Este binecunoscut
faptul că buna funcționare a unui stat depinde de eficiența instituțiilor sale.
La nivel de comună sau de sat nu sunt reprezentate – la scară redusă,
bineînțeles – chiar toate acele instituții cum ar fi, de exemplu, serviciile de
informații și presa locală scrisă, audio sau video.
Din fericire,
întotdeauna se găsesc voluntari din zonă, care se oferă să umple acele goluri
și își iau rolul în serios, dovedind profesionalism, dăruire, spirit de
sacrificiu și putere de muncă ieșită din comun.
Pelaghia lui Culică
își neglija uneori îndatoririle casnice pentru a afla despre toți cei care
treceau pe drum de unde vin, unde se duc, cu ce scop umblă, cu cine s-au certat
sau urmează să se certe și din ce pricină. Nu lipsea mai mult de zece minute de
lângă gard – i se lungise gâtul ca la struț, încercând să monitorizeze o arie
cât mai cuprinzătoare –, iar pentru a acoperi perioada în care își părăsea
postul de observație, se informa de la colaboratoare – colegele și vecinele ei:
Marița lui Bandravelea sau Lența lui Hurduc.
În zilele de
sărbătoare, când avea motive întemeiate să nu facă nimic prin casă, prin ogradă
sau grădină, stătea de dimineață până târziu în noapte, împreună cu celelalte
două femei, pe banca făcută special în acest scop, după multe insistențe, de
molâul de bărbatu-său, pe spațiul din exteriorul gardului, spre drum, de unde
observau, comentau și emiteau ipoteze de lucru, făceau pronosticuri, se
completau una pe alta pentru identificarea subiecților, limpezirea trecutului
lor sau intuirea evenimentelor ce ar fi urmat să se desfășoare.
Satisfacțiile
sufletești – pe care le aveau mai ales atunci când anticipau cu exactitate
anumite acțiuni sau fapte – valorau mai mult decât tot aurul din lume ca plată
sau recompensă a efortului lor.
Într-o toamnă, pe
la mijlocul lui octombrie, eram acasă la părinți, să-i ajut la recoltatul
porumbului. Era seara, se întunecase deja și începuse o ploaie măruntă,
mocănească.
Înainte de a mă
băga în pat, m-am spălat „în rate”, adică pe bucăți, la lighean, cu apă încălzită
pe plită, după care mi-am pus pijamaua și am ieșit afară să arunc conținutul la
o scurgere de lângă gard. Ca să nu mă ude ploaia prea tare, m-am deplasat
aproape în fugă, numai că papucii din picioare au alunecat pe clisa din ogradă,
atunci când m-am oprit brusc la scurgerea de la gard, și m-am dezechilibrat, înclinându-mă
pe spate. Încercând să-mi amortizez căderea sprijinindu-mă în mâini, am aruncat
ligheanul în sus, cu tot ce era în el, peste gard, pentru a nu-l vărsa pe mine.
Pe partea cealaltă
a gardului se afla o salcie pletoasă, de unde am auzit un țipăt de femeie. „Ptiu,
drace!” – mi-am zis – „asta ce-o mai fi?”
La căderea mea fără
de veste în glod, cât eram de lung, abia îmbăiat și ferchezuit, acel țipăt
straniu, venit din întunericul nopții îmi mai lipsea, spre a pune capac la
toate.
Noroc că vocea de
sub salcie a încercat să mă liniștească: „Vecine, uite, Handrea Cârstei a
intrat adineauri la Viguța lui Bucică, cred că vrea s-o bată, că s-au sfădit
toată ziua din cauza teascului de stors struguri, pe care mama lui Handrea,
mătușa Gafia, i l-a împrumutat cu câteva zile înainte de a muri. Știi că ieri a
fost îngropată mătușa Gafia, iar acum Viguța nu mai vrea să recunoască că
teascu-i la ea. Sigur o să iasă cu scandal până la urmă. Stai și tu, să vezi ce
se mai întâmplă!”.
Pentru că deja
ochii mei începuseră să se acomodeze cu întunericul, mi-am dat seama că sursa
sperieturii mele era Pelaghia lui Culică, vecina alor mei, care stătea ghemuită
sub salcie, ciorciolită toată și udă până la piele, poate și de la zoaiele
mele, tremurând de frig, dar cu o față ce părea, în contrast cu restul corpului,
destinsă, luminoasă, radiind de fericire, trădând o satisfacție deosebită, cum
rar îi este dat cuiva să trăiască.
© Marcel Chitac, 2014
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu