SALUT VOIOS DE PIONIER

În clasa a doua sau în a treia am fost făcut pionier. Nu-mi dorisem foarte mult să acced la calitatea asta, dar nu m-a întrebat nimeni dacă vreau sau nu să fiu purtător al cravatei roșii.

Potrivit ritualurilor ce trebuiau practicate și respectate când intrai în curtea școlii, aveai obligația să saluți, ducând mâna dreaptă la frunte sau la basc, la fel ca militarii, și să zici tare „Salut voios de pionier!”, fie că erai într-adevăr voios sau cătrănit.

Această formulă de salut mi se părea caraghioasă, stupidă, dar neavând încotro, încercam să mă conformez. Problema era că, ori de câte ori rosteam „Salut voios de pionier!”, ceilalți colegi nici nu se sinchiseau, nu mă băgau în seamă, având alte preocupări mult mai interesante: se hârjoneau sau chiar se băteau între ei, trăgând de cravate ca de niște căpestre.

Ceea ce a pus capac la toate a fost atunci când singurul coleg care m-a remarcat intrând în curtea școlii și m-a văzut salutând a răspuns la salutul meu pionieresc arătându-mi curul și care, în timp ce s-a lovit cu palma peste el a scos din gură un sunet ce imita pârțul. Toată voioșia mea s-a dus pe apa Sâmbetei și, din acel moment, am renunțat la salutul voios de pionier, fapt care însă nu a trecut neobservat.

O colegă, înzestrată încă de pe atunci cu calități de informator voluntar, m-a turnat la învățătoare, care m-a amenințat că, dacă nu mai salut, îmi va lua cravata înapoi.

„Pagubă-n ciuperci!” – mi-am zis în gând – și, deși n-am mai salutat vreodată cu „Salut voios de pionier!”, am rămas în continuare un pionier foarte voios până când am fost făcut utecist.

© Marcel Chitac, 2014

GUȘA

Până pe la patru ani am purtat rochiță. Maică-mea a conceput doar băieți, dar tare și-a dorit să aibă și o fată. În dorul fetiței, care n-a mai apărut, mi-a făcut mie o rochie roșie cu floricele albe.

Când mă jucam cu fetele vecinilor mă fuduleam că rochia mea era mai frumoasă ca ale lor sau, cel puțin,  așa mi se părea mie. Pe sub rochie nu purtam nimic altceva, și nici partenerele mele de joacă. Un alt motiv de mândrie pentru mine era că aveam ceva ce lor le lipsea.

Într-o zi, fratele meu, care era cu patru ani mai mare ca mine, mi-a zis că a găsit o puță de băiat prin ogradă. Deși eram atât de mic, nu-mi venea să cred totuși că cineva și-ar putea pierde puța fără să-și dea seama de absența ei.

Cu toată neîncrederea mea, am ridicat poalele rochiței roșii, spre a mă convinge că nu eram eu cel păgubit.

Văzând că toate sunt la locul lor, i-am cerut fratelui meu să-mi arate și mie puța; nu pe-a lui, ci pe cea găsită de el. Noroc că n-a depistat-o pisica, era tot acolo unde o descoperise, doar că semăna mai degrabă cu o gușă de găină, care se prelungea cu o bucată de maț.

Găina fierbea deja în oală, pe plită și numai la gușa care-i lipsea nu se gândea.

© Marcel Chitac, 2014

VREMURI VECHI ȘI NOI

Imediat după finalizarea colectivizării forțate, în anii șaizeci, apăruse o poezie a unui bard proletcultist – nu-mi mai amintesc dacă autorul era Mihai Beniuc sau George Lesnea – care începea cam așa:

„Du-du duduie tractorul

Care ară cu motorul.

Ară repede și bine,

Face plugul de  rușine…”

Asta, de parcă tractorul ar fi putut ara singur, fără plug! De fapt, poetul, care nu știa care-i deosebirea dintre o furcă și o greblă sau dintre cal și măgar se referea la plugul cu tracțiune animală.

Pentru a le demonstra țăranilor în ce constă marea revoluție făcută de partid prin această colectivizare, politrucii de atunci au dat ordin să fie omorâți toți caii; era rușinos, degradant, primitiv să se are cu ei, de vreme ce apăruse tractorul.

Carnea bietelor dobitoace era dată drept hrană porcilor. Din această cauză, aceștia din urmă deveniseră canibali. Rar vedeai în cotețele sau țarcurile comune ale gospodăriei agricole colective porci vii întregi, cu cozi și cu urechi. Și acum se mai găsesc cranii și coaste de cal în fundul Hârtopului lui tătuca, care se învecina cu grajdurile fostei gospodării colective.

Tot în acea perioadă erau trimiși prin sate un fel de comisari politici, activiști de partid, care aveau misiunea de a-i mobiliza pe țăranii proaspăt colectivizați la muncă, în vederea îndeplinirii planurilor și graficelor stabilite de la centru.

Un astfel de exemplar se agita zilnic și prin Horodiștea, un evreu cu numele Burlacu.

Era primăvară, pe timpul aratului și semănatului, când tractoarele ar fi trebuit să duduie pe tarlale. La drept vorbind, se auzeau mai mult cai nechezând, pentru că tractoare nu prea erau și se ara tot cu puținele cabaline, cărora încă nu le venise sorocul să fie date ca hrană la porci.

Pe moșia numită „La Movilă” era un singur atelaj, la care trăgea un singur cal slăbănog. După topirea zăpezii au venit ploile, iar pământul, excesiv de umed se lipea de brăzdarul plugului, în loc să se lase răsturnat într-o parte, sub formă de brazdă. Agățat de coarnele plugului, împleticindu-se și înjurând la fiecare pas, era Vasile Chipăruș.

Când a ajuns lângă el, activistul Burlacu l-a luat la rost:

-         De ce merge așa de încet, de ieri până azi n-ai tras decât trei brazde; în ritmul acesta, nici la toamnă n-o să fie gata de arat. Ce-or să zică tovarășii de la raion când o să le raportez?

Vasile Chipăruș l-a privit întâi cu ciudă, dar fiindcă nu avea voie să-l trimită undeva, unde era cald și bine, l-a măsurat din capul, cu căciulă brumărie de astrahan, până-n picioarele cu cizme înglodate și, după ce încruntarea de pe chip i s-a transformat într-un zâmbet larg, binevoitor, i-a spus:

-         Păi, cum să nu meargă greu, tovarășu’, ia uitați-vă la cotiuga asta, nu vedeți că are o roată mai mare și una mai mică?! Cum să faci treabă repede și bună cu așa ceva?

Pentru cei care nu cunosc, cotiuga este o osie cu două roți, pe care se sprijină grindeiul plugului. Roata care merge prin șanțul arăturii are diametrul mai mare decât cea de pe mal, pentru ca osia să nu stea înclinată, să fie în poziție orizontală.

-         Așa-i tovarășe plugar, să știi că ai dreptate! Abia aștept să ajung la Dorohoi, ca să le raportez la superiori! – a zis politrucul și a plecat în grabă.

A doua zi, se adunau toți activiștii la Comitetul raional de partid să raporteze care este stadiul lucrărilor de sezon și ce probleme mai sunt. La ședință, fiecare se ridica în picioare – întotdeauna cu inima bătând ca a unui iepure hăituit, neștiind dacă va fi lăudat sau muștrului de șef – și raporta situația din teren.

Când i-a venit rândul și lui Burlacu, fiind convins că a făcut o mare și importantă descoperire, încrezător ca va primi o avansare în funcție sau măcar o diplomă, acesta începu:

-         Tovarăși, la Horodiștea lucrările sunt mult sub grafic, s-a arat și semănat doar cincizeci la sută din suprafața totală, dar am descoperit cauza care a dus la aceste întârzieri. Dumneavoastră știți că țăranii de acolo au cotiuga de la plug cu o roată mai mare și una mai mică?! Nu-i de mirare că se ară așa greu, iar lucrările nu sunt de cea mai bună calitate!

În sala de ședințe s-a declanșat un vacarm de nedescris. Toți râdeau în hohote, unii cădeau de pe scaune sau cu tot cu scaune, mai să leșine.

Singurii care nu se amuzau erau activistul Burlacu, care se uita descumpănit, mirat, năuc, în jur, neînțelegând reacția colegilor săi, și cel din prezidiu, care s-a întunecat la față, i s-a umflat o venă de pe frunte și a început să i se zbată; abia a putut să țipe răgușit, cu gura uscată, înecându-se:

-         Ieși afară și să nu te mai văd pe aici niciodată!

Din fericire, vremurile s-au schimbat mult între timp. Cei care conduc acum destinele poporului sunt fiii sau nepoții activiștilor comisari de atunci. Țăranii, caii și porcii au dispărut, iar tractoarele nu mai duduie. E liniște la țară și peste țară!

© Marcel Chitac, 2014

IERNILE DE ALTĂ DATĂ

Prima urătură pe care am învățat-o când eram mic a fost asta:

„Mătușică, mătușică,

Ai o fată frumușică.

Dă-o, dă-o după mine,

Că oi ține-o foarte bine:

Cu ciocane de curechi

Și măciuci după urechi!”.

O repetam de la casă la casă, de la o fereastră la alta, fără să înțeleg prea bine atunci despre ce era vorba în acea urare, care semăna mai degrabă cu o cerere în căsătorie.

Apoi am mai crescut și am învățat o altă urătură, pe care o adresam gospodarului sau gospodinei, după caz:

„Am venit ca să te ur

Cu talanga de la cur!”.

La drept vorbind, cei din casă nu auzeau sau nu înțelegeau ce spuneai tu acolo afară, în fața ferestrei. Puteai să-i și înjuri, că tot ieșeau să-ți dea un colac, două mere sau câteva nuci, mulțumindu-ți pentru urări și invitându-te să mai vii și în anul următor.

Întotdeauna îmi propuneam să urez din casă în casă, de la un capăt la altul al satului, pe șoseaua principală, mai precis, de la popa Onofrei până la Virginia lui Sava Ailoaiei. Când ajungeam în dreptul casei mele, deșertam traista cu colăcei și mergeam mai departe. Asta se întâmpla dacă nu-i întâlneam pe drum pe cei cu capra. Deși știam că sunt niște oameni mascați, fugeam de ei mâncând pământul, mai ales când cel deghizat în capră venea clămpănind spre mine. Îmi săreau colacii, merele și nucile din traistă, încercând să scap de acele arătări.

A doua zi număram colăceii – de obicei aveam peste o sută – și-i înșiram pe o sfoară ca mărgelele pe ață, pe care o agățam în cui, la perete.

Îmi plăcea să-mi admir colecția – unii erau mai mari, alții mai mici, unii mai albi, alții mai negri, dați pe deasupra, înainte de a fi copți, cu ou, cu mac sau doar cu apă și zahăr.

În două-trei zile se întăreau ca piatra, era imposibil să-i mai mănânci, ți-ai fi rupt dinții în ei. Pentru a le da o întrebuințare, îi făceam firimituri pe care le presăram în gura podului de la bucătăria de vară și intram în casă, unde mă uitam de la fereastră la vrăbiile ce veneau să le mănânce, certându-se între ele, care, după ce se săturau, ciuguleau zăpadă în lipsa apei, își ștergeau ciocurile de ea, când pe-o parte, când pe alta și plecau mulțumite. Maică-mea, de câte ori mă vedea ce fac, mă suduia zicându-mi: „Tu de aceea ai umblat o noapte cu uratul prin sat, ca să dai colăceii la vrăbii?”.

Și cu popa când mergeam, împreună cu ceata de băieți, în ajunul Crăciunului și al Bobotezei, cu „Chiralesa” și „Nihaho”, nu mă duceam că n-aș fi avut ce mânca acasă. La fiecare gospodărie, pe lângă un colac mare, fuiorul de cânepă și banii pentru popă, pe masă era un castron cu mere, nuci, plăcinte sau felii de cozonac destinate copiilor.

Preotul, după ce-și lua partea lui, ieșea în pragul casei cu castronul în mână și arunca ce se afla în el în ogradă, în zăpadă. Noi ne repezeam ca găinile la grăunțe și fiecare încerca să apuce cât mai multe. Dacă erau mere ori nuci, aveai șansa să culegi un trofeu de sub nasul celorlalți. În cazul plăcintelor sau al bucăților de cozonac, nimeni nu se alegea cu nimic, deoarece, în agitația stârnită se făcea un amestec de firimituri și omăt. Plăcerea competiției era totul, nu mai conta ce puneai în traistă.

În perioada când îmi mijeau tuleiele pe sub nas, împreună cu fratele meu și cu un văr am confecționat un buhai dintr-o balercă – o putină cât un butoi – pe care nu o puteam transporta decât pe sanie. Fiind acum flăcăi, nu mai treceam pe la fiecare casă, ci doar pe la acelea unde erau fetișcane de seama noastră.

Când am ajuns la casa Savetucăi, preferata mea, am urcat buhaiul cu tot cu sanie pe prispă, în dreptul ferestrei, ca să se audă cât mai bine dinăuntru, am udat cu borș smocul din coadă de cal de la mijlocul membranei din piele de oaie ce acoperea gura balercii și am început să trag cu putere de el, ba cu o mână, ba cu cealaltă.

Buhaiul mugea ca un apucat, de parcă era în călduri, începusem să asud și eu, cu tot gerul de afară. Din când în când, mă uitam cu coada ochiului pe fereastră, să văd care era efectul asupra celor din casă și mai ales cât de impresionată era Savetuca.

Trăgând din ce în ce mai tare de smocul de păr, am dat cu cotul în fereastră și geamul s-a făcut țăndări.

Pe atunci, la țară, casele aveau un singur rând de ferestre, iar sticla de geam era o raritate, nu se găsea prin sat, mai ales în toiul iernii.

Dându-mi seama de boacăna făcută, am sărit de pe prispă, dintr-un salt am ajuns la poartă și de acolo m-am afundat în întuneric, urmat de ceilalți doi din echipă.

Tatăl Savetucăi, Jinică Goldan, a ieșit imediat afară, dar n-a găsit decât putina și sania pe prispă, fără să apuce să-i vadă pe făptași.

În ajunul Bobotezei, popa umbla prin sat cu cârdul de copii care strigau cât îi ținea gura „Nihaho!”. Când au intrat cu toții la Jinică Goldan, ne-am amestecat și noi cu ceilalți, cu toate că eram ca măgarii între oi – fiind mari deja – și,  în timp ce popa blagoslovea în casă și stropea cu agheasmă, noi ne-am dus la șopru, unde aflasem că era sechestrat buhaiul nostru, l-am recuperat împreună cu sania și am tulit-o pe poarta deschisă, făcându-ne nevăzuți.

Sărmanul om n-a aflat nici până în ziua de azi cine i-a spart geamul de la fereastra casei în noaptea de Anul Nou, dar nici eu nu i-am mai făcut curte Savetucăi.

© Marcel Chitac, 2014

LUME, LUME…

Îmi propusesem ca în această carte să nu mai fac vreo referire sau vreun comentariu la personaje sau situații contemporane – mai mult sau mai puțin cunoscute – pentru a nu amesteca literatura cu ziaristica, după cum bine remarcase prietenul meu, poetul și criticul literar Victor Teișanu în cronicile făcute la cele două cărți publicate până acum.

Din păcate, nu mă pot abține și îmi încalc promisiunea când văd că lumea de la noi s-a întors cu curu-n sus.

În ultima vreme, la înmormântări, în loc să bocească, să jelească sau să păstreze o tăcere mormântală, participanții la cortegiul funerar aplaudă în draci, cu frenezie, mai ales dacă defunctul a apărut la televizor de cel puțin două ori – indiferent de prostiile spuse sau făcute acolo – adică, „pe românește” spus, dacă a fost un VIP.

Comentariul stupid pe care îl auzi atunci când „spectacolul” este televizat sună invariabil cam așa: cel care a părăsit acest tărâm s-a ridicat la ceruri cu ajutorul îngerilor, iar acum a plecat la Domnul și, dacă a fost actor, joacă în trupa de teatru a Raiului (piesa fiind transmisă poate de RAI UNO), dacă a fost manelist îi cântă lui Doamne-Doamne „Pe la spate, pe la spate…”, dacă a fost fotbalist, cu siguranță va juca centru înaintaș la echipa „Heruvimii albi”, iar dacă aici a fost taximetrist, îl plimbă pe Creatorul lumii cu mașina, fără a măslui aparatul de taxare. Până și ceremoniile de înmormântare au devenit spectacole de circ.

Din câte știu, gestul de a aplauda, în limbajul trupului, al semnelor, exprimă entuziasm, aprobare față de ceea ce vezi, bucurie, extaz.

Este oare un semn de aprobare sau de admirație faptul că cineva și-a dat obștescul sfârșit? Coborârea în mormânt a unei persoane, fie ea vedetă sau nu, poate genera sentimente de mulțumire prin bătăi repetate din palme într-o lume normală?

De câte ori primesc jucăria preferată, copiii mici, neputându-se încă exprima prin cuvinte, aplaudă, deci se bucură!

La unele popoare sau culturi primitive, se bocea la nașterea copilului, pentru că îl aștepta o viață grea, plină de pericole și de neprevăzut; în schimb, toată lumea se veselea și dansa la moartea unui semen, de bucurie că decedatul a scăpat de griji și de necazuri.

Aplauzele care se aud astăzi în cimitirele noastre, în timp ce mortul este băgat în groapă, o fi o chestiune de rafinament, de ultimă modă, de „fițe”, cu care eu, omul de la țară, nu rezonez.

Deși nu mă grăbesc să părăsesc prea curând această lume din ce în ce mai ciudată, mai ticăloasă, mai absurdă, dar uneori atât de pitorească, mi-aș dori ca la înmormântarea mea să nu se aplaude, să nu se fluiere, să nu se tropăie, să nu se strige „bis” sau „bravo” și nici să se bocească.

La fel cum am venit pe acest pământ cu discreție și sfiiciune, pentru a nu deranja prea multă lume, nefiind întâmpinat cu aplauze – cred că bătăile din palme m-ar fi speriat și m-aș fi întors înapoi –, tot așa aș vrea să plec. Așa să-mi ajute Dumnezeu!

© Marcel Chitac, 2014

FORȚA DESTINULUI

Politicienii, avocații și popii au ceva în comun în felul lor de a vorbi, mai ales atunci când se află la tribună, la bară sau în amvon. Au o intonație patetică, teatrală, afectată sau mieroasă, folosind în exprimare foarte mult mâinile și mimica feței, nu doar inflexiunile vocii. Pe cât de colorată și de expresivă pare vorbirea lor, pe atât de găunoasă, de lipsită de conținut este.

Scopul acestui fel, studiat sau actoricesc, de a se adresa publicului este dorința de a impresiona, de a manipula auditoriul și, mergând mai departe, de a face să treacă banii din buzunarele celorlalți în buzunarele lor.

Poate că din această cauză nu prea am prieteni din categoriile profesionale enumerate mai sus. Prefer să stau la taifas cu oameni obișnuiți, normali, fără ifose, care spun ce simt și ce gândesc într-un mod simplu și firesc, străini de gânduri ascunse sau de intenții parșive.

Un astfel de om este moș Modest Palamaru. De fiecare dată când am ocazia, îmi face plăcere să discut cu el, mai ales să-l ascult povestind despre întâmplări și locuitori ai satului, de demult. Cel mai tare l-a marcat pe el perioada războiului, de aceea abundă amintirile din acele vremuri tragice. Iată una dintre ele:

„Eram în timpul războiului în Cehoslovacia, într-un oraș pe care tocmai îl eliberasem după lupte grele și cu mari pierderi de vieți omenești. Nu-mi mai amintesc cum se chema orașul, avea o denumire ciudată, de-a lor.

Deși comandanții ne ordonau mereu să nu ne atingem de alimentele sau de băuturile găsite prin casele întregi, pentru că ar putea fi lăsate în mod intenționat de nemți, fiind otrăvite, foamea era atât de mare, că nu mai ținea nimeni seama de asta. Ne mâncau păduchii, de ne rupeau. Trebuia să-i hrănim și pe ei. Dacă băgai mâna la subsuoară să te scarpini, când o scoteai cu pumnul strâns, aveai în căușul palmei vreo sută de păduchi.

Toți militarii umblau ca niște stafii printre ruinele fumegânde sau prin clădirile ce fuseseră părăsite în grabă de către foștii proprietari, căutând cu disperare ceva de-ale gurii.

Un soldat mergea pe mijlocul unei străzi pustii, pline de moloz, de dărâmături, când, dintr-o dată, singurul zid al unei clădiri ce mai rămăsese în picioare a început să se încline, venind spre el. Nu se știe din ce pricină, până atunci stătuse cuminte, la locul lui și așa, din senin, și-a pierdut echilibrul.

Ori o fi suflat o boare de vânt, ori s-o fi așezat o cioară pe ruină, să se odihnească, nu mai contează; camaradul a văzut cu groază cum se prăbușește zidul și nu avea pe unde să fugă, să se ferească, pentru că, pe partea cealaltă a străzii înguste era alt zid, al unei alte clădiri. De frică, a rămas stană de piatră, înțepenit locului, paralizat, neputând să mai facă niciun pas. A închis ochii, a strâns din dinți și își aștepta sfârșitul.

Era obișnuit cu moartea, văzuse atâția camarazi murind lângă el sau în brațele lui, îi șuieraseră atâtea gloanțe pe la urechi, a fost și îngropat de câteva ori cu pământul suflat de exploziile bombelor, că se și mira cum de nu-i venise și lui rândul până acum.

La început, zidul se mișca încet, apoi a căzut ca fulgerul, stârnind un nor de colb până la cer. Ceilalți, care se aflau prin zonă, au venit în fugă să vadă ce s-a întâmplat.

După ce s-a limpezit aerul, ei l-au zărit în mijlocul grămezii de cărămizi și tencuială pe tovarășul nostru, stând drept și țeapăn ca un pripon. Nu ne-a venit să ne credem ochilor că era teafăr!

Când m-am apropiat de el, l-am recunoscut pe consăteanul meu Grigoroșcuță Hulub, contingent cu mine. Datorită spaimei prin care trecuse, nu se mișca din loc, i se albise părul ca la moșnegi și nu putea deschide gura. A trebuit să-i bag lama de la baionetă între dinți, ca să-i descleștez fălcile.

Toți ne-am bucurat că a scăpat cu viață și am crezut că a fost un miracol, că Dumnezeu avea planuri mari cu el. Revenindu-ne din uimire, am văzut că, de fapt, marele lui noroc a fost că unul din golurile zidului, locul unde fusese o fereastră, s-a nimerit să se potrivească exact cu locul unde se afla Grigoroșcuță al meu, care a intrat ca ața prin urechile acului prin acel gol din zid, fără să se aleagă cu vreo zgârietură.

Dintre toți flăcăii din contingentul nostru, care am plecat din sat la război, doar noi doi ne-am întors teferi. Cred că nu trecuse niciun an de la întoarcerea noastră acasă, când, într-o zi, pe drumul ce coboară din Deal la Poartă, unde-i troița, spre Fundoaia, venea la vale o căruță încărcată cu fân. Ori cel cu căruța era beat și a uitat să pună piedica, ori oiștea era putredă, caii n-au mai putut s-o stăpânească și atelajul a luat-o în viteză, în pantă, hodorogind și mergând în zigzag.

Tocmai atunci, urca la deal Grigoroșcuță Hulub. O fi văzut prea târziu căruța și n-a mai apucat să se ferească sau o fi crezut că va avea loc un al doilea miracol, Domnul știe, problema a fost că a murit pe loc, strivit ca un pui de găină călcat de o mașină, atunci când iese-n drum să scurme în balega de cal.”.

© Marcel Chitac, 2014

IUBIRE VEȘNICĂ

Pe prispa înaltă a casei era un lăicer așternut, pe care stăteau așezați Tudoruță Prâsnel cu nevastă-sa Procirica.

Ședeau unul lângă altul, scoțând din când în când câte o vorbă, urmată de o pauză lungă, spre a fi rumegată, amintindu-și ba una, ba alta. Stăteau degeaba, cum se spune, nu pentru că n-ar fi avut nicio treabă de făcut, dar era ziua când se prăznuia Adormirea Maicii Domnului, pe 15 august.

După încă un moment de cugetare, Procirica îi spune așa, din senin, omului ei:

-         Bărbate, să știi că dacă bunul Dumnezeu va binevoi și vei muri tu primul, adică înaintea mea, eu n-o să mă mai mărit niciodată! De fapt, nici n-aș avea când, pentru că de durere, de scârbă sau de supărare atât de mare, cred că voi veni și eu după tine cât de repejor…

-         Ce-ți veni, ce-ți trece prin cap să grăiești niște prăpăstii mai mari ca tine?! Eu sunt încă tânăr, n-am de gând să te părăsesc așa de repede… Și-apoi, dacă o fi să se întâmple asta, facă-se voia Domnului, tu adică de ce să nu te mai măriți? Ești mai tânără ca mine, ești frumoasă, harnică și iute ca o helge, ca o zvârlugă; nu faci treabă de mântuială și nu ești îngălată ca altele… Dacă o fi să se întâmple totuși nenorocirea asta, aș avea o singură rugăminte la tine, ca să mor cu sufletul împăcat: să nu te măriți prea repede, să mai aștepți oleacă, măcar până o crește iarba pe mormântul meu… Pentru mine n-o să mai conteze, oricum, dar trebuie să te ferești de ochii și de gura lumii, știi cum sunt oamenii din sat, mai ale muierile…

La mai puțin de un an, lui Tudoruță Prâsnel i s-a făcut dintr-o dată rău; o fi făcut aprindere la plămâni, după ce a băut și s-a spălat cu apă rece de la șipot, fiind încins și asudat. S-a dus la doctor, a luat tot felul de leacuri, a stat și internat în spital în câteva rânduri, dar până la urmă a fost trimis acasă, pentru a nu muri printre străini.

Trecuseră două săptămâni de la înmormântare. Procirica lui Prâsnel s-a dus la cimitir să îngrijească mormântul, să pună ulei în candelă și să-și mai jelească bărbatul, care s-a grăbit s-o lase singură pe lume și să meargă în Ceruri, la Domnul, unde sigur deretică acum cu grebla sau cu coasa printre tufele din Grădina Raiului.

În timp ce mărunțea și ea cu grebla țărâna proaspătă, împrăștia pe mormânt dintr-o pungă tot felul de semințe de ierburi sălbatice, culese cu o zi înainte de la Stadoală și uda cu o stropitoare.
© Marcel Chitac, 2014

© Marcel Chitac

PLĂCEREA GRIJII ALTUIA

Este binecunoscut faptul că buna funcționare a unui stat depinde de eficiența instituțiilor sale. La nivel de comună sau de sat nu sunt reprezentate – la scară redusă, bineînțeles – chiar toate acele instituții cum ar fi, de exemplu, serviciile de informații și presa locală scrisă, audio sau video.

Din fericire, întotdeauna se găsesc voluntari din zonă, care se oferă să umple acele goluri și își iau rolul în serios, dovedind profesionalism, dăruire, spirit de sacrificiu și putere de muncă ieșită din comun.

Pelaghia lui Culică își neglija uneori îndatoririle casnice pentru a afla despre toți cei care treceau pe drum de unde vin, unde se duc, cu ce scop umblă, cu cine s-au certat sau urmează să se certe și din ce pricină. Nu lipsea mai mult de zece minute de lângă gard – i se lungise gâtul ca la struț, încercând să monitorizeze o arie cât mai cuprinzătoare –, iar pentru a acoperi perioada în care își părăsea postul de observație, se informa de la colaboratoare – colegele și vecinele ei: Marița lui Bandravelea sau Lența lui Hurduc.

În zilele de sărbătoare, când avea motive întemeiate să nu facă nimic prin casă, prin ogradă sau grădină, stătea de dimineață până târziu în noapte, împreună cu celelalte două femei, pe banca făcută special în acest scop, după multe insistențe, de molâul de bărbatu-său, pe spațiul din exteriorul gardului, spre drum, de unde observau, comentau și emiteau ipoteze de lucru, făceau pronosticuri, se completau una pe alta pentru identificarea subiecților, limpezirea trecutului lor sau intuirea evenimentelor ce ar fi urmat să se desfășoare.

Satisfacțiile sufletești – pe care le aveau mai ales atunci când anticipau cu exactitate anumite acțiuni sau fapte – valorau mai mult decât tot aurul din lume ca plată sau recompensă a efortului lor.

Într-o toamnă, pe la mijlocul lui octombrie, eram acasă la părinți, să-i ajut la recoltatul porumbului. Era seara, se întunecase deja și începuse o ploaie măruntă, mocănească.

Înainte de a mă băga în pat, m-am spălat „în rate”, adică pe bucăți, la lighean, cu apă încălzită pe plită, după care mi-am pus pijamaua și am ieșit afară să arunc conținutul la o scurgere de lângă gard. Ca să nu mă ude ploaia prea tare, m-am deplasat aproape în fugă, numai că papucii din picioare au alunecat pe clisa din ogradă, atunci când m-am oprit brusc la scurgerea de la gard, și m-am dezechilibrat, înclinându-mă pe spate. Încercând să-mi amortizez căderea sprijinindu-mă în mâini, am aruncat ligheanul în sus, cu tot ce era în el, peste gard, pentru a nu-l vărsa pe mine.

Pe partea cealaltă a gardului se afla o salcie pletoasă, de unde am auzit un țipăt de femeie. „Ptiu, drace!” – mi-am zis – „asta ce-o mai fi?”

La căderea mea fără de veste în glod, cât eram de lung, abia îmbăiat și ferchezuit, acel țipăt straniu, venit din întunericul nopții îmi mai lipsea, spre a pune capac la toate.

Noroc că vocea de sub salcie a încercat să mă liniștească: „Vecine, uite, Handrea Cârstei a intrat adineauri la Viguța lui Bucică, cred că vrea s-o bată, că s-au sfădit toată ziua din cauza teascului de stors struguri, pe care mama lui Handrea, mătușa Gafia, i l-a împrumutat cu câteva zile înainte de a muri. Știi că ieri a fost îngropată mătușa Gafia, iar acum Viguța nu mai vrea să recunoască că teascu-i la ea. Sigur o să iasă cu scandal până la urmă. Stai și tu, să vezi ce se mai întâmplă!”.

Pentru că deja ochii mei începuseră să se acomodeze cu întunericul, mi-am dat seama că sursa sperieturii mele era Pelaghia lui Culică, vecina alor mei, care stătea ghemuită sub salcie, ciorciolită toată și udă până la piele, poate și de la zoaiele mele, tremurând de frig, dar cu o față ce părea, în contrast cu restul corpului, destinsă, luminoasă, radiind de fericire, trădând o satisfacție deosebită, cum rar îi este dat cuiva să trăiască.

© Marcel Chitac, 2014

TODERICĂ STÂRLICI

Ori o fi fost foarte friguros din fire, ori nu simțea diferența dintre cald și frig, dintre vară și iarnă, lucru ciudat, remarcat de toată lumea, dar Toderică Stârlici purta aceeași îmbrăcăminte, în orice anotimp.

Chiar și în luna lui Cuptor, avea două perechi de pantaloni peste izmene, în picioare colțuni de lână, făcuți în casă și cizme de cauciuc, iar pe sub burnuz, Dumnezeu știe câte veșminte mai erau. Pe cap purta o căciulă de miel, jerpelită, mâncată parțial de molii.

Din cauză că-și ștergea mereu nasul, care-i curgea mai tot timpul, cu manșetele de la burnuz, acestea căpătaseră o crustă tare, care lucea ca tabla nouă de pe acoperișul unei case, atunci când bate soarele în ea.

Ori că îmbrăcămintea era o povară pentru el, ori lenea mare, Toderică mergea ca un urs, mai mult legănat, nu se grăbea niciodată și cred că n-ar fi fugit nici dacă i-ar fi luat casa foc, indiferent dacă s-ar fi aflat înăuntru sau afară. Îngălat, mocoșit, părea un fel de „lasă-mă să te las”. Fără să intru în alte detalii în descrierea personajului, cred că i s-ar fi potrivit foarte bine versurile cântecului:

„În grădina cu flori multe,

Șade Gheorghiță și pute.

Nu știu, pute sau miroase

Ori trage la aghioase…”.

Ducându-se într-o vară în lunca Prutului să caute ciuperci, Toderică Stârlici a dat într-un luminiș nas în nas cu o scroafă de mistreț, însoțită de purcei. De cum l-a văzut, scroafa s-a și năpustit asupra lui. Neavând obișnuința de a fugi, incomodându-l și hainele de pe el, Toderică s-a trezit luat pe sus și apoi trântit la pământ, atacat cu râtul și colții proeminenți, puternici, cu care sălbăticiunea întorcea de obicei brazde de pământ – ca un plug de tractor – în căutarea hranei.

L-a întors mama mistreț și pe Toderică Stârlici pe toate părțile și l-a plimbat rostogolindu-l prin toată poiana, sub privirile mirate și nedumerite ale godacilor vărgați, până a obosit. Văzând că nu ripostează, l-a lăsat în cele din urmă în pace, înțelegând că nu reprezenta un pericol pentru purceii ei și a plecat mai departe.

După acest atac, eroul nostru s-a ales doar cu o sperietură soră cu moartea, cu veșmintele sfâșiate, dar teafăr, fără nicio rană. Dându-și seama că hainele multe și groase i-au salvat viața, după acest incident, Toderică Stârlici și-a mai pus peste cele două rânduri de pantaloni încă unul din material de pufoaică și nu i-a mai lepădat niciodată.

© Marcel Chitac, 2014

CINE NU ARE PROBLEME, SĂ LE CAUTE!

De fiecare dată când profesoara de fizică din liceu – pe care noi elevii o alintam „Fizicuța” – începea să ne dicteze spre rezolvare o problemă, zicea, în timp ce bătea cu un picior în podea, spre a fi liniște deplină pentru a se înțelege enunțul acelei probleme: „Scrieți așa! Scrieți așa!”.

Majoritatea problemelor erau de genul următor: „Un corp mic și greu este aruncat pe verticală în sus până la înălțimea (h) egală cu x metri. Dacă masa corpului (m) este egală cu y kilograme, calculați cu ce viteză cade acel corp pe pământ.”.

Deși era vorba despre o simplă piatră aruncată fără niciun rost spre cer, trebuia să ne batem capul să aflăm cu ce viteză cade piatra, aplicând tot felul de formule și făcând o mulțime de calcule, relaționând înălțimea cu masa, cu accelerația gravitațională, cu coeficientul de frecare a aerului etc.

Nu vedeam sensul rezolvării acestei probleme, când cel mai înțelept lucru ar fi fost să lași acel „corp mic și greu” la locul lui și să-ți vezi de treburile tale sau, dacă tot comiteai nesăbuința să-l arunci „pe verticală în sus”, nu-ți mai rămânea altceva de făcut decât să-ți schimbi poziția, pentru a nu-ți cădea în cap corpul cu pricina.

Asta mă ducea cu gândul la drobul de sare de pe sobă din povestea lui Ion Creangă, unde cele două femei, în loc să elimine pericolul ipotetic îndepărtând drobul de sare ce amenința să cadă din senin în capul pruncului culcat în copaia de pe cuptor, s-au pus pe bocit, lamentându-se fără rost. 

Revenind la problemele de fizică, unde mai pui că eram elev la un liceu de muzică și arte plastice, și nu la unul cu profil de matematică-fizică! Am avut colegi care rămâneau corijenți sau chiar repetenți din cauza fizicii, chimiei sau matematicii, deși ei erau foarte talentați la specialitate.

Acum, de câte ori văd o piatră, un bolovan sau orice alt corp „mic și greu” în mijlocul drumului, prefer să-l ocolesc ori să-i ignor existența, decât să-l ating sau, și mai rău, să-l arunc „pe verticală în sus”, mai ales că am uitat formulele de calcul pentru a afla cu ce viteză ar putea cădea.

© Marcel Chitac, 2014

PREȚUL SUCCESULUI

Dintr-o gaură a unei scânduri de brad geluite, de la ușa nouă montată la intrarea în prelipcă se prelinse un mic șuvoi de smirnă gălbuie, limpede și vâscoasă. Am atins-o ușor cu vârfurile degetelor, o parte din ea rămânând pe degetele care s-au lipit între ele atât de bine, că abia am reușit să le desfac.

Mi-am dat seama imediat că acea smirnă sau rășină – de culoarea și consistența mierii de albine atunci când este scoasă din știubei – avea calitățile unui adeziv grozav. Gândindu-mă la ce aș fi putut-o folosi, nu știu de unde mi-a venit ideea că ar fi bună să-mi lipesc cu ea o mustață din mătase de păpușoi.

Era la început de primăvară, cu moină, moloșag, la ruptul zăpezii, prin ogradă fiind zloată, iar pe ulițele satului îți rămâneau ciubotele captive în glod, atunci când ridicai piciorul să pășești mai departe, așa că, prea multe treburi nu puteai face pe afară.

După ce mi-am aranjat mustața falsă, m-am dus la vărul Costică pentru un test al impactului la public. I-a plăcut atât de mult cum arătam, încât m-a rugat să-i furnizez și lui materialele necesare deghizării într-un pitic mustăcios. Și-a lipit mătasea de păpușoi deasupra gurii, după care am mers împreună, mai întâi acasă la mine, apoi la ai lui, cu toții distrându-se copios și minunându-se cum de ne trecuse prin cap o idee așa de năstrușnică.

Încurajați de succes, ne-am hotărât să mergem și la tătuca în Hârtop, aplicând principiul că dacă nu vin spectatorii la noi, ne ducem noi la ei. Deși până acolo erau vreo cinci sute de metri de mers pe jos, drumul coborând în pantă, am înfruntat băltoacele și noroaiele pe care nu le puteam ocoli, ele fiind peste tot. Amândoi purtam pe cap câte o căciulă țuguiată, făcută din blană de miel, încât, văzuți de departe, semănam cu doi zbârciogi umblători.

În timp ce ne apropiam de Hârtop, la deal urca un tractor cu șenile, unul dintre primele modele de tractoare fabricate la noi după război. Pe aripile și pe capota tractorului erau cocoțați încă vreo patru tractoriști, în afară de cel care-l conducea cu ajutorul unor manete sau manșe în loc de volan.

Când ne-au văzut pe noi doi, toți au început să râdă în hohote, unii ținându-se cu mâinile de burtă și, în cele din urmă, au scăpat mașinăria de sub control, intrând cu șenila din partea dreaptă în șanțul de pe marginea drumului.

S-au amuzat și bunicii pe seama noastră, iar la plecare, tătuca ne-a zis: „Ce, vă temeți că n-o să vă crească mustățile, n-o să mai fiți voi bucuroși atunci de grija bărbieritului!”.

Seara, înainte de culcare, a trebuit să mă demachiez, numai că, mustății de mătase de păpușoi îi plăcuse atât de mult rolul pe care l-a jucat, era îmbătată de succes sau se obișnuise cu locul călduț unde se afla, că nu mai voia să se dezlipească cu niciun chip.

Am tot tras de ea, după ce am înmuiat-o bine cu apă caldă și săpun, dar n-am reușit decât s-o rup, rămânând resturile în smirna care se uscase și se întărise între timp, făcând corp comun cu pielea sensibilă de sub nas. Nici gazul de lampă n-a putut să dizolve puternicul adeziv.

De câte ori apucam resturile rămase din mustața falsă, simțeam că mi se smulg firicelele de puf ce prevesteau deja viitoarea mustață adevărată. Am apelat la o altă metodă, încercând să răzui cu lama cuțitului smirna îndărătnică, singurul rezultat fiind acela că am simțit lacrimile curgându-mi șiroaie pe obraji, de durere și disperare. Mă uitam în oglindă, răzuiam și plângeam în hohote.

Ultimele resturi de rășină au dispărut de bună-voie abia după o săptămână, perioadă în care n-am mai ieșit din casă.

Actoria nu m-a mai atras niciodată și am cochetat mai târziu cu pictura.

© Marcel Chitac, 2014

FACEREA LUMII LA HORODIȘTEA SAU MANUSCRISELE DE LA BÂTCĂ

În luna martie a început topirea zăpezii și, din cauză că pământul mustea de apă, o bucată din panta abruptă, dinspre Răsărit, a Bâtcăi s-a surpat sau a avut loc o alunecare de teren, cum se mai spune acum.

Spre sfârșitul lui aprilie, când a ieșit iarba fragedă, Ghiță Șuruiuc – un băietan de vreo paisprezece ani – păștea oile prin Ponoară. Asta se întâmpla cu mulți ani în urmă.

Ajungând la poalele acelui deal în formă de căciulă, s-a dus să vadă mai de aproape catastrofa naturală în urma căreia Bâtca a rămas sluțită, de parcă și-ar fi bătut joc cineva de ea. Într-un șanț adânc, format în malul rupt, Ghiță Șuruiuc a zărit un chiup mare de lut, pe care l-a scos după multă caznă, fiind foarte greu.

Înăuntrul chiupului se aflau mai multe plăcuțe de lut ars, care aveau pe câte o parte niște scrieri incizate, adică cu litere săpate când lutul era moale. Până s-a înserat, a citit câteva din ele, iar a doua zi s-a gândit să-i ducă popii din sat chiupul cu misterioasele plăcuțe din lut.

Voi trece sub tăcere numele preotului paroh de atunci, pentru a nu-i întina memoria, odihnească-se în pace!

La sfârșitul slujbei de duminică, la predică, popa le-a amintit enoriașilor săi că diavolul nu are zile libere și nu-și ia concediu niciodată, ci lucrează tot timpul și în tot felul spre a-i abate sau a-i îndepărta pe cei slabi de la dreapta credință. Încercând să ofere un argument cât mai convingător, el a povestit pe scurt despre chiupul cu plăcuțele de lut găsite la Bâtcă, fără a da prea multe amănunte despre conținutul acelor scrieri. Le-a spus celor prezenți în biserică doar că erau blasfemii, cuvinte care puneau la îndoială adevărurile din Vechiul Testament. Drept urmare, cuvioșia sa a distrus acele lucrări ale Satanei, spărgând în mii de cioburi plăcuțele de lut, după care le-a îngropat adânc în pământ într-un loc numai de el știut.

Cam asta-i povestea pe care o auzisem și eu în copilărie, dar atunci n-a prezentat un interes deosebit pentru mine și nici n-am căutat să aflu mai multe detalii.

Acum câțiva ani, eram la părinții mei la Horodiștea și m-am dus pe Holm să fac niște poze cu soarele la asfințit printre nori, spectacol care, deși se repetă zilnic, de fiecare dată este unic. Când peretele vertical, de un ocru galben intens, rămas ca o cicatrice pe obrazul Bâtcăi, a fost iluminat de o rază aproape orizontală, ieșită printr-o spărtură de nori, mi-am amintit de descoperirea făcută mai demult de Ghiță Șuruiuc.

L-am întrebat pe tata dacă mai trăiește bătrânul și am aflat cu nesperată bucurie că, la cei peste nouăzeci de ani ai săi, era încă în viață, chiar dacă nu mai ieșea din ogradă.

În ziua următoare i-am făcut o vizită lui moș Ghiță Șuruiuc și, după ce m-am prezentat spunându-i că sunt băiatul cel mic al lui Marin Chițac, „Pictorul”, cum îmi zice lumea prin sat, l-am rugat să-mi povestească dacă era adevărată întâmplarea cu chiupul de la Bâtcă, dacă a apucat să citească textele de pe tăblițe și despre ce era vorba în ele.

-         Apăi, de citit am citit eu ceva, măi băiete – așa-mi zicea moșul, deși nu mai eram de mult băiat – numa’ că n-am apucat să le citesc pe toate. Pe primele le-am luat la rând, cum erau așezate, iar restul pe sărite.

-         Îți mai aduci aminte ce scria pe bucățile de gresie?

-         Da-păi cum să nu, numa’ că m-am cutremurat de ce am văzut acolo! A avut dreptate popa să le sfărâme cu ciocanul…

-         Da’ ce era așa de înspăimântător pe tăblițele alea?

-         Într-un loc scria că Moise s-a suit pe Bâtcă, nu pe Muntele Sinai, de unde a coborât după patruzeci de zile cu Tablele Legii, adică cu Cele Zece Porunci în traistă… În altă parte, că la Potop, când a venit Prutul mare și toată Ponoara se umpluse cu apă, de nu se mai zărea decât vârful la Bâtcă, ca o insulă, Noe a legat acolo Arca la mal, a coborât toate lighioanele din ea și a așteptat să se retragă apele până ce Prutul a reintrat în matcă. De atunci, de când am citit asta, de câte ori mă uit la Bâtcă, mă închin la ea ca în fața sfântului altar…

-         Ce altceva îți mai amintești? – l-am iscodit eu în continuare.

-         Apăi în primele plăcuțe era vorba despre Facerea Lumii aici, la noi, la Horodiștea. De aceea m-am îngrozit când am citit. Cică Dumnezeu, după ce a făcut pământul și apa, adică Ponoara, Holmul, Bâtca, Prutul și Iazul lui Tanasă, a coborât pe vârful Bâtcăi ca să-și mai tragă sufletul și să admire așa frumusețe. Acest loc, care atunci se chema Gorodiște, i s-a părut cam pustiu totuși fără țipenie de om, doar câteva jivine umblau de colo-colo, fără niciun rost.

Atunci Domnul a luat niște hlei din Ponoară, a sclipuit din el ceva care să semene a om, a suflat de trei ori asupra lui, pentru a-i da viață și i-a pus numele Adam. După câteva zile, l-a văzut pe Adam cam abătut, trist, nu sufla o vorbuliță și s-a gândit Creatorul să-i facă o femeie ca să aibă și el cu cine se lua. I-a scos o coastă lui Adam, că și așa avea prea multe, a făcut-o din ea pe Eva, iar după aceea, a început să-l strige Adam Cheptroșu pe Adam, din cauză că avea urme de sânge pe piept de la operația prin care i-a scos coasta.

Într-o bună zi, Dumnezeu i-a chemat pe cei doi și le-a grăit așa: „Adame, tu să fii om gospodar, să ari și să sameni ogoarele, să crești dobitoace, să-ți câștigi pâinea cu sudoarea frunții, să nu bei prea mult și să nu-ți bați nevasta! Tu, Eva, să fii ascultătoare, să ții casa curată și să nu-ți înșeli bărbatul! Creșteți și înmulțiți-vă și umpleți pământul și supuneți-l! Să n-aud huit în casa voastră!”

Venind toamna cu nopțile reci, cu brumă, primii doi oameni de pe pământ și-au încropit un bordei pe tăpșanul din spatele Bâtcăi, pe locul care se cheamă Mălăiște. Au ascultat de sfaturile Domnului și au făcut doi băieți: pe Cain și pe Abel.

Într-o zi de Sabat, când nu aveau voie să lucreze, cei doi frați s-au apucat de băut țuică din goldane, perje, bardace, curcudele sau gurușe, Domnul știe ce-or fi avut prin grădină. Când s-au îmbătat, s-au luat la harță pe moștenirea ce li s-ar fi cuvenit de pe urma părinților. De la sfadă, au ajuns repede la bătaie și au început să arunce unul în altul cu oalele și străchinile pe care le-au găsit prin casă. De aceea, chiar și acum, în fiecare primăvară, când se ară pe Mălăiște, fierul plugului scoate la suprafață cioburi de oale sparte.

Când Cain l-o pălit oleacă mai tare cu o strachină în cap pe Abel, în loc să se spargă strachina, s-o spart capul lui Abel ș-o murit pe loc.

Supărat foc, Adam l-a izgonit pe Cain de-acasă și i-a zis că nu mai vrea să-l vadă niciodată în ochii lui înlăcrimați de părinte.

Cain și-a înjghebat o coșmoagă, cam pe locul unde până nu demult era casa lui Ilie Asavetei, hotărât fiind să-și găsească o nevastă și să trăiască la casa lui…

După o pauză mai lungă, moș Ghiță Șuruiuc mi-a declarat că n-a apucat să citească mai departe ori nu-și amintește ce a mai citit, spre marea mea dezamăgire. Oricum, i-am mulțumit și am plecat profund impresionat de cele auzite.

Am rămas totuși cu regretul că acele plăcuțe de lut s-au pierdut o dată pentru totdeauna și n-am aflat și nu voi ști niciodată cu fata cui s-a însurat Cain.

© Marcel Chitac, 2014