miercuri, 30 ianuarie 2013

HALDAN DE VARĂ

Pe cuptor, cam pe la mijlocul distanţei de la margine la peretele din capăt, stătea culcat, înfăşat sau mai bine-zis legat fedeleş, ca un infractor periculos, Milică a Frăsinei lui Telişcă, venit pe lume cam cu două luni în urmă. Gurile rele deja vorbeau prin sat că de fapt Milică nu era făcut de Telişcă, ci de Zamfir Alupoaie, care avea stână pe Deal la Arie, unde vara trecută Frăsina secera grâul. Cică, aşa cum lucra ea aplecată cu capul până în pământ, deodată a venit o pală de vânt, un fel de zefir şi i-a ridicat fusta la spate, după care a simţit o fierbinţeală prin tot trupul, apoi o răcoare plăcută. La început, a crezut că au apucat-o ameţelile, din cauza poziţiei în care muncea sub soarele arzător al amiezii, dar, până să-şi dea seama ce se întâmplă, deja era prea târziu… Dacă ar fi să crezi tot ce spun babele, în mod sigur, într-o bună zi, ai înnebuni. Culmea este că această poveste a fost lansată chiar de Tăşculeasa, care-i era mătuşă Frăsinei. De vreme ce Milică se afla cu ochii în tavan şi cu un moţoc în gură pe cuptor în casa lui Telişcă, înseamnă că era al lui. Ca urmare a acelor vorbe răutăcioase, pentru a nu greşi, lumea prefera să-i zică Milică a Frăsinei, şi nu al lui Telişcă sau al lui Zamfir. Tot pe cuptor, având o pernă sub fund şi una la spate, la perete, şedea Ileana, sora mai mare cu vreo cinci ani şi câteva luni decât Milică şi se juca cu o păpuşă confecţionată de ea dintr-un ciocălău de păpuşoi înzorzonat cu cordele multicolore, pe care mama ei le folosea la ţesut ţoale de aşternut pe jos, prin casă. Pe laiţa care venea în prelungirea cuptorului, Frăsina torcea lână. După ce s-a plictisit de păpuşă, Ileana a coborât de pe cuptor păşind peste frăţiorul ei, în loc să-l fi ocolit pe la unul din capete. Văzând una ca asta, maică-sa s-a albit la faţă, a început să ţipe şi s-o scarmene trăgând-o de părul încâlcit, nepieptănat, pe sărmana copilă, de pară ar fi confundat chica ei cu lâna din furcă. Cum adică, ce a apucat-o pe Frăsina de s-a năpustit asupra fetei? Atunci, toată lumea ştia că nu este bine să păşeşti peste un copil, pentru că acesta nu mai creşte şi este condamnat să rămână un pitic, de care va râde tot satul, chiar şi când va fi moşneag. În cazul lui Milică însă, nici până în ziua de azi nu s-a aflat din ce cauză păşitul peste el a avut un efect contrar aşteptărilor, ca o excepţie de la regulă. Până la urmă, s-a dovedit că Ileana a luat bătaie de pomană, dar din păcate nu se mai puteau îndrepta lucrurile. Când a ajuns la maturitate, Milică avea aproape doi metri înălţime, în schimb, era slab, de i se citeau toate oasele prin piele – mai bine ca pe clişeele radiografice – şi avea o culoare ca de ceară sau, mai exact, ca de cadavru: galben spre vineţiu. Dacă ai fi auzit a doua zi sau chiar la o oră după ce l-ai văzut trecând pe drum că a murit, nu te-ai fi mirat deloc. Cu toate astea, a trăit destul de mult, până la bătrâneţe, alţii părăsind această lume înaintea lui, deşi erau voinici ca nişte tauri şi roşii în obraji. Datorită felului în care arăta, ca un haldan înalt şi olojât, după recrutare i s-a recomandat să se întoarcă cât mai repede acasă şi a fost scutit de armată. Atunci când unul mai hâtru i-a atribuit porecla „Haldan de vară”, ea a fost acceptată în unanimitate. Haldanul este planta mascul de la cânepă şi după ce-şi face datoria, adică polenizează plantele femele, producătoare de seminţe, care sunt haldanii de toamnă, el se usucă în plină vară, iar din coaja de pe tulpina sa se scot fâşii bune pentru împletit harapnice cu codirişte sau funii. De obicei, ceilalţi băieţi râdeau de el când îl vedeau şi ziceau în cor: „Milică Afrăsinei, măi flăcăi, Este om, nu glumă, măi!”. La un moment dat, şi-a găsit şi el o nevastă – scundă, bondoacă, un pic crăcănată, care se pricopsise la rândul ei c-o poreclă: „Pătlăgica”. Văzuţi de departe, cei doi puteau fi asemănaţi cu siluetele lui Don Quijote de la Mancha şi a scutierului său Sancho Panza. În afara celor descrise până acum, Milică mai avea o meteahnă: era foarte fricos. Odată, într-o zi de toamnă, s-a dus cu un tăbâltoc cu grăunţe la moara de apă din cotul Prutului să facă făină. Până să le vină rândul, cei care erau înaintea lui trăncăneau verzi şi uscate, ca să le treacă mai repede timpul de aşteptare. Când a început să se audă muzica de fanfară din satul Drepcăuţi, de peste Prut, unul dintre consăteni a început să povestească despre locuri şi lucruri necurate de prin sat. În podul unei case din Ponoară uneori, noaptea, cântă dracii muzică de fanfară, bat toba, bat ştiuleţii de păpuşoi, fac hărmălaie mare încât, bieţii oameni din acea casă nu se pot odihni după o zi de muncă. La o altă gospodărie, „necuraţii” sunt şi mai obraznici: trag oghealul de pe cei din pat, pufăie sau chicotesc cu râturile lor ca de porc. Când aprind lampa, cei terorizaţi de „ducă-se pe pustii” nu văd nimic, toată şleahta de „copitaţi” dispare ca prin farmec, iar după ce sting lumina şi se culcă la loc, „spectacolul” reîncepe. Zadarnic s-a străduit un „Toma Necredinciosul” să le explice oamenilor că, de fapt, atunci când este vreo nuntă sau vreun bal în Basarabia, sunetul muzicii de fanfară se izbeşte de muchea Holmului şi ricoşează sub formă de ecou, părând că se aude în podurile caselor de lângă Prut, iar hârşâitul ştiuleţilor de porumb şi hodorogeala oalelor răsturnate tot prin poduri, precum şi miorlăiturile şi stuchiturile ce te pot trezi din somnul cel mai profund nu sunt altceva decât fondul sonor al „nunţilor” cotoilor şi mâţelor intrate în călduri şi, ca la orice nuntă, uneori, nuntaşii se mai iau la bătaie. Majoritatea sătenilor preferau să creadă că locurile unde se aflau acele case erau locuri necurate, bântuite şi trebuia adus popa să ţină o slujbă şi să stropească cu agheasmă sau, dacă nu, să fie stricate casele şi clădite altele în altă parte. Milică asculta cu luare-aminte şi cu teamă toate acele teribile întâmplări, făcându-şi din când în când semnul crucii, devenind din ce în ce mai agitat. Până când a terminat şi el de măcinat se întunecase de-a binelea. Unul dintre povestitori, Axinte Moşneguţu, a observat reacţia lui Milică la depănarea acelor grozăvii drăceşti, ce făceau să-ţi îngheţe sângele în vene. În timp ce Haldan de Vară lega sacul la gură, Axinte şi-a făcut de lucru pe afară şi a mers cam vreo sută de metri pe cărarea ce o lua prin lunca Prutului spre sat, după care s-a ascuns într-o tufă de lângă potecă. Tocmai când Milică trecea pe acolo cu sacul de făină în cârcă, Moşneguţu a început să-l strige pe nume, mai mult şoptit, cu o voce prefăcută, misterioasă: - Milucăăă… Milucăăă! Degeaba a încercat Milucă să se uite în stânga şi în dreapta, pentru că, oricum, nu vedea nimic prin acea beznă. A luat-o la goană cu sacul în spate, însă n-a putut fugi prea mult din cauza poverii prea grele şi a constituţiei sale fizice. S-a oprit să-şi mai tragă sufletul, gândindu-se că poate i se păruse doar că-şi aude numele strigat. În acest timp, „Diavolul”, mergând tiptil, pe căi lăturalnice, a ajuns iar cu o bucată de drum înaintea lui şi s-a ascuns din nou. Când şi-a auzit pentru a doua oară numele strigat în acea pustietate, pe un întuneric ca de smoală, Milică a aruncat sacul cu mălai de pe umăr şi a luat-o la sănătoasa spre sat, neoprindu-se decât acasă, cu limba scoasă de un cot, cu ochii ieşiţi din orbite ca la melc şi abia mai putând să respire. A doua zi, Milică s-a întâlnit cu Axinte Moşneguţu în Deal la Poartă, iar acesta i-a spus, zâmbind pe sub mustăţi: - Nu credeam că eşti aşa de sprinten şi forţos. Ce ţi-a venit aseară de ai luat-o la fugă cu sacul în spate? Am strigat de câteva ori după tine ca să-ţi zic că eu eram cu căruţa cu cai şi voiam să iau şi sacul tău până acasă. După această întâmplare, Milică n-a mai crezut în draci, dar, în schimb, din acel moment, şi-a pierdut încrederea în bunăvoinţa sau în bunele intenţii ale oamenilor. De fiecare dată când asculta câte o păţanie povestită de cineva, spunea pe un ton sentenţios: „Omul este Dracul!”.
© Marcel Chitac 2013

luni, 28 ianuarie 2013

DESPRE „UCIGĂ-L TOACA”


Nu demult, enoriaşii unei parohii dintr-un sat oarecare l-au reclamat pe preotul paroh la „înaltele feţe bisericeşti” pentru că acesta stabilise nişte tarife exagerat de mari pentru oficierea slujbelor la nunţi, botezuri sau înmormântări, în ciuda crizei care bântuie ca un strigoi. Şi, de parcă asta n-ar fi fost de-ajuns, tânărului preot, în spiritul iubirii aproapelui, îi plăceau mai mult enoriaşele tinere şi frumuşele decât acelea care se pregăteau pentru cele veşnice.
În urma plângerii făcute, protopopul care răspundea de parohie a fost trimis să facă cercetări.
Cum popă la popă nu-şi scoate ochii, protopopul a ajuns – după audierea părţilor – la o concluzie  halucinantă: „Aici şi-a băgat diavolul coada!”
Auzind acest verdict, te face pe tine, simplu spectator la toată povestea asta, să tragi o altă concluzie: în ziua de azi, numai diavol să nu fii; poţi fi tratat oricând ca un acar Păun şi nu beneficiezi niciodată de prezumţia de nevinovăţie.
Se pare că omul i-a inventat pe Dumnezeu şi pe Dracul, doar pentru a avea pe cine da vina, ori de câte ori i se întâmplă ceva. Dacă îi iese „afacerea”, înseamnă că l-a ajutat Dumnezeu; dacă nu, este clar că şi-a băgat Înalt Preaticăloşia Sa Aghiuţă coada.
De multe ori, m-am întrebat de ce popii au sutana lungă până în pământ, de nu li se mai văd nici călcâiele?! Să nu li se observe coada?
Ce gânduri necurate îmi trec prin cap, ducă-se pe pustii!




© Marcel Chitac 2013

ORIGINILE RĂULUI

O condiţie esenţială pentru păstrarea bunelor relaţii între oameni – rude, prieteni, colegi, vecini – este aceea de a nu-şi deconspira simpatiile sau convingerile politice şi religioase. În caz contrar, de la a se evita unii pe alţii, a nu-şi mai vorbi, se poate ajunge până la relaţii conflictuale ce pot degenera în certuri sau chiar bătăi. Toate războaiele din istoria omenirii au fost generate şi întreţinute de doctrine politice sau de dogme religioase care au tulburat minţi şi au otrăvit suflete. Unde propovăduiesc politicienii şi reprezentanţii cultelor religioase apare între oameni şi dihonia, care se manifestă prin intoleranţă, ură, vărsare de sânge în numele celor mai nobile sau sfinte idealuri. Dacă Platon visa la o republică din care să fie izgoniţi artiştii care derutează cetăţenii cu „iluziile” lor, eu nu-mi pot imagina Raiul decât fără politicieni şi fără popi.


© Marcel Chitac 2013

joi, 17 ianuarie 2013

JURĂMÂNTUL

- Te văd cam supărat, Hărăluţă, ce ai pe suflet? - Apoi, cum să nu fiu aşa, moş Epifane, dacă am păţit şi eu ca în vorba ceea: „Mă mănâncă-n cap de ciudă C-am găsit femeia udă Şi chiloţii rupţi în cui, O bucat’ de p…ă nu-i!” Cred că muierea asta a mea umblă cu coada ridicată, în timp ce eu muncesc ca un prost şi mă zbat să aduc o bucată de pâine în casă… - Doar crezi sau eşti sigur? Cată bine să nu grăieşti cu păcat şi s-o acuzi pe biata creştină pe nedrept. Marghioliţa ta nu pare să fie una din alea rele de muscă. - Am eu semnele mele, dar nu ştiu cum să fac ca s-o dovedesc – oftă Hărăluţă cu amărăciune, adânc, din toţi rărunchii. Bine-a zis cine-a zis că mai degrabă poţi păzi o turmă de iepuri decât o femeie! După ce căzu pe gânduri, cam cât să-ţi legi nojiţele la o opincă, moş Epifan îşi dădu cu părerea: - Uite ce ar trebui să faci, măi băiete, ca să-ţi iasă bănuiala asta din cap şi ghimpele din inimă, să nu-ţi mai simţi sufletul ca o bubă obrintită… Din câte o cunosc eu, Marghioliţa este o femeie cu frica lui Dumnezeu, merge la biserică, ţine posturile şi celelalte rânduieli. Spune-i ce crezi tu despre ea şi pune-o să jure în faţa icoanei sau cu mâna pe biblie, dacă nu-i adevărat. Ideea i s-a părut foarte bună lui Hărăluţă şi s-a grăbit s-o pună în practică. Când a auzit despre ce-i vorba, femeia bănuită că ar fi călcat strâmb, întâi s-a îngălbenit la faţă, apoi s-a pus pe bocit, minunându-se de unde i-a intrat omului ei acea prostie în cap, când ea ţine casa curată ca un pahar, îi găteşte şi îi spală rufele şi nu mai ştie cum să-i intre în voie. În cele din urmă, pentru a spulbera orice bănuială şi a-şi linişti bărbatul, a acceptat să jure. A căzut în genunchi în faţa icoanei înnegrite de la fumul candelei ce ardea de ani de zile fără întrerupere, încât nu se mai distingea chipul sfântului zugrăvit pe ea, şi-a făcut semnul crucii cu mişcări lente şi largi, pentru a fi crucea cât mai mare, până în pământ, şi a început „să se jure”: - Să dea Dumnezeu şi Maica Domnului să n-am eu parte de tine, Hărăluţă, să te trăsnească fulgerul, să te calce căruţa încărcată cu lemne, să te îneci în Prut sau să te lovească damblaua, dacă te-am înşelat vreodată sau nu ţi-am fost credincioasă! Aşa să-mi ajute Dumnezeu! – după care, şi-a mai făcut trei cruci mari, pentru garantarea efectului. Profund impresionat şi simţindu-se vinovat pentru gândurile necurate şi acuzaţia nefondată aduse neprihănitei sale soţii, Hărăluţă nu mai ştia pe unde să scoată cămaşa şi cum să dreagă busuiocul. - Nu trebuia să te afuriseşti chiar aşa, te cred şi te rog să mă ierţi pentru prostia mea, n-o să te mai bănuiesc niciodată. După acel jurământ, nimic n-a mai tulburat căsnicia celor doi, chiar dacă viaţa lor n-a fost ocolită de unele întâmplări neplăcute. Odată, când ploua, a fost trăsnit copacul sub care se adăpostea Hărăluţă şi, deşi era ditamai omul, a făcut pe el de frică. Într-o altă zi, a trecut printr-o altă cumpănă: s-a răsturnat căruţa cu lemne, venind de la pădure, pe drumul plin de hârtoape de pe Coasta lui Bereş. A avut noroc, s-a ales doar cu o julitură şi cu un picior scrântit. După aceste păţanii, Hărăluţă nu s-a mai dus niciodată la scăldat, la Prut. © Marcel Chitac 2013

vineri, 11 ianuarie 2013

LA POST

La grădiniţa din sat am mers doar câteva zile, după care am întrerupt cursurile, în ciuda insistenţelor, promisiunilor sau ameninţărilor părinţilor. Motivul abandonului a fost că educatoarea îi pedepsea pe cei care nu erau cuminţi, conform criteriilor ei, punându-i să şadă în genunchi pe coji de nuci sparte sau pe grăunţe de porumb ori, dacă nu avea la îndemână aceste „materiale didactice”, îi obliga să stea în picioare la colţ, cu faţa la perete şi cu mâinile ridicate în sus, până când micuţii „delicvenţi” amorţeau şi cădeau epuizaţi în hohote de plâns. Deşi n-am fost pedepsit în acest mod niciodată şi nici nu deţineam pe atunci cunoştinţe din domeniul pedagogiei sau psihologiei copilului, n-am putut fi de acord cu asemenea metode educative şi am protestat prin refuzul de a mai frecventa grădiniţa, preferând să fiu „autodidact” acasă. Se vede treaba că de mic aveam stofă de revoluţionar. În perioada celor patru clase primare am avut o învăţătoare de modă mai veche sau care îşi greşise cariera, ce făcea uz de nişte practici cel puţin ciudate, ca să nu spun anacronice, chiar şi pentru acele timpuri şi acel loc. La orice disciplină sau materie avea pretenţia să înveţi lecţia pe de rost, ca pe poezie. În timp ce te asculta, ţinea cartea deschisă pe catedră şi te corecta la fiecare cuvânt pe care-l omiteai sau îl substituiai cu un sinonim. O altă practică a ei era aceea că, dacă nu ştiai lecţia cuvânt cu cuvânt ca în manual, te oprea „la post”. Asta însemna că, după terminarea orelor, ceilalţi elevi plecau acasă, iar tu – sau oricine ce se afla în situaţia ta – rămâneai în continuare în clasă, supravegheat de învăţătoare până când ştiai lecţia „ca pe apă”. A rămâne consemnat la post nu era atât o pedeapsă, cât un act ruşinos, întâi faţă de colegi, apoi în faţa părinţilor. Pe atunci, noţiunea de ruşine mai avea încă sens. Când eram în clasa a patra, la ora de istorie, am avut de învăţat lecţia despre „Bătălia de la Posada”. Primul elev care a fost scos în faţa clasei pentru a povesti sau mai bine-zis a recita lecţia s-a poticnit la un moment dat, uitând care era următorul cuvânt de la jumătatea frazei. Învăţătoarea a chemat la lecţie încă un elev, dar nici acela nu a fost mai breaz. Apoi, a înşirat unul lângă altul cam jumătate din totalul elevilor, printre care mă număram şi eu; noroc cu o colegă tocilară, abonată întotdeauna la premiul întâi, care a reuşit să turuie mai departe, urnind căruţa din loc. Rezultatul a fost că toţi cei scoşi în faţa clasei am fost opriţi, după terminarea orelor, la post. Învăţătoarea a rugat-o pe bibliotecară să stea cu noi să ne supravegheze, iar ea a plecat acasă să mănânce, după care, urma să se întoarcă şi să ne asculte. Simţindu-mă nedreptăţit, pentru că eu ştiam să spun lecţia cu cuvintele mele, nu pe de rost, după plecarea acesteia, mi-am luat ghiozdanul şi am tulit-o spre casă, ignorând prezenţa şi autoritatea bibliotecarei. Am alergat un pic pentru a-i ajunge din urmă pe colegii care avuseseră norocul să nu fie ascultaţi în acea zi şi am reuşit să fiu la timp acasă, fără ca ai mei să afle ce am păţit. Maică-mea îmi pregătise masa şi, tocmai când mâncam mai cu poftă, am văzut-o pe învăţătoare intrând pe poartă. Atunci, am simţit un nod în gât şi mi-a pierit pofta de mâncare pe loc. - Bravo, domnule, frumos îţi şade! – mi s-a adresat ea când a intrat în bucătărie. Va să zică, tu te îndopi ca un nesimţit şi mă pui pe mine, femeie bătrână, pe drumuri, umblând după tine! Ia-ţi ghiozdanul imediat şi hai, înapoi la şcoală! Pentru asta, o să-ţi scad două puncte din nota la purtare! Biata mama a rămas năucă şi n-a scos niciun cuvânt, neştiind ce se întâmplase. Cu ultimul dumicat de mâncare oprit pe la jumătatea esofagului şi cu ghiozdanul pe umăr am făcut drumul înapoi spre şcoală, deşi era seara şi se întuneca, urmat fiind la câţiva paşi de apriga învăţătoare. Arătam ca un dezertor escortat de un jandarm sau de un poliţist. Îmi lipseau doar cătuşele la mâini sau lanţurile la picioare. De fiecare dată când ne vedea iarna cu sania pe uliţă sau dacă ne observa că ne duceam la film la căminul cultural, acea femeie ce-şi greşise locul şi rostul pe lume se făcea foc şi pară şi ne trimitea acasă la învăţat, sub ameninţarea că ne va asculta a doua zi. Din această cauză, când o zăream prin sat, fugeam de ea ca de dracu’ sau ne ascundeam pe unde se nimerea. Era un act de mare obrăznicie să ne dăm cu sania iarna sau să urmărim filme la căminul cultural, în loc să stăm tot timpul cu burta pe carte. De aceea, nu puteam reproduce lecţiile la istorie sau la geografie, aşa cum erau ele scrise în manual, cuvânt cu cuvânt. Am reuşit însă să văd în acea perioadă, strecurându-mă în sala de proiecţie din acel loc uitat de Dumnezeu, cele mai bune filme, considerate acum capodopere cinematografice, filme de cinematecă: „La Strada”, „Hoţii de biciclete”, „Doi colonei”, „Alexandru Nevski”, „Cavalerii Teutoni” şi multe altele. Filmele şi cărţile de literatură erau pentru mine atunci singurele căi de evadare din „microcosmosul” în care trăiam şi de cunoaştere a altor lumi. Îmi amintesc că pe la mijlocul clasei întâi, atunci când m-am dus pentru prima oară să împrumut cărţi, bibliotecara a refuzat să-mi îndeplinească dorinţa, pe motiv că n-am învăţat încă toate literele alfabetului, cu toate că eu ştiam deja să citesc, înainte de începerea şcolii. În zilele ploioase sau cu vreme urâtă, învăţătoarea nu ne mai lăsa în pauză sau în recreaţie – cum se spunea pe atunci – zicându-ne că nu aveam ce face afară, mai bine continuam cu lecţia următoare. Într-o astfel de zi, am văzut curgând din pantalonii colegului de bancă un şuvoi de lichid transparent din care ieşeau aburi. Printre colegi era şi băiatul directorului şcolii. În timp ce noi, ceilalţi, mâncam în rarele pauze de care beneficiam din pachetul de acasă o felie de mămăligă coaptă pe plită şi presărată cu sare sau o parpaliţă (ceva asemănător lipiei libaneze), fiul directorului desfăcea tacticos câte o portocală sau o banană. Nu ştiu de unde făcea rost de ele, pentru că la prăvălia din sat nu vedeai astfel de bunătăţi. Ne uitam la el cu invidie, curgându-ne balele de poftă şi ne repezeam precum găinile la firimituri, pentru a prinde măcar o coajă din cele pe care le arunca pe jos. Cam astea sunt unele dintre amintirile mele din primii ani de şcoală. Cu aşa pedagogi şi aşa şcoală, mă minunez şi eu câteodată cum de am ajuns până la urmă atât de „educat”. © Marcel Chitac 2013

joi, 10 ianuarie 2013

MOARTEA UNUI BUN CREŞTIN

Despre Ilie Arariţei se putea spune că era un om cu carte: absolvise patru clase primare, ştia să scrie, să facă socoteli simple şi să citească, chiar dacă se mai poticnea uneori la citit când erau cuvinte mai lungi sau mai ciudate, de care nu auzise niciodată. Singura carte pe care o avea în casă era o biblie veche, cu foile îngălbenite spre maro de vreme şi pătate cu saliva sau jegul de pe degetele care le-au răsfoit în atâţia ani de când era citită, iar slovele ei le mergeau la inimă celor ce le desluşeau tâlcul. Coperta era crăpată precum călcâiele lui Ilie Arariţei vara – când umbla desculţ, chiar şi pe mirişte, la secerat grâul – şi avea cam aceeaşi culoare, iar colţurile erau teşite, rotunjite. În zilele de sărbătoare sau în cele de lucru, când nu prea avea ce face, ceea ce i se întâmpla destul de des, se aşeza pe prispa înaltă a casei, deschidea biblia la întâmplare şi începea să citească. Unele pasaje le ştia pe de rost, pe altele le descoperea pentru prima dată, iar o altă categorie îşi aştepta răbdătoare rândul. Era multă înţelepciune acolo, vorbe frumoase care-l pătrundeau până în adâncul sufletului şi se pomenea dintr-o dată cu ochii înlăcrimaţi de atâta emoţie, încât nu mai vedea scrisul. Ar fi stat aşa, cu acea carte sfântă în braţe toată ziua, dacă n-ar fi trebuit să mai facă uneori unele treburi anevoioase şi plictisitoare la câmp sau prin ogradă. Citind într-o zi în Evanghelia după Matei, a dat peste un pasaj pe care nu-l mai văzuse până atunci sau poate că nu-i desluşise înţelesul: „Nu purtaţi de grijă pentru viaţa voastră ce veţi mânca şi ce veţi bea, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca… Priviţi la păsările cerului că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în hambare şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte…”. Nu-i venea să-şi creadă ochilor; a mai citit de câteva ori acele rânduri, făcând pauze mari între cuvinte, pentru a fi sigur că le-a descifrat corect tâlcul. A fost cea mai mare descoperire şi bucuria vieţii lui, o revelaţie ce venea direct de la Domnul, pentru că erau cuvintele Lui. Simţea o căldură lăuntrică, o fericire fără margini, i se părea că auzea corul heruvimilor, deşi nu erau decât trilurile păsărilor din cireşul înflorit în faţa casei. Cum de nu descoperise mai demult acele vorbe înţelepte, doar citea sfintele Scripturi încă din copilărie?! Câţi ani irosiţi aiurea, chinuindu-se ba la arat, ba la semănat, la cules, la cărat roadele acasă… şi toate astea pentru ce? Zădărnicie, totul nu-i decât zădărnicie, deşertăciune, timp pierdut aiurea, oase rupte, prostie omenească până la urmă! Când şi-a revenit din transă, a vrut să vadă ce scrie mai departe, ce adevăruri profunde despre care el nici nu bănuise până atunci se află în singura carte din lume pe care trebuie s-o citească fiecare muritor: „Aşadar, nu vă îngrijoraţi spunând: Ce vom mânca? sau: ce vom bea? sau: cu ce ne vom îmbrăca?... Că ştie Tatăl vostru cel Ceresc că aveţi nevoie de toate acestea.” Din acea zi, care poate fi asemănată cu ziua în care s-a pogorât Duhul Sfânt asupra apostolilor, viaţa lui Ilie Arariţei s-a schimbat brusc. Nici până atunci nu dădea în brânci cu munca, făcând-o mai mult în silă şi în spiritul unei tradiţii pe care n-o prea înţelegea şi nici n-o agrea. În timpul iernii îi plăcea să stea mai mult pe cuptor, după sobă, iar vara parcă era mai bine la umbră, decât să trudeşti în soare. După ce i s-a iluminat mintea şi l-au uns la inimă acele învăţături, a refuzat să mai pună mâna pe plug, sapă, coasă, hârleţ sau topor, în care parcă vedea uneltele diavolului şi nu mai ieşea din ogradă aproape deloc. Când nu citea din biblie, stătea la gard şi se uita la ceilalţi săteni care, victime ale ignoranţei, mergeau dimineaţa la ogor cu tot felul de scule în spate, iar seara se întorceau fără vlagă, arşi de soare şi colbăiţi. Îi privea cu un amestec de ironie şi compasiune şi vorbea singur: „Ce lume proastă! Cum de nu-şi dau seama că sunt pe o cale greşită? Ori n-au citit biblia, ori n-au înţeles nimic din ce scrie acolo!” Uneori, îi mai oprea pe unii ca să le citească acele vorbe de aur, care au fost rostite de o gură sfântă, dar ei ori nu stăteau să-l asculte, spunându-i că au treabă, ori – chiar dacă-l ascultau – păreau că n-au înţeles nimic sau, şi mai rău de atât, îl luau peste picior. Primăvara era pe sfârşite, se terminase cu aratul şi semănatul; a venit şi vara cu călduri dogoritoare, când transpirai stând în izmene la umbră, darmite să fi prăşit, secerat sau cosit în bătaia soarelui necruţător. Toamna, oamenii din sat, tineri şi bătrâni, femei şi ţânci abia înţărcaţi, se agitau fără-ncetare să-şi adune recoltele de pe câmp, din vii sau livezi, apoi să le care acasă, spre a-şi umple podurile caselor, siacele şi zămnicele. „Câtă prostie este pe lumea asta, iartă-i Doamne, că nu ştiu ce fac!” – mormăia în barba nerasă Ilie Arariţei, de câte ori îi vedea trecând pe drum. El şi-a lăsat tot pământul pârloagă, a tăiat şi ultima gobaie şi a pus-o în oală la fiert, mai ales că nu mai avea grăunţe de păpuşoi, nici măcar de dus la moară pentru mălai de mămăligă. În pragul iernii îşi epuizase toate rezervele alimentare din anul ce trecuse, pe când trăia în întuneric spiritual şi făcea şi el aceleaşi greşeli pe care le fac în continuare ceilalţi, adică îşi ara şi îşi semăna ogorul. Iarna a venit în forţă cu ninsori abundente şi viscol pe la mijlocul lui noiembrie, la scurt timp după arhangheli. În ajunul Crăciunului, Ilie Arariţei şi-a dat seama că nu mai are nici ce fierbe în oală pe plită, dar nici cu ce să facă focul pentru a găti şi a se încălzi. A ars şi ultimii ogrinji şi gardul dinspre drum, care se lăsase într-o rână. N-a fost niciodată însurat, a trăit toată viaţa singur, era obişnuit cu puţin, dar acum nu mai avea chiar nimic. Se uita pe fereastră la vrăbiile ce se adăpostiseră pe timp de iarnă sub streaşina de la acoperişul de stuf. Erau foarte vioaie, făceau multă gălăgie, păreau bine hrănite şi mulţumite, chiar fericite. „Oare cu ce s-or hrăni ele iarna?” – se întreba bunul creştin. „De ce Dumnezeu are grijă de ele şi de mine nu?” Din cauza suferinţei provocate de foame şi de frig citea şi mai mult din biblie căutând răspuns sau rezolvare la supliciul lui, numai că nu se producea niciun miracol. Slăbise rău şi abia se mai târa prin odaie, ca o umbră. În ajunul Bobotezei, când a venit popa – însoţit de hoarda de copii care strigau „Chiralesa!” – şi a trecut pragul casei lui Ilie Arariţei binecuvântând, l-a găsit pe acesta fără suflare în pat, învelit cu un ogheal peticit şi lipos, având biblia deasupra, deschisă la pagina unde scria: „Nu purtaţi de grijă pentru viaţa voastră ce veţi mânca şi ce veţi bea, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca… Priviţi la păsările cerului că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în hambare şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte… Aşadar, nu vă îngrijoraţi spunând: Ce vom mânca? sau: ce vom bea? sau: cu ce ne vom îmbrăca?... Că ştie Tatăl vostru cel Ceresc că aveţi nevoie de toate acestea.” © Marcel Chitac 2013

LUPUL

Învăţătorul Leomid era un bărbat între două vârste, de înălţime medie, cu un început de chelie şi de burtă – efecte ale statutului de intelectual al satului – şi nu se remarca prin nimic deosebit, nici în bine, nici în rău. Părea un om blajin, la locul lui, cum bine se zice. Singurul lucru pe care şi-l aminteau foştii lui elevi despre el era că, atunci când aceştia erau „tămâie” la lecţii, adică nu puteau răspunde nici la cele mai simple întrebări, învăţătorul le spunea: „Cum nu ştii nimic, aşa să nu-ţi fie nimic!”. Şcolarii nu-şi dădeau niciodată seama dacă acele vorbe erau concesive sau o formă ironică de dojană. Într-o iarnă, în timpul vacanţei, aplicând principiul „să-ţi faci vara sanie şi iarna căruţă”, Leomid şi-a comandat un costum de haine la un croitor iscusit din Rediu, sat aflat la vreo patru kilometri de Crăiniceni. Ziua în care s-a dus pentru a treia şi ultima probă la croitor avea să n-o uite toată viaţa. După ce a înotat prin nămeţi vreo două ore până acolo, a ajuns în sfârşit ud la picioare, cu ţurţuri de gheaţă agăţaţi ca ciucurii de colţunii de lână împletiţi în casă de nevastă-sa la igliţe, era roşu la faţă şi asudat în spate, de parcă trăsese la plug. Şi-a tras un pic sufletul, s-a dezbrăcat, a probat costumul fără mâneci, cu multe aţe şi ace sau semne trase cu creta pe margini, iar croitorul i-a propus să mai zăbovească vreun ceas-două, până i-l termină, pentru a nu mai face încă un drum în acele condiţii grele, de iarnă. Ca să nu se plictisească aşteptând şi pentru a se mai încălzi un pic i s-au oferit întâi câteva pahare cu ţuică fiartă cu piper, apoi a continuat cu ţuică crudă, care avea cam acelaşi efect binefăcător ca cea dată pe gât la început: îi punea sângele în mişcare, alungând răceala, cu toate efectele ei neplăcute. Ultimul nasture la costum a fost cusut cam în acelaşi timp în care a fost luat ca leac şi ultimul strop de ţuică din clondir. A urmat proba finală, după ce s-a mai dezbrăcat şi îmbrăcat încă o dată. Când a ieşit, în sfârşit, din casa croitorului, Leomid a remarcat cu îngrijorare că afară era deja întuneric şi începuse să bată Crivăţul. S-a încheiat la toţi bumbii şubei, a ridicat gulerul de blană, şi-a îndesat căciula cu urechi mai bine pe cap şi, strângând la piept taşca în care se afla costumul cel nou, a pornit voiniceşte pe câmpia albă şi pustie ce semăna cu un deşert nesfârşit. Văzându-se singur, noaptea, având în faţă o imensitate de omăt, nemaiştiind pe unde ar fi trebuit să fie drumul, îl trecură fiori de teamă. Orice umbră şi orice zgomot i se păreau dubioase. Pe atunci, se spuneau la gura sobei tot felul de povestiri sau anecdote cu lupi. Se pare că erau mai multe poveşti de acest fel decât toţi lupii din acel ţinut. Îi veni brusc în minte acea întâmplare cu un călător – singur, la fel ca el, şi tot într-o noapte de iarnă pe câmp – care, bietul, a fost atacat de un lup flămând. Neavând nicio armă la îndemână, acel nefericit a încercat să se apere cu mâinile goale. După o scurtă vânzoleală, victima s-a pomenit deasupra lupului. Atunci l-a apucat strâns cu mâinile de urechi, iar cu coapsele strângea puternic trupul dihaniei, dându-şi seama că, dacă va ajunge el dedesubt, va fi un om mort. Lupul, neputând scăpa de povară şi din strânsoare, a rupt-o la fugă cu călăreţ cu tot şi a alergat aşa disperat câteva ore până şi-a dat duhul de la atâta efort, plesnindu-i fierea în el. Când s-a luminat de ziuă, câţiva oameni din marginea satului şi-au făcut semnul crucii şi nu le venea a crede ochilor la aşa privelişte: un om şedea călare pe un lup mort. În zadar s-au chinuit aceştia să-i desfacă eroului mâinile de pe urechile lupului, pentru a putea descăleca. Din cauza fricii sau a gerului, i-au rămas mâinile încleştate, încât salvatorii lui au trebuit să taie urechile jivinei ca să-i separe pe cei doi. Leomid se scutură din tot corpul, mai mult de frică, decât de frig, uitându-se cu băgare de seamă şi-ntr-o parte, şi-n cealaltă, ba şi înapoi, încercând să iuţească pasul, ceea ce nu era aşa uşor, pentru că picioarele i se cufundau până la genunchi în omătul proaspăt. Noroc că îl mai împingea vântul de la spate, ajutându-l cât de cât la mers. Ar fi vrut să se gândească la ceva care să-i mai ridice moralul, să se încurajeze singur, însă, în loc de asta, îşi aminti o altă păţanie, şi mai cumplită decât prima. Cică un militar primise o permisie de câteva zile şi a venit cu trenul până la Dorohoi, unde era capăt de linie. Era tot iarna. Ajunsese seara în gară, de acolo nu mai avea alte mijloace de transport, mai ales noaptea, dar nici stare de a aştepta până dimineaţa pentru a căuta o sanie trasă de cai, care să-l ducă mai departe. Arzând de nerăbdare să-i revadă pe cei dragi după doi ani de cătănie şi simţindu-se în plină putere şi bine antrenat, s-a hotărât să meargă pe jos pe de-a dreptul, peste câmp, scurtând drumul până acasă. După câteva ore de mers a intrat în pădurea de la Conceşti, unde a auzit mai întâi urlete îndepărtate de lupi, după care a văzut în stânga şi în dreapta sa nişte luminiţe mişcătoare ca de licurici. Fiind militar, nu se speria cu una, cu două. N-a trecut mult şi s-a trezit înconjurat de cinci lupi care, după ce şi-au arătat colţii şi au mârâit, l-au atacat din toate părţile. Atunci, bravul ostaş, care făcea armata la cavalerie, a scos sabia din teacă şi a început să lovească aşa cum făcea la instrucţie, unde „inamicii” erau nişte manechine din stuf înfipte în pari. Doi lupi au fost ucişi după primele lovituri, un altul a fugit doar în trei picioare scheunând, pe al patrulea l-a tăiat de mai multe ori, deşi îl rănise grav, până nu a mai mişcat. Cel de-al cincilea a rămas neatins, dar văzând ce-au păţit ceilalţi, a rupt-o la fugă. Savurându-şi victoria, mai ales că era pentru prima oară când lupta cu adevărat, soldatul şi-a băgat sabia în teacă şi şi-a continuat drumul, gâfâind după atâta efort. După ce a mers cale de vreo jumătate de oră, a observat că-i dă târcoale lupul care a supravieţuit confruntării. Văzând că-i doar unul singur, în urma izbânzii avute cu puţin timp înainte asupra celorlalţi patru lupi, cavaleristul era acum sigur că va scăpa uşor şi de acest ultim adversar. A prins mânerul sabiei pentru a o scoate din teacă, numai că aceasta nu mai voia să iasă. A tras cu mai multă forţă, smucind-o de mai multe ori, dar tot degeaba. Fiind plină de sânge, sabia a făcut corp comun cu teaca, în urma îngheţului şi n-a mai putut fi scoasă. Lupul parcă a înţeles că prada sa se afla în încurcătură. A atacat cu hotărâre, sărind cu labele ridicate, izbindu-se de pieptul ostaşului, pe care l-a doborât pe spate, apoi şi-a înfipt colţii în beregata victimei şi a strâns cu putere. Leomid şi-a dus în acel moment mâna la gât pipăindu-l, vrând să se asigure că-i bine protejat cu fularul şi şi-a dat seama că nu avea asupra sa nici sabie, nici pistol şi nici măcar briceagul pe care-l folosea la tăiat harbuji toamna. A privit iar cu teamă în jur şi chiar s-a oprit din mers pentru a se uita mai bine îndărăt. La început, a crezut că imaginaţia îi joacă feste, din cauza fricii ce-l cuprinsese şi că are vedenii. Şi-a mijit şi mai mult ochii, vrând să desluşească mai bine dacă acea pată cenuşie pe albul zăpezii stă pe loc sau aleargă după el. Nu era niciun dubiu: un animal venea în fugă în urma lui. A simţit dintr-o dată că i s-a făcut pe tot corpul pielea ca de găină, părul i s-a ridicat măciucă în cap pe sub căciulă şi a luat-o la sănătoasa, încercând să fugă cât putea de tare; doar că, a fugi prin zăpadă mare este la fel de greu ca a alerga prin apă adâncă, oricât te-ai strădui. Ai aceeaşi senzaţie şi în vis, atunci când vrei să fugi, tot pentru a scăpa de o primejdie, numai că picioarele nu vor să te asculte. A alergat el aşa, mergând mai mult de-a buşilea, căzând, iar ridicându-se, a pierdut şi căciula, şi taşca cu costumul cel nou, şi-a scos din mers şuba care părea că-l încurcă cu pulpanele ei şi-l făcea să transpire abundent până când şi-a simţit gâtlejul uscat şi că nu mai putea respira, iar inima-i bătea, mai să-i spargă pieptul. A căzut pentru a nu ştiu câta oară cu faţa în zăpadă şi n-a mai avut putere să se ridice. „Până aici mi-a fost, m-au ajuns păcatele tinereţii…” – şi-a zis el, deşi nu prea îşi amintea care au fost alea. Aştepta cu resemnare sosirea lupului, simţindu-i parcă deja răsuflarea caldă la ureche. Ce moarte stupidă! Nu-i părea rău că murea acum, când nu mai era chiar tânăr, dar nici bătrân; poate că nu contează prea mult când îţi vine sorocul, ci modul în care părăseşti această lume. Cum este posibil ca el, un om, şi nu unul oarecare, un om cult, educat, care luminează minţile copiilor din comunitatea aceea sărmană, să ajungă hrană pentru o fiară sălbatică şi apoi trupul lui să fie risipit sub formă de excremente prin pădure! De o moarte mai cumplită şi mai umilitoare n-au parte nici cei mai odioşi criminali… Şi-atunci, de ce să i se întâmple tocmai lui una ca asta? Cu ce a greşit faţă de Cel de Sus? Îi treceau prin minte tot felul de gânduri şi nu-şi mai dorea decât să nu sufere prea mult înainte de a-şi da obştescul sfârşit. Văzând, după o vreme, că nu se mai întâmplă nimic, s-a gândit că are de-a face cu un lup mai sadic care se joacă cu el, precum pisica cu şoarecele după ce-l prinde, înainte de a-l mânca. Probabil că sălbăticiunea s-a aşezat pe burtă, lângă el, şi aşteaptă ca vânatul să se mişte un pic, pentru a-i trezi instinctul de vânător. Ar fi mai bine să facă pe mortul; poate că unii lupi nu mănâncă hoituri, ci doar animale vii. A mai trecut ceva timp, zăpada de sub obraz a început să se topească; în schimb, toată sudoarea de pe corp s-a răcit şi l-au apucat frisoanele, tremuratul. Leomid a început să ridice uşor capul, răsucindu-l spre dreapta şi a deschis cu teamă ochii, gândindu-se că va muri de frică atunci când va vedea lupul şi în felul acesta va avea o moarte mai uşoară. La început nu vedea clar, avea ochii înlăcrimaţi, poate îşi plânsese de milă în acea situaţie de coşmar. S-a şters pe faţă cu mâneca şi a constatat că pe acea parte nu se afla nimic. A întors capul spre stânga şi a văzut clar de data asta că în dreptul lui, la vreun metru şi ceva distanţă, era un imens ciulin, format din mai mulţi, agăţaţi unul de altul. A mai privit şi în spate, cum făcuse şi până atunci, dar nu se vedea decât albul zăpezii. Până să realizeze ce s-a întâmplat, a venit o rafală de vânt şi ciulinul a luat-o iar la fugă, rostogolindu-se pe deasupra câmpiei ninse, ţopăind din când în când la întâlnirea unui obstacol, parcă vrând să-i spună: „Ha, ha, te-am ajuns, acum prinde-mă tu pe mine!” © Marcel Chitac 2013