Până pe la patru
ani am purtat rochiță. Maică-mea a conceput doar băieți, dar tare și-a dorit să
aibă și o fată. În dorul fetiței, care n-a mai apărut, mi-a făcut mie o rochie
roșie cu floricele albe.
Când mă jucam cu
fetele vecinilor mă fuduleam că rochia mea era mai frumoasă ca ale lor sau, cel
puțin, așa mi se părea mie. Pe sub
rochie nu purtam nimic altceva, și nici partenerele mele de joacă. Un alt motiv
de mândrie pentru mine era că aveam ceva ce lor le lipsea.
Într-o zi, fratele
meu, care era cu patru ani mai mare ca mine, mi-a zis că a găsit o puță de
băiat prin ogradă. Deși eram atât de mic, nu-mi venea să cred totuși că cineva
și-ar putea pierde puța fără să-și dea seama de absența ei.
Cu toată
neîncrederea mea, am ridicat poalele rochiței roșii, spre a mă convinge că nu
eram eu cel păgubit.
Văzând că toate
sunt la locul lor, i-am cerut fratelui meu să-mi arate și mie puța; nu pe-a
lui, ci pe cea găsită de el. Noroc că n-a depistat-o pisica, era tot acolo unde
o descoperise, doar că semăna mai degrabă cu o gușă de găină, care se prelungea
cu o bucată de maț.
Găina fierbea deja
în oală, pe plită și numai la gușa care-i lipsea nu se gândea.
© Marcel Chitac, 2014
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu