De fiecare dată
când profesoara de fizică din liceu – pe care noi elevii o alintam „Fizicuța” –
începea să ne dicteze spre rezolvare o problemă, zicea, în timp ce bătea cu un
picior în podea, spre a fi liniște deplină pentru a se înțelege enunțul acelei
probleme: „Scrieți așa! Scrieți așa!”.
Majoritatea
problemelor erau de genul următor: „Un corp mic și greu este aruncat pe
verticală în sus până la înălțimea (h) egală cu x metri. Dacă masa corpului (m)
este egală cu y kilograme, calculați cu ce viteză cade acel corp pe pământ.”.
Deși era vorba
despre o simplă piatră aruncată fără niciun rost spre cer, trebuia să ne batem
capul să aflăm cu ce viteză cade piatra, aplicând tot felul de formule și
făcând o mulțime de calcule, relaționând înălțimea cu masa, cu accelerația
gravitațională, cu coeficientul de frecare a aerului etc.
Nu vedeam sensul
rezolvării acestei probleme, când cel mai înțelept lucru ar fi fost să lași
acel „corp mic și greu” la locul lui și să-ți vezi de treburile tale sau, dacă
tot comiteai nesăbuința să-l arunci „pe verticală în sus”, nu-ți mai rămânea
altceva de făcut decât să-ți schimbi poziția, pentru a nu-ți cădea în cap
corpul cu pricina.
Asta mă ducea cu
gândul la drobul de sare de pe sobă din povestea lui Ion Creangă, unde cele
două femei, în loc să elimine pericolul ipotetic îndepărtând drobul de sare ce
amenința să cadă din senin în capul pruncului culcat în copaia de pe cuptor,
s-au pus pe bocit, lamentându-se fără rost.
Revenind la
problemele de fizică, unde mai pui că eram elev la un liceu de muzică și arte
plastice, și nu la unul cu profil de matematică-fizică! Am avut colegi care
rămâneau corijenți sau chiar repetenți din cauza fizicii, chimiei sau
matematicii, deși ei erau foarte talentați la specialitate.
Acum, de câte ori
văd o piatră, un bolovan sau orice alt corp „mic și greu” în mijlocul drumului,
prefer să-l ocolesc ori să-i ignor existența, decât să-l ating sau, și mai rău,
să-l arunc „pe verticală în sus”, mai ales că am uitat formulele de calcul
pentru a afla cu ce viteză ar putea cădea.
© Marcel Chitac, 2014
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu