În luna martie a început topirea zăpezii și, din cauză că pământul mustea de apă, o bucată din panta abruptă, dinspre Răsărit, a Bâtcăi s-a surpat sau a avut loc o alunecare de teren, cum se mai spune acum.
Spre sfârșitul lui
aprilie, când a ieșit iarba fragedă, Ghiță Șuruiuc – un băietan de vreo
paisprezece ani – păștea oile prin Ponoară. Asta se întâmpla cu mulți ani în
urmă.
Ajungând la poalele
acelui deal în formă de căciulă, s-a dus să vadă mai de aproape catastrofa
naturală în urma căreia Bâtca a rămas sluțită, de parcă și-ar fi bătut joc
cineva de ea. Într-un șanț adânc, format în malul rupt, Ghiță Șuruiuc a zărit
un chiup mare de lut, pe care l-a scos după multă caznă, fiind foarte greu.
Înăuntrul chiupului
se aflau mai multe plăcuțe de lut ars, care aveau pe câte o parte niște scrieri
incizate, adică cu litere săpate când lutul era moale. Până s-a înserat, a
citit câteva din ele, iar a doua zi s-a gândit să-i ducă popii din sat chiupul
cu misterioasele plăcuțe din lut.
Voi trece sub
tăcere numele preotului paroh de atunci, pentru a nu-i întina memoria,
odihnească-se în pace!
La sfârșitul
slujbei de duminică, la predică, popa le-a amintit enoriașilor săi că diavolul
nu are zile libere și nu-și ia concediu niciodată, ci lucrează tot timpul și în
tot felul spre a-i abate sau a-i îndepărta pe cei slabi de la dreapta credință.
Încercând să ofere un argument cât mai convingător, el a povestit pe scurt
despre chiupul cu plăcuțele de lut găsite la Bâtcă, fără a da prea multe
amănunte despre conținutul acelor scrieri. Le-a spus celor prezenți în biserică
doar că erau blasfemii, cuvinte care puneau la îndoială adevărurile din Vechiul
Testament. Drept urmare, cuvioșia sa a distrus acele lucrări ale Satanei,
spărgând în mii de cioburi plăcuțele de lut, după care le-a îngropat adânc în
pământ într-un loc numai de el știut.
Cam asta-i povestea
pe care o auzisem și eu în copilărie, dar atunci n-a prezentat un interes
deosebit pentru mine și nici n-am căutat să aflu mai multe detalii.
Acum câțiva ani,
eram la părinții mei la Horodiștea și m-am dus pe Holm să fac niște poze cu
soarele la asfințit printre nori, spectacol care, deși se repetă zilnic, de
fiecare dată este unic. Când peretele vertical, de un ocru galben intens, rămas
ca o cicatrice pe obrazul Bâtcăi, a fost iluminat de o rază aproape orizontală,
ieșită printr-o spărtură de nori, mi-am amintit de descoperirea făcută mai
demult de Ghiță Șuruiuc.
L-am întrebat pe
tata dacă mai trăiește bătrânul și am aflat cu nesperată bucurie că, la cei
peste nouăzeci de ani ai săi, era încă în viață, chiar dacă nu mai ieșea din
ogradă.
În ziua următoare
i-am făcut o vizită lui moș Ghiță Șuruiuc și, după ce m-am prezentat spunându-i
că sunt băiatul cel mic al lui Marin Chițac, „Pictorul”, cum îmi zice lumea
prin sat, l-am rugat să-mi povestească dacă era adevărată întâmplarea cu
chiupul de la Bâtcă, dacă a apucat să citească textele de pe tăblițe și despre
ce era vorba în ele.
-
Apăi, de citit am
citit eu ceva, măi băiete – așa-mi zicea moșul, deși nu mai eram de mult băiat
– numa’ că n-am apucat să le citesc pe toate. Pe primele le-am luat la rând,
cum erau așezate, iar restul pe sărite.
-
Îți mai aduci
aminte ce scria pe bucățile de gresie?
-
Da-păi cum să nu,
numa’ că m-am cutremurat de ce am văzut acolo! A avut dreptate popa să le sfărâme
cu ciocanul…
-
Da’ ce era așa de
înspăimântător pe tăblițele alea?
-
Într-un loc scria
că Moise s-a suit pe Bâtcă, nu pe Muntele Sinai, de unde a coborât după
patruzeci de zile cu Tablele Legii, adică cu Cele Zece Porunci în traistă… În
altă parte, că la Potop, când a venit Prutul mare și toată Ponoara se umpluse
cu apă, de nu se mai zărea decât vârful la Bâtcă, ca o insulă, Noe a legat
acolo Arca la mal, a coborât toate lighioanele din ea și a așteptat să se
retragă apele până ce Prutul a reintrat în matcă. De atunci, de când am citit
asta, de câte ori mă uit la Bâtcă, mă închin la ea ca în fața sfântului altar…
-
Ce altceva îți mai
amintești? – l-am iscodit eu în continuare.
-
Apăi în primele
plăcuțe era vorba despre Facerea Lumii aici, la noi, la Horodiștea. De aceea
m-am îngrozit când am citit. Cică Dumnezeu, după ce a făcut pământul și apa,
adică Ponoara, Holmul, Bâtca, Prutul și Iazul lui Tanasă, a coborât pe vârful
Bâtcăi ca să-și mai tragă sufletul și să admire așa frumusețe. Acest loc, care
atunci se chema Gorodiște, i s-a părut cam pustiu totuși fără țipenie de om,
doar câteva jivine umblau de colo-colo, fără niciun rost.
Atunci Domnul a luat niște hlei
din Ponoară, a sclipuit din el ceva care să semene a om, a suflat de trei ori
asupra lui, pentru a-i da viață și i-a pus numele Adam. După câteva zile, l-a
văzut pe Adam cam abătut, trist, nu sufla o vorbuliță și s-a gândit Creatorul
să-i facă o femeie ca să aibă și el cu cine se lua. I-a scos o coastă lui Adam,
că și așa avea prea multe, a făcut-o din ea pe Eva, iar după aceea, a început
să-l strige Adam Cheptroșu pe Adam, din cauză că avea urme de sânge pe piept de
la operația prin care i-a scos coasta.
Într-o bună zi, Dumnezeu i-a
chemat pe cei doi și le-a grăit așa: „Adame, tu să fii om gospodar, să ari și
să sameni ogoarele, să crești dobitoace, să-ți câștigi pâinea cu sudoarea
frunții, să nu bei prea mult și să nu-ți bați nevasta! Tu, Eva, să fii
ascultătoare, să ții casa curată și să nu-ți înșeli bărbatul! Creșteți și
înmulțiți-vă și umpleți pământul și supuneți-l! Să n-aud huit în casa voastră!”
Venind toamna cu nopțile reci,
cu brumă, primii doi oameni de pe pământ și-au încropit un bordei pe tăpșanul
din spatele Bâtcăi, pe locul care se cheamă Mălăiște. Au ascultat de sfaturile
Domnului și au făcut doi băieți: pe Cain și pe Abel.
Într-o zi de Sabat, când nu
aveau voie să lucreze, cei doi frați s-au apucat de băut țuică din goldane,
perje, bardace, curcudele sau gurușe, Domnul știe ce-or fi avut prin grădină.
Când s-au îmbătat, s-au luat la harță pe moștenirea ce li s-ar fi cuvenit de pe
urma părinților. De la sfadă, au ajuns repede la bătaie și au început să arunce
unul în altul cu oalele și străchinile pe care le-au găsit prin casă. De aceea,
chiar și acum, în fiecare primăvară, când se ară pe Mălăiște, fierul plugului
scoate la suprafață cioburi de oale sparte.
Când Cain l-o pălit oleacă mai
tare cu o strachină în cap pe Abel, în loc să se spargă strachina, s-o spart
capul lui Abel ș-o murit pe loc.
Supărat foc, Adam l-a izgonit
pe Cain de-acasă și i-a zis că nu mai vrea să-l vadă niciodată în ochii lui
înlăcrimați de părinte.
Cain și-a înjghebat o coșmoagă,
cam pe locul unde până nu demult era casa lui Ilie Asavetei, hotărât fiind
să-și găsească o nevastă și să trăiască la casa lui…
După o pauză mai
lungă, moș Ghiță Șuruiuc mi-a declarat că n-a apucat să citească mai departe ori nu-și amintește ce a mai citit, spre marea mea dezamăgire. Oricum, i-am
mulțumit și am plecat profund impresionat de cele auzite.
Am rămas totuși cu
regretul că acele plăcuțe de lut s-au pierdut o dată pentru totdeauna și n-am
aflat și nu voi ști niciodată cu fata cui s-a însurat Cain.
© Marcel Chitac, 2014
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu