Îmi propusesem ca
în această carte să nu mai fac vreo referire sau vreun comentariu la personaje
sau situații contemporane – mai mult sau mai puțin cunoscute – pentru a nu
amesteca literatura cu ziaristica, după cum bine remarcase prietenul meu,
poetul și criticul literar Victor Teișanu în cronicile făcute la cele două
cărți publicate până acum.
Din păcate, nu mă
pot abține și îmi încalc promisiunea când văd că lumea de la noi s-a întors cu
curu-n sus.
În ultima vreme, la
înmormântări, în loc să bocească, să jelească sau să păstreze o tăcere
mormântală, participanții la cortegiul funerar aplaudă în draci, cu frenezie,
mai ales dacă defunctul a apărut la televizor de cel puțin două ori –
indiferent de prostiile spuse sau făcute acolo – adică, „pe românește” spus, dacă
a fost un VIP.
Comentariul stupid
pe care îl auzi atunci când „spectacolul” este televizat sună invariabil cam
așa: cel care a părăsit acest tărâm s-a ridicat la ceruri cu ajutorul
îngerilor, iar acum a plecat la Domnul și, dacă a fost actor, joacă în trupa de
teatru a Raiului (piesa fiind transmisă poate de RAI UNO), dacă a fost manelist
îi cântă lui Doamne-Doamne „Pe la spate, pe la spate…”, dacă a fost fotbalist,
cu siguranță va juca centru înaintaș la echipa „Heruvimii albi”, iar dacă aici
a fost taximetrist, îl plimbă pe Creatorul lumii cu mașina, fără a măslui
aparatul de taxare. Până și ceremoniile de înmormântare au devenit spectacole
de circ.
Din câte știu,
gestul de a aplauda, în limbajul trupului, al semnelor, exprimă entuziasm, aprobare
față de ceea ce vezi, bucurie, extaz.
Este oare un semn de
aprobare sau de admirație faptul că cineva și-a dat obștescul sfârșit?
Coborârea în mormânt a unei persoane, fie ea vedetă sau nu, poate genera sentimente
de mulțumire prin bătăi repetate din palme într-o lume normală?
De câte ori primesc
jucăria preferată, copiii mici, neputându-se încă exprima prin cuvinte,
aplaudă, deci se bucură!
La unele popoare sau
culturi primitive, se bocea la nașterea copilului, pentru că îl aștepta o viață
grea, plină de pericole și de neprevăzut; în schimb, toată lumea se veselea și
dansa la moartea unui semen, de bucurie că decedatul a scăpat de griji și de necazuri.
Aplauzele care se
aud astăzi în cimitirele noastre, în timp ce mortul este băgat în groapă, o fi
o chestiune de rafinament, de ultimă modă, de „fițe”, cu care eu, omul de la
țară, nu rezonez.
Deși nu mă grăbesc
să părăsesc prea curând această lume din ce în ce mai ciudată, mai ticăloasă,
mai absurdă, dar uneori atât de pitorească, mi-aș dori ca la înmormântarea mea
să nu se aplaude, să nu se fluiere, să nu se tropăie, să nu se strige „bis” sau
„bravo” și nici să se bocească.
La fel cum am venit
pe acest pământ cu discreție și sfiiciune, pentru a nu deranja prea multă lume,
nefiind întâmpinat cu aplauze – cred că bătăile din palme m-ar fi speriat și
m-aș fi întors înapoi –, tot așa aș vrea să plec. Așa să-mi ajute Dumnezeu!
© Marcel Chitac, 2014
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu