rup,
rămânând resturile în smirna care se uscase și se întărise între timp, făcând
corp comun cu pielea sensibilă de sub nas. Nici gazul de lampă n-a putut să
dizolve puternicul adeziv.
De câte ori apucam
resturile rămase din mustața falsă, simțeam că mi se smulg firicelele de puf ce
prevesteau deja viitoarea mustață adevărată. Am apelat la o altă metodă,
încercând să răzui cu lama cuțitului smirna îndărătnică, singurul rezultat
fiind acela că am simțit lacrimile curgându-mi șiroaie pe obraji, de durere și
disperare. Mă uitam în oglindă, răzuiam și plângeam în hohote.
Ultimele resturi de
rășină au dispărut de bună-voie abia după o săptămână, perioadă în care n-am
mai ieșit din casă.
Actoria nu m-a mai
atras niciodată și am cochetat mai târziu cu pictura.
© Marcel Chitac, 2014
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu