Politicienii,
avocații și popii au ceva în comun în felul lor de a vorbi, mai ales atunci
când se află la tribună, la bară sau în amvon. Au o intonație patetică,
teatrală, afectată sau mieroasă, folosind în exprimare foarte mult mâinile și
mimica feței, nu doar inflexiunile vocii. Pe cât de colorată și de expresivă
pare vorbirea lor, pe atât de găunoasă, de lipsită de conținut este.
Scopul acestui fel,
studiat sau actoricesc, de a se adresa publicului este dorința de a impresiona,
de a manipula auditoriul și, mergând mai departe, de a face să treacă banii din
buzunarele celorlalți în buzunarele lor.
Poate că din
această cauză nu prea am prieteni din categoriile profesionale enumerate mai
sus. Prefer să stau la taifas cu oameni obișnuiți, normali, fără ifose, care
spun ce simt și ce gândesc într-un mod simplu și firesc, străini de gânduri
ascunse sau de intenții parșive.
Un astfel de om
este moș Modest Palamaru. De fiecare dată când am ocazia, îmi face plăcere să discut
cu el, mai ales să-l ascult povestind despre întâmplări și locuitori ai
satului, de demult. Cel mai tare l-a marcat pe el perioada războiului, de aceea
abundă amintirile din acele vremuri tragice. Iată una dintre ele:
„Eram în timpul
războiului în Cehoslovacia, într-un oraș pe care tocmai îl eliberasem după
lupte grele și cu mari pierderi de vieți omenești. Nu-mi mai amintesc cum se
chema orașul, avea o denumire ciudată, de-a lor.
Deși comandanții ne
ordonau mereu să nu ne atingem de alimentele sau de băuturile găsite prin
casele întregi, pentru că ar putea fi lăsate în mod intenționat de nemți, fiind
otrăvite, foamea era atât de mare, că nu mai ținea nimeni seama de asta. Ne
mâncau păduchii, de ne rupeau. Trebuia să-i hrănim și pe ei. Dacă băgai mâna la
subsuoară să te scarpini, când o scoteai cu pumnul strâns, aveai în căușul
palmei vreo sută de păduchi.
Toți militarii
umblau ca niște stafii printre ruinele fumegânde sau prin clădirile ce fuseseră
părăsite în grabă de către foștii proprietari, căutând cu disperare ceva de-ale
gurii.
Un soldat mergea pe
mijlocul unei străzi pustii, pline de moloz, de dărâmături, când, dintr-o dată,
singurul zid al unei clădiri ce mai rămăsese în picioare a început să se încline,
venind spre el. Nu se știe din ce pricină, până atunci stătuse cuminte, la
locul lui și așa, din senin, și-a pierdut echilibrul.
Ori o fi suflat o
boare de vânt, ori s-o fi așezat o cioară pe ruină, să se odihnească, nu mai
contează; camaradul a văzut cu groază cum se prăbușește zidul și nu avea pe
unde să fugă, să se ferească, pentru că, pe partea cealaltă a străzii înguste
era alt zid, al unei alte clădiri. De frică, a rămas stană de piatră, înțepenit
locului, paralizat, neputând să mai facă niciun pas. A închis ochii, a strâns
din dinți și își aștepta sfârșitul.
Era obișnuit cu
moartea, văzuse atâția camarazi murind lângă el sau în brațele lui, îi șuieraseră
atâtea gloanțe pe la urechi, a fost și îngropat de câteva ori cu pământul
suflat de exploziile bombelor, că se și mira cum de nu-i venise și lui rândul
până acum.
La început, zidul
se mișca încet, apoi a căzut ca fulgerul, stârnind un nor de colb până la cer.
Ceilalți, care se aflau prin zonă, au venit în fugă să vadă ce s-a întâmplat.
După ce s-a limpezit
aerul, ei l-au zărit în mijlocul grămezii de cărămizi și tencuială pe tovarășul
nostru, stând drept și țeapăn ca un pripon. Nu ne-a venit să ne credem ochilor
că era teafăr!
Când m-am apropiat
de el, l-am recunoscut pe consăteanul meu Grigoroșcuță Hulub, contingent cu
mine. Datorită spaimei prin care trecuse, nu se mișca din loc, i se albise
părul ca la moșnegi și nu putea deschide gura. A trebuit să-i bag lama de la
baionetă între dinți, ca să-i descleștez fălcile.
Toți ne-am bucurat
că a scăpat cu viață și am crezut că a fost un miracol, că Dumnezeu avea
planuri mari cu el. Revenindu-ne din uimire, am văzut că, de fapt, marele lui
noroc a fost că unul din golurile zidului, locul unde fusese o fereastră, s-a
nimerit să se potrivească exact cu locul unde se afla Grigoroșcuță al meu, care
a intrat ca ața prin urechile acului prin acel gol din zid, fără să se aleagă
cu vreo zgârietură.
Dintre toți flăcăii
din contingentul nostru, care am plecat din sat la război, doar noi doi ne-am
întors teferi. Cred că nu trecuse niciun an de la întoarcerea noastră acasă,
când, într-o zi, pe drumul ce coboară din Deal la Poartă, unde-i troița, spre
Fundoaia, venea la vale o căruță încărcată cu fân. Ori cel cu căruța era beat
și a uitat să pună piedica, ori oiștea era putredă, caii n-au mai putut s-o
stăpânească și atelajul a luat-o în viteză, în pantă, hodorogind și mergând în
zigzag.
Tocmai atunci, urca
la deal Grigoroșcuță Hulub. O fi văzut prea târziu căruța și n-a mai apucat să
se ferească sau o fi crezut că va avea loc un al doilea miracol, Domnul știe,
problema a fost că a murit pe loc, strivit ca un pui de găină călcat de o
mașină, atunci când iese-n drum să scurme în balega de cal.”.
© Marcel Chitac, 2014
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu