Pe prispa înaltă a
casei era un lăicer așternut, pe care stăteau așezați Tudoruță Prâsnel cu
nevastă-sa Procirica.
Ședeau unul lângă
altul, scoțând din când în când câte o vorbă, urmată de o pauză lungă, spre a
fi rumegată, amintindu-și ba una, ba alta. Stăteau degeaba, cum se spune, nu
pentru că n-ar fi avut nicio treabă de făcut, dar era ziua când se prăznuia
Adormirea Maicii Domnului, pe 15 august.
După încă un moment
de cugetare, Procirica îi spune așa, din senin, omului ei:
-
Bărbate, să știi că
dacă bunul Dumnezeu va binevoi și vei muri tu primul, adică înaintea mea, eu
n-o să mă mai mărit niciodată! De fapt, nici n-aș avea când, pentru că de
durere, de scârbă sau de supărare atât de mare, cred că voi veni și eu după tine
cât de repejor…
-
Ce-ți veni, ce-ți
trece prin cap să grăiești niște prăpăstii mai mari ca tine?! Eu sunt încă
tânăr, n-am de gând să te părăsesc așa de repede… Și-apoi, dacă o fi să se
întâmple asta, facă-se voia Domnului, tu adică de ce să nu te mai măriți? Ești mai
tânără ca mine, ești frumoasă, harnică și iute ca o helge, ca o zvârlugă; nu
faci treabă de mântuială și nu ești îngălată ca altele… Dacă o fi să se
întâmple totuși nenorocirea asta, aș avea o singură rugăminte la tine, ca să
mor cu sufletul împăcat: să nu te măriți prea repede, să mai aștepți oleacă,
măcar până o crește iarba pe mormântul meu… Pentru mine n-o să mai conteze,
oricum, dar trebuie să te ferești de ochii și de gura lumii, știi cum sunt
oamenii din sat, mai ale muierile…
La mai puțin de un
an, lui Tudoruță Prâsnel i s-a făcut dintr-o dată rău; o fi făcut aprindere la
plămâni, după ce a băut și s-a spălat cu apă rece de la șipot, fiind încins și
asudat. S-a dus la doctor, a luat tot felul de leacuri, a stat și internat în
spital în câteva rânduri, dar până la urmă a fost trimis acasă, pentru a nu
muri printre străini.
Trecuseră două
săptămâni de la înmormântare. Procirica lui Prâsnel s-a dus la cimitir să
îngrijească mormântul, să pună ulei în candelă și să-și mai jelească bărbatul,
care s-a grăbit s-o lase singură pe lume și să meargă în Ceruri, la Domnul,
unde sigur deretică acum cu grebla sau cu coasa printre tufele din Grădina
Raiului.
În timp ce mărunțea și ea cu grebla țărâna
proaspătă, împrăștia pe mormânt dintr-o pungă tot felul de semințe de ierburi
sălbatice, culese cu o zi înainte de la Stadoală și uda cu o stropitoare.© Marcel Chitac, 2014
© Marcel Chitac
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu