HALATUL ALBASTRU

Pe mijlocul trotuarului din fața Halei Traian stătea nemișcat, ca un par înfipt în pământ, un țigan la vreo patru zeci de ani, bine-clădit, îmbrăcat cu un halat albastru, soios. În palma stângă ținea o pungă semi-transparentă din plastic, cu marginea suflecată, spre a se vedea mai bine semințele de floarea soarelui din ea.



Pentru că individul nu se mișca din loc, în ciuda aglomerației din acel perimetru, pietonii sau cei ce veneau ori plecau de la cumpărături, erau nevoiți să-l ocolească, făcând o buclă prin dreapta sau prin stânga lui.
De fiecare dată când „negustorul” zărea, cu coada ochiului, apropiindu-se de el un potențial mușteriu, arunca cu mâna dreaptă câteva semințe în gură, spărgându-le între dinții puternici, ca de cal, cu dexteritatea unei veverițe, iar atunci când cel vizat ajungea în dreptul lui, zicea, scuipând cu viteză cojile semințelor pe jos: „E foarte bune!... E foarte bune!...”
Reclama lui, din păcate, nu avea niciun efect sau efectul era contrar așteptărilor sale, transformându-se în anti-reclamă, pentru că n-am văzut pe nimeni să-i cumpere din prețioasa-i marfă.
Cu toate acestea, de câte ori treceam pe acolo, „halatul albastru” era la post, făcând aceleași gesturi și repetând același slogan: „E foarte bune!... E foarte bune!...”

© Marcel Chitac, 2014