De fapt, acolo n-a fost niciodată curtea boierească propriu-zisă, care să fi cuprins conacul și celelalte acareturi. Singurele construcții erau paraclisul familiei și două cripte în care au fost înmormântate soția și fiica boierului, cea din urmă, plecată din această lume prea devreme, răpusă de o boală fără leac.
Bisericuța din lemn a fost lovită de un fulger și a ars până la temelie, pesemne ca efect al unor blesteme stârnite de păcatele neștiute ale familiei Văsescu. Au rămas doar mormintele, având pe lângă crucile din marmură, busturile sculptate ale celor două femei, mamă și fiică.
După venirea comuniștilor la putere, acolo, La Curte se organizau serbări în zilele de 1 Mai și 23 August cu muzică de fanfară, dansuri populare, chioșcuri cu înghețată, sifon cu sirop sau bere la halbă. La puțin timp după colectivizare, un politruc – activist zelos, care se pricepea la agricultură ca evreul la porci - a decis defrișarea Curții, locul ei fiind luat cu asalt de tufele de urzică, pelin, scaieți, cacadâr, coaiele popii, boz, ruguri de mure, printre care abia se mai zăreau cele două monumente funerare. N-a trecut mult până când au dispărut, mai întâi crucile, apoi busturile din marmură, rămânând doar lespezile grele de deasupra mormintelor.
Într-o primăvară, Truță Dubală, ajutat de câțiva băieți, a reușit să îndepărteze placa de pe cripta fiicei boierului Văsescu și a intrat în incinta funerară cu speranța de a găsi ceva din bijuteriile cu care fusese împodobită defuncta la înmormântare. A ascuns în buzunare cerceii și un lănțișor cu pandantiv, pentru a nu le vedea ceilalți și a ieșit la suprafață cu craniul alb și rotund ca o minge, propunându-le tovarășilor săi de năzdrăvănii să joace fotbal cu el. Dezamăgit că nu sărea ca mingea, ba s-a mai și spart, desprinzându-se o bucățică de os, l-a aruncat în bălăriile din preajmă și a plecat acasă să studieze cu atenție și să-și admire în liniște prada.
Rămânând fără pământul și caii lor după colectivizarea forțată, mulți dintre cei mai tineri din sat se duceau în căutarea norocului la oraș. Chiar și partidul ticălos aflat la putere încuraja această migrație, recrutând forță de muncă pentru fabricile și uzinele sau șantierele de construcție din toată țara. Când s-au reluat lucrările la Canal, această foame de brațe vânjoase de muncă a crescut și mai mult.
Truță Dubală a lucrat câțiva ani la sectorul zootehnic, având în grija sa un grajd cu o sută cincizeci de porci care nu știau altceva să facă decât să guițe după mâncare și să producă mizerie urât mirositoare. Deși se obișnuise cu mirosul – ce-i intrase nu numai în haine, dar și în fiecare celulă a corpului, până în străfundurile sufletului – munca fără pauză, fără zile libere, îl aducea la limita puterilor, fiind extenuantă, istovitoare. Plata primită nu era nici pe departe pe măsura efortului.
Auzind că era nevoie de forță de muncă pentru Canal și că se plătește foarte bine, n-a mai stat pe gânduri. A plecat împreună cu încă vreo șase vlăjgani ca el, însoțiți de delegatul ce venise cu foile de drum pregătite.
S-a acomodat repede cu viața de șantier; și acolo munca era grea, dormea în baracă la comun, locul fiind la vreo cincizeci de kilometri de cea mai apropiată așezare omenească, dar mâncarea la cantină era bună, la ore fixe, salariul mare, iar tovarășii de muncă – veniți tot de la țară ca și el – fără ifose, vorbeau aceeași limbă și aveau aceleași obiceiuri. Aici avea măcar o zi liberă pe săptămână, când putea dormi pe săturate sau își omora timpul cu băutura, cu jocurile de table, cărți sau remi, jocuri pe care le-a deprins repede de la ceilalți. Când se plictiseau și de astea, cei de pe șantier inventau tot felul de alte jocuri sau întreceri, care de care mai trăsnite, mai haioase.
Într-o duminică, excavatoriștii și-au propus să se întreacă între ei la probe de îndemânare. Lui Truță Dubală nu-i venea a crede că mastodonții ăia greoi și fioroși, cu care se săpa și apoi se încărca pământul în basculante uriașe, pot fi atât de grațioși sau caraghioși, atunci când „dansează”, sprijinindu-se ba pe roțile din spate, ba pe cupă ori legănându-se într-o parte și în cealaltă.
La această probă n-a ieșit nimeni în evidență pentru a putea fi numit câștigător, așa că, unul dintre cei ce mânuiau fierătaniile le-a propus celorlalți să arate fiecare dacă poate apuca și ridica un basc, de pe capul unui voluntar, cu dinții de oțel ai celor două fălci care formau cupa excavatorului. Cum nimeni nu se încumeta să fie suportul bascului, Truță Dubală s-a oferit el, că de mult aștepta o ocazie să se remarce prin ceva în fața celorlalți șmecheri, unși cu toate alifiile. Nu-i lipsea curajul, mai ales că băuse și el înainte dintr-o sticlă de un kil, ce avea pe ea inconfundabila etichetă cu două prune.
Și-a îndesat pe cap bascul – care i-a venit de undeva zburând prin aer – în aplauzele mulțimii și a coborât în șanțul larg și adânc, proaspăt săpat, unde a luat poziția drepți, stând nemișcat ca o statuie.
„Fiara” de pe mal a fost trezită la viață și, după câteva manevre de încălzire, brațul articulat cu cele două fălci ca de balaur la capăt a început să coboare spre bascul ce abia se zărea prin parbrizul stropit cu noroi al cabinei utilajului. Cei de pe margine făceau un tărăboi, o hărmălaie, ca la luptele de cocoși, fără a se înțelege prea bine dacă îl încurajau pe cel cu bascul sau pe manipulantul excavatorului.
Fălcile desfăcute se opreau când la câțiva milimetri deasupra moțului de la basc, când acopereau în întregime capul lui Truță Dubală, de parcă ar fi vrut să-l înghită. Tensiunea crescândă a galeriei a ajuns, prin contaminare, și în cabina utilajului. Fiind sigur că, în sfârșit, cupa are înălțimea și poziția corecte, excavatoristul a acționat comanda de închidere a ei.
Din cauza vacarmului, nu s-a auzit un trosnet sec ca de nucă spartă. În locul bascului, de cupa mașinăriei înspăimântătoare atârna ca o cârpă legănându-se în vânt Truță Dubală, cu țeasta zdrobită, sângele-i șiroind printre colții de oțel ai fiarei.
© Marcel Chitac, 2014
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu