IERNILE DE ALTĂ DATĂ

Prima urătură pe care am învățat-o când eram mic a fost asta:

„Mătușică, mătușică,

Ai o fată frumușică.

Dă-o, dă-o după mine,

Că oi ține-o foarte bine:

Cu ciocane de curechi

Și măciuci după urechi!”.

O repetam de la casă la casă, de la o fereastră la alta, fără să înțeleg prea bine atunci despre ce era vorba în acea urare, care semăna mai degrabă cu o cerere în căsătorie.

Apoi am mai crescut și am învățat o altă urătură, pe care o adresam gospodarului sau gospodinei, după caz:

„Am venit ca să te ur

Cu talanga de la cur!”.

La drept vorbind, cei din casă nu auzeau sau nu înțelegeau ce spuneai tu acolo afară, în fața ferestrei. Puteai să-i și înjuri, că tot ieșeau să-ți dea un colac, două mere sau câteva nuci, mulțumindu-ți pentru urări și invitându-te să mai vii și în anul următor.

Întotdeauna îmi propuneam să urez din casă în casă, de la un capăt la altul al satului, pe șoseaua principală, mai precis, de la popa Onofrei până la Virginia lui Sava Ailoaiei. Când ajungeam în dreptul casei mele, deșertam traista cu colăcei și mergeam mai departe. Asta se întâmpla dacă nu-i întâlneam pe drum pe cei cu capra. Deși știam că sunt niște oameni mascați, fugeam de ei mâncând pământul, mai ales când cel deghizat în capră venea clămpănind spre mine. Îmi săreau colacii, merele și nucile din traistă, încercând să scap de acele arătări.

A doua zi număram colăceii – de obicei aveam peste o sută – și-i înșiram pe o sfoară ca mărgelele pe ață, pe care o agățam în cui, la perete.

Îmi plăcea să-mi admir colecția – unii erau mai mari, alții mai mici, unii mai albi, alții mai negri, dați pe deasupra, înainte de a fi copți, cu ou, cu mac sau doar cu apă și zahăr.

În două-trei zile se întăreau ca piatra, era imposibil să-i mai mănânci, ți-ai fi rupt dinții în ei. Pentru a le da o întrebuințare, îi făceam firimituri pe care le presăram în gura podului de la bucătăria de vară și intram în casă, unde mă uitam de la fereastră la vrăbiile ce veneau să le mănânce, certându-se între ele, care, după ce se săturau, ciuguleau zăpadă în lipsa apei, își ștergeau ciocurile de ea, când pe-o parte, când pe alta și plecau mulțumite. Maică-mea, de câte ori mă vedea ce fac, mă suduia zicându-mi: „Tu de aceea ai umblat o noapte cu uratul prin sat, ca să dai colăceii la vrăbii?”.

Și cu popa când mergeam, împreună cu ceata de băieți, în ajunul Crăciunului și al Bobotezei, cu „Chiralesa” și „Nihaho”, nu mă duceam că n-aș fi avut ce mânca acasă. La fiecare gospodărie, pe lângă un colac mare, fuiorul de cânepă și banii pentru popă, pe masă era un castron cu mere, nuci, plăcinte sau felii de cozonac destinate copiilor.

Preotul, după ce-și lua partea lui, ieșea în pragul casei cu castronul în mână și arunca ce se afla în el în ogradă, în zăpadă. Noi ne repezeam ca găinile la grăunțe și fiecare încerca să apuce cât mai multe. Dacă erau mere ori nuci, aveai șansa să culegi un trofeu de sub nasul celorlalți. În cazul plăcintelor sau al bucăților de cozonac, nimeni nu se alegea cu nimic, deoarece, în agitația stârnită se făcea un amestec de firimituri și omăt. Plăcerea competiției era totul, nu mai conta ce puneai în traistă.

În perioada când îmi mijeau tuleiele pe sub nas, împreună cu fratele meu și cu un văr am confecționat un buhai dintr-o balercă – o putină cât un butoi – pe care nu o puteam transporta decât pe sanie. Fiind acum flăcăi, nu mai treceam pe la fiecare casă, ci doar pe la acelea unde erau fetișcane de seama noastră.

Când am ajuns la casa Savetucăi, preferata mea, am urcat buhaiul cu tot cu sanie pe prispă, în dreptul ferestrei, ca să se audă cât mai bine dinăuntru, am udat cu borș smocul din coadă de cal de la mijlocul membranei din piele de oaie ce acoperea gura balercii și am început să trag cu putere de el, ba cu o mână, ba cu cealaltă.

Buhaiul mugea ca un apucat, de parcă era în călduri, începusem să asud și eu, cu tot gerul de afară. Din când în când, mă uitam cu coada ochiului pe fereastră, să văd care era efectul asupra celor din casă și mai ales cât de impresionată era Savetuca.

Trăgând din ce în ce mai tare de smocul de păr, am dat cu cotul în fereastră și geamul s-a făcut țăndări.

Pe atunci, la țară, casele aveau un singur rând de ferestre, iar sticla de geam era o raritate, nu se găsea prin sat, mai ales în toiul iernii.

Dându-mi seama de boacăna făcută, am sărit de pe prispă, dintr-un salt am ajuns la poartă și de acolo m-am afundat în întuneric, urmat de ceilalți doi din echipă.

Tatăl Savetucăi, Jinică Goldan, a ieșit imediat afară, dar n-a găsit decât putina și sania pe prispă, fără să apuce să-i vadă pe făptași.

În ajunul Bobotezei, popa umbla prin sat cu cârdul de copii care strigau cât îi ținea gura „Nihaho!”. Când au intrat cu toții la Jinică Goldan, ne-am amestecat și noi cu ceilalți, cu toate că eram ca măgarii între oi – fiind mari deja – și,  în timp ce popa blagoslovea în casă și stropea cu agheasmă, noi ne-am dus la șopru, unde aflasem că era sechestrat buhaiul nostru, l-am recuperat împreună cu sania și am tulit-o pe poarta deschisă, făcându-ne nevăzuți.

Sărmanul om n-a aflat nici până în ziua de azi cine i-a spart geamul de la fereastra casei în noaptea de Anul Nou, dar nici eu nu i-am mai făcut curte Savetucăi.

© Marcel Chitac, 2014