sâmbătă, 25 ianuarie 2014

FORȚA DESTINULUI


Politicienii, avocații și popii au ceva în comun în felul lor de a vorbi, mai ales atunci când se află la tribună, la bară sau în amvon. Au o intonație patetică, teatrală, afectată sau mieroasă, folosind în exprimare foarte mult mâinile și mimica feței, nu doar inflexiunile vocii. Pe cât de colorată și de expresivă pare vorbirea lor, pe atât de găunoasă, de lipsită de conținut este.
Scopul acestui fel, studiat sau actoricesc, de a se adresa publicului este dorința de a impresiona, de a manipula auditoriul și, mergând mai departe, de a face să treacă banii din buzunarele celorlalți în buzunarele lor.
Poate că din această cauză nu prea am prieteni din categoriile profesionale enumerate mai sus. Prefer să stau la taifas cu oameni obișnuiți, normali, fără ifose, care spun ce simt și ce gândesc într-un mod simplu și firesc, străini de gânduri ascunse sau de intenții parșive.
Un astfel de om este moș Modest Palamaru. De fiecare dată când am ocazia, îmi face plăcere să discut cu el, mai ales să-l ascult povestind despre întâmplări și locuitori ai satului, de demult. Cel mai tare l-a marcat pe el perioada războiului, de aceea abundă amintirile din acele vremuri tragice. Iată una dintre ele:
„Eram în timpul războiului în Cehoslovacia, într-un oraș pe care tocmai îl eliberasem după lupte grele și cu mari pierderi de vieți omenești. Nu-mi mai amintesc cum se chema orașul, avea o denumire ciudată, de-a lor.
Deși comandanții ne ordonau mereu să nu ne atingem de alimentele sau de băuturile găsite prin casele întregi, pentru că ar putea fi lăsate în mod intenționat de nemți, fiind otrăvite, foamea era atât de mare, că nu mai ținea nimeni seama de asta. Ne mâncau păduchii, de ne rupeau. Trebuia să-i hrănim și pe ei. Dacă băgai mâna la subsuoară să te scarpini, când o scoteai cu pumnul strâns, aveai în căușul palmei vreo sută de păduchi.
Toți militarii umblau ca niște stafii printre ruinele fumegânde sau prin clădirile ce fuseseră părăsite în grabă de către foștii proprietari, căutând cu disperare ceva de-ale gurii.
Un soldat mergea pe mijlocul unei străzi pustii, pline de moloz, de dărâmături, când, dintr-o dată, singurul zid al unei clădiri ce mai rămăsese în picioare a început să se încline, venind spre el. Nu se știe din ce pricină, până atunci stătuse cuminte, la locul lui și așa, din senin, și-a pierdut echilibrul.
Ori o fi suflat o boare de vânt, ori s-o fi așezat o cioară pe ruină, să se odihnească, nu mai contează; camaradul a văzut cu groază cum se prăbușește zidul și nu avea pe unde să fugă, să se ferească, pentru că, pe partea cealaltă a străzii înguste era alt zid, al unei alte clădiri. De frică, a rămas stană de piatră, înțepenit locului, paralizat, neputând să mai facă niciun pas. A închis ochii, a strâns din dinți și își aștepta sfârșitul.
Era obișnuit cu moartea, văzuse atâția camarazi murind lângă el sau în brațele lui, îi șuieraseră atâtea gloanțe pe la urechi, a fost și îngropat de câteva ori cu pământul suflat de exploziile bombelor, că se și mira cum de nu-i venise și lui rândul până acum.
La început, zidul se mișca încet, apoi a căzut ca fulgerul, stârnind un nor de colb până la cer. Ceilalți, care se aflau prin zonă, au venit în fugă să vadă ce s-a întâmplat.
După ce s-a limpezit aerul, ei l-au zărit în mijlocul grămezii de cărămizi și tencuială pe tovarășul nostru, stând drept și țeapăn ca un pripon. Nu ne-a venit să ne credem ochilor că era teafăr!
Când m-am apropiat de el, l-am recunoscut pe consăteanul meu Grigoroșcuță Hulub, contingent cu mine. Datorită spaimei prin care trecuse, nu se mișca din loc, i se albise părul ca la moșnegi și nu putea deschide gura. A trebuit să-i bag lama de la baionetă între dinți, ca să-i descleștez fălcile.
Toți ne-am bucurat că a scăpat cu viață și am crezut că a fost un miracol, că Dumnezeu avea planuri mari cu el. Revenindu-ne din uimire, am văzut că, de fapt, marele lui noroc a fost că unul din golurile zidului, locul unde fusese o fereastră, s-a nimerit să se potrivească exact cu locul unde se afla Grigoroșcuță al meu, care a intrat ca ața prin urechile acului prin acel gol din zid, fără să se aleagă cu vreo zgârietură.
Dintre toți flăcăii din contingentul nostru, care am plecat din sat la război, doar noi doi ne-am întors teferi. Cred că nu trecuse niciun an de la întoarcerea noastră acasă, când, într-o zi, pe drumul ce coboară din Deal la Poartă, unde-i troița, spre Fundoaia, venea la vale o căruță încărcată cu fân. Ori cel cu căruța era beat și a uitat să pună piedica, ori oiștea era putredă, caii n-au mai putut s-o stăpânească și atelajul a luat-o în viteză, în pantă, hodorogind și mergând în zigzag.

Tocmai atunci, urca la deal Grigoroșcuță Hulub. O fi văzut prea târziu căruța și n-a mai apucat să se ferească sau o fi crezut că va avea loc un al doilea miracol, Domnul știe, problema a fost că a murit pe loc, strivit ca un pui de găină călcat de o mașină, atunci când iese-n drum să scurme în balega de cal.”.
© Marcel Chitac, 2014

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu