Pe la ceasul trei
din noapte m-au apucat durerile facerii, apoi mi s-a rupt apa. Noroc că nu eram
la prima experiență de acest fel, care m-a speriat de moarte.
Acum, aveam deja
locul pregătit în magazia unde cel cu care acceptasem să conviețuiesc și a fost
de acord să aibă grijă de mine își ținea tot felul de troace, lucruri inutile.
Cică ființele astea ciudate care umblă în două picioare, atunci când le vine
sorocul, cheamă o mașină ce face gălăgie mare și le duce de acasă în altă
parte, unde se uită toată lumea în fundul lor, iar ele se văicăresc și țipă de
ți se face lehamite.
Singura mea grijă a
fost să număr pisoiașii care ieșeau la un minut – două, unul de altul. În total
au fost șapte. Doi semănau cu nenorocitul ăla care m-a prins pe acoperiș fără
veste, de era să cad cu el cu tot (din cauza asta am stat!), trei parcă-mi
semănau mie – albi cu pete vineții, ici-colo cu câte un pâlc de păr bej –, iar
ceilalți doi erau leit nebunaticul de Orlic, adică negri cu mănuși, șosete și
lavaliere albe.
Important era că au
venit pe lume sănătoși și drăguți, de-ți venea să-i mănânci, nu alta! Îi spălam
și-i alăptam torcând și mi se umplea sufletul de fericire, simțindu-le
boticurile și gheruțele pe pântecele meu. Toți aveau codițele ca niște tocmagi,
iar atunci când sugeau, apăsau pe burta mea cu lăbuțele, când cu dreapta, când
cu stânga, strângând și desfăcând pumnul, de parcă ar fi frământat aluatul. Așa
își manifestau ei plăcerea suptului și lipsa de griji de la sânul mamei lor.
Dacă aș fi om,
mi-ar da lacrimile amintindu-mi acele momente. Deși nu plâng și nu mă văicăresc
precum ființele astea jalnice, lipsite de inimă, nu înseamnă că nu sufăr.
N-apucaseră să li
se dezlipească ochii micuților când, într-o zi, m-am dus să fac rondul curții,
ca să verific dacă în perioada în care n-am ieșit n-a venit vreo nesimțită cu
tupeu sau vreun golan ce trăiește pe la gunoaie să-și lase mesaje pe la
colțurile casei, pe tufe, pe cărare, după care am sărit gardul în stradă, să văd
ce mai e nou.
Am uitat să vă spun
că locuiam pe strada Toamnei, numărul … (cred că n-am voie să-l divulg) la o
casă nouă, pricopsită, cu un pic de curte. Nu întâmplător optasem pentru acea
adresă, crezând că fac o alegere bună.
Când m-am întors în
curte, îngrijorată pentru cei mici, am simțit că mi se ridică părul de pe toată
blana. Cel căruia îi făcusem favoarea să aibă grijă de mine a pus pisoii mei
într-o pungă de plastic, punga în portbagajul mașinii și se pregătea să iasă pe
poartă. Degeaba am încercat să-l opresc, sărind cu ghearele pe parbriz. Nici nu
m-a băgat în seamă, iar când a demarat, am căzut în mijlocul străzii, pradă
disperării.
Am așteptat,
mieunând într-una, trei zile și trei nopți, sperând să fie aduși înapoi puii
mei neajutorați, cu sufletele neprihănite. Deja mi se întăriseră sânii și mi-am
dat seama că cei mici n-ar fi putut supraviețui atâta timp nealăptați.
După ce am
escaladat din nou poarta, cu gândul de a nu mă mai întoarce în acel loc
blestemat, m-am furișat prin gardul de vizavi într-o altă curte, ce nu părea
ocupată de alte pisici.
Din când în când, ieșea
din casă un om ce părea să semene cu cel de la care abia plecasem. La drept
vorbind, oamenii, ca și chinezii, arată toți la fel. Nu mai știu cine a spus
asta, dar cred că avea dreptate. Mai bine-zis, așa credeam pe atunci. De cum
m-a zărit, s-a îndreptat spre mine. Știind că, de obicei, oamenii (așa se
numesc toți imprevizibilii ăștia!) își folosesc doar două picioare la mers, iar
cu celelalte două din față aruncă cu pietre în câini și chiar în pisici, tocmai
îmi luam avânt să sar gardul înapoi, în stradă.
Ghicindu-mi
intenția, omul acela a vrut să mă liniștească, vorbindu-mi frumos, cu blândețe:
„Pisa, Mița, nu te teme, că nu-ți fac nimic. Ia uite ce pisică drăguță ești!”.
Bineînțeles, am rămas pe loc și i-am dat voie să mă mângâie pe cap și pe spate.
Văzând că nu mă alungă și că e amabil cu mine, am acceptat ca el să fie noul
meu îngrijitor.
I-am acordat o
perioadă de probă de o lună de zile, să văd dacă-mi face toate poftele și, iată
că au trecut deja trei ani de atunci.
N-am de ce mă
plânge, mă înțeleg bine cu el, este foarte atent și grijuliu cu mine.
Acum este iarnă
afară, omătu-i mare și e tare frig, dar trebuie să ies din vreme în vreme
pentru a face gropițe în zăpadă, pe care le astup să nu miroasă. Când mă întorc
în casă, am lăbuțele înghețate și sar direct pe calorifer. Nu pot sta însă prea
mult acolo, căci iarna caloriferele sunt fierbinți.
Afară-i frig, iar
caloriferele frig. Până și limba-i ciudată la oameni, nu numai purtarea; cine
să-i mai priceapă? Același cuvânt are sensuri total opuse. De fapt, și la noi
există mai multe feluri de a spune „miau”, pe care ei nu le înțeleg, de fiecare
dată însemnând altceva.
Cel mai bine mă
simt, în această perioadă a anului, pe computerul lui Florin (numele noului meu
slujitor). Căldura care iese din acel aparat este numai bună pentru mine. Bun
este și Florin, fiindcă deschide calculatorul, chiar și atunci când nu se joacă
cu mausul. Îl lasă în funcțiune, doar ca să mă simt eu bine.
Am văzut că avem
unele preferințe comune, cum ar fi jocul cu mausul, deși al lui nu seamănă nici
pe departe a șoarece.
Bietul de el, cred
că n-a prins și n-a mâncat niciodată un șoarece adevărat. O fi atât de naiv,
încât are impresia că tot ce zboară se mănâncă. Mai am să-l învăț multe
lucruri, așa că nu voi mai pleca de la el.© Marcel Chitac, 2014
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu