ALTOI

În timpul celui de-al doilea război mondial, pe ulițele satului sau pe ogoarele de la câmp, nu vedeai decât copii, femei și moșnegi. Bărbații între nouăsprezece și cincizeci de ani erau pe front.
La unele familii se aflau sub arme tatăl și fiul sau câte doi-trei frați în același timp. Nu de puține ori, în locul lor soseau acasă telegrame în chenar negru, prin care soțiile sau părinții celor plecați erau înștiințați că bravii ostași au căzut la datorie pentru patrie.
Ion Taraș și Adam Cotiugă s-au numărat printre „norocoșii” care s-au întors vii, dar mutilați; primului, schijele unui brand (aruncător de mine) îi retezaseră ambele picioare, iar celui de-al doilea îi fuseseră zdrobite brațele, când a vrut să arunce înapoi grenada ce-i căzuse în față.
Niciunul dintre ei nu mai era bun de muncă, ajungând o pacoste pe capul celorlalți membri ai familiilor lor. Nenorocirea i-a apropiat pe cei doi și, în scurt timp, au devenit prieteni de nedespărțit, încercând să se ajute între ei.
Pentru a-și putea folosi unul picioarele, iar celălalt brațele, Adam Cotiugă îl purta pe Ion Taraș într-un ham, ca un fel de rucsac, în spate. După o vreme, s-au obișnuit atât de mult cu această formă de „simbioză”, încât puteau face împreună orice muncă și se descurcau împreună ca un singur om normal.
Mai întâi, apariția celor doi prin sat era privită ca o ciudățenie, unii compătimindu-i, alții făcând glume deplasate pe seama lor. Mai târziu însă toți se obișnuiseră cu ei, ba chiar îi chemau să le dea de lucru: la tăiat lemne, la prășit, săpat sau cosit, mai ales că erau încă tineri și în putere.
Fiind mereu legați unul de celălalt sau doi într-unul, sătenilor le era greu sau li se părea nefiresc, atunci când li se adresau, să folosească două nume în același timp sau să-i strige pe rând.
De aceea, le ziceau la început fie Adamion, fie Ionadam, dar după ce unul mai hâtru a zis față de alții „Ia uite-i și pe altoiții ăștia doi!”, oamenii i-au numit „Altoi”, fără ca ei să se supere.
Treptat, compasiunea și stânjeneala celor din sat s-au transformat în admirație și respect față de Altoi, iar tandemul lor nu mai stârnea nedumerire, derută sau mirare decât străinilor.
După un an și ceva, „altoiții” s-au îngurluit cu o fată sărmană, rămasă singură pe lume, victimă colaterală a războiului, pripășită prin sat, venită nu se știe de pe unde. Grapina era numele orfanei ce se oferise să le gătească, să le spele și să deretice prin casă în schimbul unui adăpost și unui blid de mâncare.
Până la urmă, toată lumea s-a obișnuit și cu această situație, după ce a obosit clevetind.
Grapina a născut întâi un băiat, iar după doi ani încă unul, amândoi fiind cât se poate de normali, sănătoși și frumușei, atâta doar că nici ea, nici Adam Cotiugă și nici Ion Taraș nu știau cine era tatăl fiecăruia dintre cei doi prunci.
Pe părinții copiilor nu-i deranja și nu-i preocupa această dilemă, dar – cum se întâmplă întotdeauna – subiectul a dat iar apă la moară gurii satului. Admirația și respectul au fost înlocuite de aversiune și de ură fățișă. Unele muieri nu mai puteau pune geană pe geană noaptea, iar hoaștele de babe nu vedeau în cei doi schilozi decât întruchiparea Satanei și își făceau semnul crucii ocolindu-i sau întorcându-se cu spatele la ei, ori de câte ori îi întâlneau pe drum.
Bărbații, fiind mai toleranți sau crezându-se îndreptățiți să-și dea cu părerea, chiar și atunci când nu le-o cerea nimeni, s-au grăbit să se pronunțe cu privire la paternitatea vlăstarelor ieșite din Altoi, zicând că sunt niște „hibrizi”.

© Marcel Chitac, 2013

CUCOȘOAICA

Cucoșoaica – adică nevasta lui Cucoș – nu era frumoasă nici măcar văzută de departe sau pe timp de noapte cu cerul înnorat, dar, dracu’ știe de ce, avea mare trecere la bărbați însurați. Deși nu-mi face plăcere s-o spun, până și bunicul meu din partea mamei a căzut în mrejele ei.
Era fapt cunoscut de aproape tot satul că materialele pentru construirea noii ei case fuseseră donate de bunicu’.
Câte prostii sau nebunii nu fac uneori masculii din toate speciile pentru un „petic de negreață”, vorba lui N.D. Cocea. De vreme ce așa se întâmplă de la pește la elefant, înseamnă că asta este o lege a firii și, atunci, de ce n-am fi mai toleranți, mai înțelegători cu semenii noștri?
Bineînțeles că nu mă pot mândri cu faptele bunicului, însă nu pot fi nici prea aspru cu el, fie-i țărâna ușoară! A fost un om ca mai toți oamenii, cu calități și defecte, depinde din ce ungher privești lucrurile. Și-apoi, cine ar avea dreptul să arunce primul cu piatra? Cel ce n-a păcătuit cu fapta, a făcut-o sigur cu gândul.
O lume plină numai de oameni virtuoși n-ar avea niciun haz, ar semăna cu Raiul, adică o plictiseală veșnică și pe toată linia, nicio zi nu s-ar deosebi de celelalte și niciun suflet izbăvit de altul.
Literatura și artele în general se inspiră din lucrurile ieșite din comun, care se abat de la regulă și normalitate, și nu din banalități sau evoluții lineare previzibile sau predictibile. Ca să nu mai spun că, de cele mai multe ori, necazul sau ghinionul unuia poate fi motiv de amuzament și deliciu pentru ceilalți. Ăsta-i omul! Nu prea pare să fi fost făcut după chipul și asemănarea Domnului.
Pe vremea bunicilor, dacă vreo creștină avea dovezi sau doar bănuieli că bărbatul ei curvăsărește cu o vecină, femeia înșelată se ducea noaptea la casa „stricatei” și-i stropea pereții și ușa cu un șomoiog de pelin înmuiat într-un hârdău plin cu spurcăciunea din latrină, încât a doua zi aflau toți din sat care era păcatul gospodinei din casa „zugrăvită”.
I s-a întâmplat și Cucoșoaicei de câteva ori povestea asta, semn că o mai frecventau și alți mușterii, nu doar bunicul.
Cam așa se rezolvau problemele de acest gen, pe plan local și cu mijloace proprii, nu se ajungea niciodată la sinucidere, crimă pasională, nici măcar la divorț. Oamenii aveau un comportament mult mai cumpătat, mai „ecologic” chiar decât acum.
Într-o seară, bunica l-a urmărit pe învinuit după ce a plecat de acasă și l-a văzut intrând în ogradă și apoi în casă la Cucoșoaica.
A așteptat cam jumătate de ceas lângă gard, dar lampa din odaie tot n-a fost aprinsă și nu se vedea nicio mișcare. În cele din urmă, s-a dus și a bătut la ușă de mai multe ori până a ieșit împricinata cam tulburată, cu nasturii de la bluză încheiați cruciș și cu fusta îmbrăcată în grabă, cu fața la spate.
- Omul meu este aici? – o întrebă scurt și direct bunica.
- Da, ce să caute leliță Catincă bădia Vasile la mine la ora asta? Eu cu bărbatu-meu tocmai ne-am culcat mai devreme azi, că suntem vlăguiți de atâta muncă.
Atunci, femeia înșelată a intrat în tindă și a strigat:
- Vasile!
Fie că nu și-a dat seama care dintre cele două femei l-a strigat pe nume, fie că, recunoscând vocea neveste-si, fiind și pe întuneric, a crezut că se află la el acasă, cert este că delicventul surprins în flagrant a răspuns:
- Da!
- Hai acasă, omule, că-i târziu, vreau să mă culc și să pun zăvorul la ușă! Ce cauți aici noaptea, pe întuneric?
- Am venit să repar soba, dar nu găsesc chibriturile să aprind lampa…
În următoarele trei zile, bunica nu i-a mai gătit omului ei mâncare caldă, pe motiv că nu are cu ce aprinde focul la plită, după care i-a mai trecut supărarea.
Încercând să pună capăt într-un fel poveștii ăsteia, într-o zi, bunica l-a abordat direct pe Cucoș, când s-au întâlnit pe drum.
- Măi, Ghiță, tu știi că omul meu trăiește cu femeia ta? Uite, toate lemnele din care ți-ai făcut casa sunt luate și duse de el de la noi din ogradă; dar nu numai lemnele, câte lucruri n-o fi dus? Ție îți convine situația asta care se întâmplă? Nu pot să cred că nu știi, fiindcă vorbește tot satul!
- Păi, sigur că știu, dar îmi convine țață Catincă; bine că femeia mea primește cadouri și nu duce ea lucruri din casă la alții!
În cele din urmă, bunica s-a dat bătută, s-a resemnat, așteptând ca bătrânețea, ca efect al trecerii timpului, să le rezolve pe toate.
Este lucru verificat că oamenii la bătrânețe devin foarte virtuoși și rezistenți în fața ispitelor de tot felul.
Înainte de a muri, când bunicul a căzut la pat slăbit și neputincios, bunica îl întreba din când în când, plină de compasiune și de milă, din dorința de a-i alina suferința:
- Vrei s-o chem pe Cucoșoaica să vină la tine?

© Marcel Chitac, 2013

DOVADA

Deși în sat erau indivizi cu nume tare ciudate, nimeni nu mai știa dacă numele lor erau cele adevărate – trecute în acte – sau porecle. Toți erau atât de obișnuiți cu aceste nume sau pseudonime, încât n-ar fi acceptat nici dacă ar fi văzut negru pe alb că pe cei cu nume pocite îi chema, de fapt, altfel. Între nume și posesorul lui se crea o legătură perfectă, o concordanță ca între un brand celebru și produsul pe care-l desemnează.
Harțapelea era feciorul unei femei sărmane – nemăritată, vădană sau divorțată – căreia toată lumea îi zicea Floaca și atât. N-aveai cum s-o confunzi cu o altă femeie, pentru că era singura înzestrată cu acest nume. Este adevărat că nici ea, nici fiul ei n-aveau vreo zi trecută în calendarul creștin-ortodox pentru a-și putea serba ziua onomastică, dar nu păreau afectați de acest dezavantaj.
Fiind la vârsta când începuse să-i mijească mustața, era evident că acest flăcău în devenire nu mai era copil, dar nici bărbat, om matur nu putea fi considerat. Făcea parte mai degrabă din categoria cârlanilor – o categorie de mijloc sau de tranziție între cele două. Uneori, simțea cum îi clocotește sângele în vene și îi venea să facă lucruri deosebite, grozave chiar, spre a se remarca, a-și etala calitățile în fața celorlalți. De cele mai multe ori însă, acele lucruri sau fapte grozave erau percepute de alții drept grozăvii, acte condamnabile și nicidecum isprăvi demne de laudă.
Venind odată de pe toloacă, unde jucase „cățeaua” cu alți băieți, s-a întâlnit cu Melania – o fată cam de vârsta lui, sfioasă, blondă, frumușică, un pic pistruiată – care era vecină cu el, despărțindu-i doar câteva case. Acum, ea părea cam tristă, palidă la față și fără vlagă. I s-a plâns că de câteva zile nu se simțea prea bine și l-a întrebat dacă nu are cumva, întâmplător, niște pastile de durere de cap pe acasă.
- S-ar putea să am, dacă găsesc, ți le-aduc eu! – i-a răspuns el binevoitor.
Îi cam plăcea de Melania, dar nu știa cum s-o abordeze. Era bucuros că acum ea a apelat la serviciile lui și voia să profite de această ocazie. Nu era prea familiarizat cu medicamentele – maică-sa recurgea de obicei la leacuri băbești sau la descântece –, dar văzuse el odată la cineva niște pastile albe.
Cum a ajuns acasă, s-a apucat cu sârg și cu multă migală să cioplească sau să sculpteze cu briceagul în cretă niște forme mici, circulare, ce semănau cu „antinevralgicele”. Pentru a părea cât mai adevărate, le-a săpat pe una dintre fețe un șănțuleț transversal la mijloc.
Mulțumit de „opera” sa, s-a dus la Melania și i-a oferit prețiosul leac cu recomandarea să nu se sperie dacă se va pișa cam roșu, aceasta fiind dovada că pilulele luptă cu boala și își fac efectul.
În ziua următoare, Melania a venit la „vraci” radiind de fericire, era cu totul alta – veselă, luminoasă, nemaiștiind cum să-i mulțumească binefăcătorului ei.
După acest eveniment, cei doi au devenit din ce în ce mai apropiați, văzându-se aproape zilnic, altfel spus, erau „în vorbe”.
Harțapelea era mândru nevoie mare de cucerirea lui și se fălea de fiecare dată când se întâlnea cu ceilalți băieți, lăudându-se că intrase în grațiile Melaniei, iar ea era moartă după el.
- Numai gura e de tine! – i-o reteză scurt Pelituc Anichitoaiei, unul din ceata lui de prieteni.
Fie din invidie, fie din dorința de a-l întărâta, a-l șicana, acesta continuă:
- Pămpălău cum te știu, bag mâna-n foc că nu i-ai făcut nimic până acum… Ba, nici măcar nu i-ai văzut pupăza. Ia spune, câți pistrui are ea la păsărică? Să știi că fetele pistruiate pe față au pistrui și acolo, jos!
Lăsând impresia că s-a supărat la auzul acelor vorbe de batjocură, Harțapelea și-a părăsit grupul de pretinși prieteni, însoțit fiind de râsetele și de glumele lor răutăcioase.
După vreo săptămână, când s-a dus în vizită la Melania, îndrăgostitul a profitat de faptul că ea era singură acasă și, fără nicio explicație sau avertisment, a trântit-o pe spate pe laiță, i-a ridicat poalele-n sus, i-a tras chiloții în jos și, neținând seama de zbaterile, protestele, sudalmele și țipetele fetei, i-a studiat cu luare-aminte crângul de floci și împrejurimile lui, după care i-a smuls un smoc de cârlionți, făcând-o să urle de durere.
A plecat imediat, ținând strâns între degete prețiosul trofeu, lăsându-și victima răvășită, nedumerită, plângând de rușine, de ciudă sau din cauza usturimii.
Pelituc Anichitoaiei se afla la masa din ogradă, sub stejarul falnic și mânca mămăligă cu năcreală când a intrat pe poartă Harțapelea, apropiindu-se de el cu pași hotărâți, zâmbind pe sub mustață ștrengărește și, fără a da ziua-bună, a desfăcut pumnul lăsând să cadă pe masă, lângă strachină, un snopușor de peri blonzi, ondulați, ce sclipeau în bătaia soarelui, de parcă ar fi fost din aur. La prima pală de vânt, unii din ei au nimerit în strachina cu năcreală, plutind și învârtindu-se în cerc, iar ceilalți s-au împrăștiat prin ogradă.
Abia după ce și-a tras un taburet sub el și s-a așezat nepoftit, având o expresie ca de copil mic la vederea sânului mamei, a deschis gura:
- Ai avut mare dreptate, să știi că Melania are trei alunițe între picioare, una pe partea dreaptă și două pe partea stângă! Uite, ți-am adus dovada că le-am văzut și nu spun minciuni.
După această faptă remarcabilă, care a echivalat cu un examen de maturitate, Harțapelea și-a câștigat, o dată pentru totdeauna, încrederea celorlalți în cuvântul său.

© Marcel Chitac, 2013

RĂZBUNAREA

Într-o primăvară, în prima duminică de după Paști, m-am dus la cimitirul din sat pentru a identifica mormintele străbunilor mei și a face curățenie în jurul lor. Ziua următoare era Paștele Blajinilor, când oamenii din sat trebuiau să vină cu mâncare gătită, băutură și ouă roșii, aduse special pentru pomenirea și prăznuirea morților. La plecare, l-am văzut pe moș Axinte Chipoancă, dereticând de zor deasupra unui mormânt rămas fără cruce.
După ce ne-am salutat și am schimbat câteva vorbe, l-am întrebat ce rudă a lui își face acolo somnul veșnic.
- Nu-i o rudă! – mi-a răspuns el.
- Atunci, o fi fost un bun prieten… – am încercat să ghicesc eu.
A zâmbit, dând ușor din cap și și-a întors privirea spre mormânt, uitând pentru câteva minute de prezența mea, apoi m-a cuprins cu brațul drept de umăr și mi-a propus să ne întindem pe iarba fragedă, ce abia ieșise. Stând sprijinit într-un cot, și-a aprins o țigară, din care a tras cu poftă și, după ce a suflat un nor de fum, a început să-mi povestească:
- Vezi dumneata, spre deosebire de unele femei care, cu toate că nu dau pe-afară de frumusețe, parcă-l au pe „vino încoace”, altele, din contră, arată foarte bine, n-au nici un cusur, dar sunt precum florile de cacadâr ce țin la distanță cu țepii lor orice mână ar încerca să le atingă. Până la urmă, cele din a doua categorie se ofilesc odată cu trecerea timpului, mor fete bătrâne și nu înțeleg, nici ele, și nici cei din jurul lor de ce au fost atât de bătute de soartă sau lipsite de noroc. Era o fată pe vremea când eram și eu mai tânăr – Clemența Apălămăriței o chema. Despre ea se putea spune că făcea parte dintr-o a treia categorie. Era înaltă, frumoasă, cuminte, dar s-a măritat abia când avea aproape patruzeci de ani. Bărbatul care a luat-o părea un om blajin, era destul de arătos și gospodar. Nu știu de ce, căsnicia lor n-a durat prea mult și cei doi s-au despărțit. Clemența nu s-a mai recăsătorit, dar și-a găsit un ibovnic de taină – sau el a găsit-o pe ea – un megieș însurat, având și doi copii. Relația lor a rămas bine ascunsă, pentru a nu intra în gura satului, numai că, până la urmă, nevasta amantului a aflat; n-a făcut huit din cauza asta și nici nu și-a probozit bărbatul; în schimb, a pus la cale o răzbunare cumplită. Sub un pretext oarecare, soția înșelată împreună cu fratele ei i-au făcut o vizită Clemenței acasă, au imobilizat-o și i-au îndesat coji de ouă sparte în acel loc care îndeamnă la păcat. Deși după câteva zile femeia ce greșise în fața Domnului a început să se simtă din ce în ce mai rău, de rușine pentru cele întâmplate, n-a spus nimic nimănui și nici la doctor nu s-a dus. La scurt timp și-a dat obștescul sfârșit, după ce puroiul și stricăciunea îi cuprinseseră tot trupul, ducând cu ea în mormânt atât păcatul ei, cât și pe cel al ucigașilor ei.
S-a așternut tăcerea peste amândoi și peste cimitirul care găzduia mai multe generații de consăteni, ale căror râsete, înjurături, chiote sau bocete răsunau altă dată pe drumul din apropiere.
Mi-am luat rămas-bun de la moș Axinte, amintindu-mi că mai aveam și alte treburi de rezolvat în acea zi. Când am ajuns aproape de poarta bisericii, m-am oprit, m-am întors cu fața spre fostul interlocutor și l-am întrebat:
- Dacă Clemența n-a spus la nimeni ce-a pățit, de unde știi matale cauza morții?
- Eu i-am fost ibovnic, iar ăsta-i mormântul ei!

© Marcel Chitac, 2013

INCORUPTIBILUL

Pentru a scurta drumul spre locul unde aveam treburi, am luat-o prin Cişmigiu. De departe am zărit şi am recunoscut o veche cunoştinţă: un fost general, acum un onorabil pensionar, ce-şi plimba câinele. De fapt, în acel moment, amândoi stăteau pe loc; generalul a scos un biscuit din buzunar, l-a apropiat de botul câinelui, iar când animalul a vrut să-l înşface, stăpânul său a retras repede mâna cu momeala şi a ascuns-o la spate. Până să ajung lângă el, a repetat gestul de mai multe ori.
După ce ne-am salutat, l-am întrebat:
- De ce chinuiţi bietul animal? Nu vedeţi că-i curg balele de poftă?
- Nu-l chinui, îl dresez, mă corectă el.
- Şi la ce i-ar folosi acest dresaj?
Spre a-mi oferi lămuriri, m-a invitat să ne aşezăm pe o bancă.
Îl cunoşteam pe acest bătrânel simpatic – cu nelipsitul lui baston cu mâner de fildeş şi cu papion la gât – de mulţi ani, încă de pe vremea când era locotenent-colonel şi un pasionat colecţionar de artă.
- Dragul meu, când eram tânăr ofiţer aveam o funcţie importantă la minister; trebuia în fiecare an să merg prin ţară şi să inspectez toate unităţile militare care aveau arma în care eram eu specializat. În urma acestor verificări, dădeam calificative, note, unităţilor cu pricina, în funcţie de care, comandanţii şi ceilalţi ofiţeri primeau sau nu promovări, avansări în grad sau prime substanţiale. Miza era foarte mare şi, oricât s-ar fi străduit ei să văruiască bordurile şi copacii din cazarmă, să lustruiască ţevile tunurilor sau să prezinte onorul ca la carte, oricând puteam să le găsesc nod în papură – adică nereguli sau scăpări – dacă voiam. Erau la mâna mea şi ei ştiau asta.
Pentru a fi siguri că vor primi calificativul „foarte bine”, comandanţii unităţilor inspectate de mine îmi ofereau o primire regească: cea mai bună cameră de la căminul garnizoanei, bucate alese şi băuturi rare, iar ca „desert”, la culcare, în cameră, mă aştepta o fătucă bine dotată de natură şi bine instruită de şefi, îmbrăcată doar într-un halat de casă, fără nimic altceva pe dedesubt.
După ce „desertul” îmi făcea ochi dulci şi mi se aşeza pe genunchi, bineînţeles că începeau giugiulelile, desfătându-mi privirea şi simţul tactil cu formele ei anatomice fierbinţi, iar când simţeam că nu mai pot rezista, o expediam cu brutalitate pe diavoliţă din cameră şi alergam la baie, unde mă masturbam, pentru a mă descărca de tensiune.
Dragul meu, nu mă înţelege greşit, aş vrea să-ţi spun că făceam asta, pentru că nu voiam să cedez ispitei, pentru a nu deveni coruptibil, şantajabil. Să ştii că şi gestul lui Onan, din Vechiul Testament, denotă multă bărbăţie şi putere de rezistenţă în faţa ispitei, nu întâmplător fapta sa este trecută în Cartea Sfântă. Acolo scrie: „Ştiind însă Onan că urmaşii nu vor fi ai lui, de câte ori intra la femeia fratelui său, îşi vărsa sămânţa pe pământ, ca să nu-i ridice urmaşi fratelui său”. Din păcate, psihologii din zilele noastre l-au ridiculizat şi au considerat comportamentul său deviant, ca pe un act reprobabil cu substrat maladiv, clinic.
Explicaţia dată de generalul în retragere la forma de dresaj aplicată patrupedului său m-a lăsat fără replică şi într-o stare de confuzie, din care mi-am revenit mult mai târziu. M-am despărţit de „dresor” cu scuza că eram grăbit, aveam treburi urgente de rezolvat şi în scurt timp am dat uitării acest episod, prins cu necazurile şi problemele mele cotidiene.
După vreo două luni, naiba m-a pus s-o iau iar prin parcul Cişmigiu, fiind cam pe la aceeaşi oră ca şi rândul trecut. Pe aleea principală ce dădea spre primăria capitalei, fostul general se plimba însoţit de câinele său credincios.
După salut şi întrebările protocolare, „incoruptibilul” îmi zise:
- Haide să-ţi arăt ceva!
Şi-a scos din buzunar un biscuit, l-a lipit de botul animalului, iar acesta, după ce l-a adulmecat, a întors capul scârbit într-o parte, de parcă ar fi văzut în faţa ochilor cartea cu titlul „Ce-i de făcut?” a lui Vladimir Ilici Lenin, având o privire ce exprima toate înjurăturile din lume, în toate limbile, inclusiv în cea câinească, apoi a ridicat un picior din spate şi a urinat pe tufa de lângă el.
Foarte satisfăcut de performanţa sa şi de evoluţia elevului, ex-generalul mă întrebă:
- Ei, ce zici de asta?!
- Ce să mai zic, m-aţi dat gata amândoi; cred c-ar trebui să propuneţi avansarea dulăului la gradul de colonel, cel puţin!
- E prea târziu pentru el, are deja vârsta unui câine pensionar… Dar îţi dau o altă veste bună: cred c-o să m-apuc să-mi scriu memoriile.
- Asta da, veste bună, abia aştept să le citesc…
De atunci mi-am propus să ocolesc parcul Cişmigiu şi să nu mai scurtez niciodată drumul.

© Marcel Chiţac, 2013

LA DENII

La slujba de Înviere nu-mi plăcea să particip pentru că maică-mea mă trezea cu puţin timp înainte de miezul nopţii, tocmai când era somnul mai profund, mai dulce şi aşternutul mai cald. Acolo, în curtea bisericii, trebuia să stau smerit, în picioare – uneori fiind destul de frig afară – până dimineaţa, când preotul sfinţea pasca şi ouăle roşii din panerele aşezate pe două rânduri, la intrarea în locaş.
Unde mai pui că în seara din ajunul Paştelui mă culcam bosumflat şi revoltat pentru că nu aveam voie să gust nici măcar o firimitură din cozonacii, pasca sau budinca, bunătăţi atunci scoase din cuptor, lăsându-mi gura apă de la aburii ce-mi năvăleau în nări. Aş fi comis un mare păcat!
În schimb, la Denii şi la Paştele Blajinilor mergeam plin de entuziasm la biserică, fără să fiu împins de la spate.
De obicei, la Denii veneau câteva babe şi foarte mulţi băieţi de şcoală. Învăţătoarea ne interzicea să frecventăm biserica, mai ales în perioada sărbătorilor pascale, dar tentaţia era prea mare pentru noi. Dacă vedeai în timpul slujbei religioase ceafa păroasă a colegului din faţa ta, cu mâna dreaptă îţi făceai semnul crucii, iar cu cea stângă apropiai lumânarea de chica nefericitului enoriaş, aşa ca din întâmplare, din neatenţie, până când se auzea un sfârâit, ieşea un norişor de fum, iar după o vreme aroma de tămâie sau de smirnă era îndepărtată şi înlocuită cu un miros ca de porc pârlit, care ajungea în cele din urmă până la nasul popii, în altar.
Alţii se urcau în cafas, de unde picurau ceara topită a lumânărilor în capul celor de jos.
Popa Scripcă era un tip de înălţime potrivită, destul de suplu, avea un mers vioi şi o fire aprigă, iute, cum se zice pe acolo. Cred că dacă n-ar fi reuşit să fie admis de prima dată la seminarul teologic, ar fi putut fi un foarte bun ofiţer în armată, în poliţie sau în jandarmerie. Până la venirea comuniştilor la putere, sfinţia sa preda religia la şcoala din sat şi-şi folosea amândouă mâinile – ba uneori, chiar şi piciorul drept – lovind cu ele unde se nimerea, pentru a le băga elevilor ignoranţi sau cu mintea înceată învăţăturile Domnului în cap.
Atunci când aerul din locaşul sfânt devenea irespirabil din cauza fumului provocat de părul pârlit, de parcă ar fi fost Ignatul, şi nu Săptămâna Mare, popa Scripcă întrerupea slujba, venea în naos şi, din mersul ofiţeresc pe care-l avea, apuca cu mâna dreaptă urechea unui enoriaş pârlit, cu stânga o altă ureche a altui enoriaş care pârlise, îi ducea aşa până în uşa bisericii, unde, după ce le aplica câte un şut în cur, striga în urma lor: „Să nu vă mai văd pe aici, derbedeilor!”
După vreun sfert de oră de la reluarea cântărilor şi a citirii Sfintei Scripturi, iar se înceţoşa biserica şi mirosea a păr ars, iar se întrerupea Denia şi erau scoşi afară încă doi „creştini” ce mergeau mai mult pe vârfuri, abia atingând pardoseala, ca şi cum ar fi vrut să se înalţe la cer, pentru că popa Scripcă ridica mâinile în care strângea urechile până deasupra capului său.
Această procesiune necanonică repetându-se de mai multe ori, la un moment dat, lăcaşul de cult rămânea aproape gol. Atunci, cuvioşia sa schimba tactica: „Stingeţi lumânările!” – ordona el pe un ton autoritar din sfântul altar.
În ziua următoare nu se mai ducea niciunul dintre noi la Denie, pentru că, a asista la slujbă cu lumânările stinse nu mai avea niciun farmec. În schimb, la şcoală, învăţătoarea le scădea nota la purtare tuturor celor care aveau părul pârlit la spate, dovada indubitabilă că au fost la biserică.
Şi primii creştini au fost persecutaţi sau chiar torturaţi, dar asta nu i-a făcut să renunţe la credinţa lor. Peste un an, în prima seară de Denii, biserica se umplea iarăşi de băieţi, elevi de şcoală, care cu evlavie şi curaj sfidau interdicţiile şi înfruntau represiunile învăţătoarei, apoi îşi lăsau cu voluptate urechile spre flagelare în mâinile ca nişte cleşti inchizitoriali ai popii Scripcă.

© Marcel Chiţac, 2013

SPOVEDANIA

În Săptămâna Mare sau Săptămâna Patimilor, cum i se mai spune, Mitriţa lui Hriţenea a trecut de la postul obişnuit la postul negru, pregătindu-se trupeşte şi sufleteşte pentru spovedit şi împărtăşit.
După ce a venit acasă de la spovedanie, unde şi-a mărturisit în faţa preotului, cu căinţă, păcatele cele de voie şi fără de voie, a rămas pe gânduri, neştiind ce să mai creadă despre canonul primit: să bată mătănii în faţa icoanelor şi să înconjoare biserica de douăzeci de ori, mergând în coate şi genunchi.
Pedeapsa i s-a părut exagerată faţă de păcatele săvârşite.
Deşi taina spovedaniei trebuie păstrată atât de preot, cât şi de enoriaşul păcătos, Mitriţa nu s-a putut abţine şi s-a gândit să-i ceară părerea bărbatului ei, cu toate că acesta frecventa mai mult cârciuma din sat decât lăcaşul Domnului.
Cu mintea ei de femeie simplă, n-a înţeles niciodată de ce la biserică vezi mai mult partea femeiască, iar la spovedit şi împărtăşit sunt numai creştine, majoritatea babe, chiar dacă bărbaţii înjură adesea, folosind tot vocabularul bisericesc, aşa gură spurcată au!
- Dar ce te-a pus să mărturiseşti părintele? – o chestionă Hriţenea.
- M-a întrebat dacă am sărit gardul vreodată.
- Şi tu ce i-ai răspuns?
- Păi, la spovedanie, în faţa preotului, în Sfânta biserică, trebuie să spui adevărul, şi numai adevărul! I-am spus că uneori mai sar pârleazul, pentru că nu mă pot abţine când văd cireşele coapte din livada vecinului, dar iau doar câteva, de poftă, mai ales când bănuiesc c-am rămas grea; nu fac mare pagubă prin asta. Le culeg pe cele date jos de stolurile de grauri…
- Tu ştii, măi femeie, ce se înţelege când spui despre cineva că a sărit gardul? – întrebă, zâmbind pe sub mustăţi, bărbatu-său. Popa a vrut să ştie dacă ai curvit!
La auzul acelor vorbe, Mitriţa simţi că o ia cu leşin. O trecură năduşelile, bătăile inimii se auzeau de la poartă, îi era ruşine de proasta impresie pe care şi-a făcut-o omul bisericii despre ea, dar o cuprinse şi revolta, chiar ura împotriva lui. Se făcuse de râs, cum să mai dea ochii cu el? Dacă acesta o să-i povestească preotesei, iar preoteasa, cu limba ei de viperă, abia o să aştepte să-i destăinuiască învăţătoarei aşa o veste la o ceaşcă de cafea, cu condiţia ca totul să rămână între ele?! Ar avea apoi ce bârfi tot satul câteva luni bune!
Cum noaptea este un sfetnic bun, a doua zi, după ce a aranjat treburile casei, Mitriţa i-a spus lui Hriţenea că nu mai vrea să-l vadă vreodată pe popa din sat şi că se duce să se spovedească la un călugăr de la mânăstirea Gorovei. Trăind cu legământul celibatului, izolaţi de lume, călugării sunt neprihăniţi şi nu se gândesc la prostii, precum popii de parohii.
Sărmana creştină, cu mintea plină de gânduri şi cu sufletul răvăşit, s-a urcat în ultimul autobuz spre Dorohoi, iar când a ajuns acolo, deja se însera. A aflat că până dimineaţa nu mai circula nicio cursă spre Suceava, mânăstirea Gorovei aflându-se cam pe la jumătatea distanţei dintre cele două localităţi. Se hotărî să meargă pe jos până acolo, pe drumul cu multe serpentine, urcând în pantă, prin pădure.
Nu reuşea să-şi scoată din cap cum a putut o faţă bisericească, un păstor de suflete rătăcite, ce-şi zice preot, să-i pună o întrebare pe care ea, o femeie proastă, fără prea multă carte, n-a înţeles-o şi a dat un răspuns aiurea, acoperind-o de ocară. „Ăsta nu poate fi numit părinte, ci… Ducă-se pe pustii, Doamne iartă-mă!” – conchise Mitriţa, în vreme ce intra pe poarta mânăstirii.
Era noaptea, nici nu observase când trecuse timpul, dacă era înainte sau după miezul nopţii. Prin curte nu se afla ţipenie de om, se auzea numai cântecul greierilor şi vocea unui brotac, abia trezit din hibernare. La ferestrele chiliilor se vedea doar lumina slabă şi pâlpâitoare de la candele.
Fiind ultima zi când se mai putea spovedi, a doua zi urmând împărtăşania după datina străbună, şi-a luat inima-n dinţi şi a bătut cu sfială la uşa primei chilii.
Călugărul Partenie se băgase în pat cu două ceasuri mai devreme, iar după slujba de denie şi după toate activităţile de peste zi, se simţea zlămăcuit, aşa că trăsese o duşcă din sticla ascunsă cu grijă sub pat şi adormise imediat ca un prunc alăptat şi cu scutece uscate.
Comparaţia cu pruncul nu este prea potrivită, dacă ar fi să aruncăm o privire asupra trupului său mătăhălos, bine hrănit şi, deşi ar fi cam impudic, dacă am ridica un pic oghealul, am observa că, nu numai că nu era dotat cu scutece, dar nu avea nici izmene pe el, datorită grabei cu care se culcase sau a unei ciudate obişnuinţe.
Se pare că-i pria traiul lipsit de griji de la mănăstire, unde mâncarea era întotdeauna din belşug şi bine-gătită pe plită de tuci de părintele bucătar Paisie. Chiar dacă era meniu de post, îţi venea să-ţi lingi degetele, nu alta, când simţeai aburii din strachină gâdilându-ţi nările.
Cum diavolul îi pune de multe ori la încercare, în diverse moduri, pe sărmanii călugări, în acel moment, cuviosul Partenie visa că se află tolănit în iarbă într-o poiană din pădurea de la Vârful Câmpului, poiană ce semăna cu Grădina Edenului. Ascultând cântecele păsărelelor ce se întreceau între ele ca la un festival, i se păru că aude şi un altfel de cântec, al unei alte creaturi a Domnului. Când vru să ridice capul pentru a se dumiri, o mână gingaşă l-a apăsat pe frunte şi a început să-i mângâie barba, părul de pe creştet şi de pe pieptu-i ca de taur.
Fără să opună vreo rezistenţă, începu să mângâie şi el acea creatură, ajungând cu mâna între coapsele ei fierbinţi, care se împreunau într-un pâlc de otavă mătăsoasă şi umedă de la roua dimineţii.
Tocmai atunci, a fost trezit de un bocănit şi s-a ridicat în capul oaselor. A holbat ochii şi a zărit la lumina chioară din chilie o femeie încă tânără, stând nemişcată şi uitându-se şi ea mirată şi stânjenită la el.
Buimac cum era, taica Partenie a crezut că ceea ce zărea era continuarea visului şi abia aştepta să vadă ce urmează.
- Părinte, cuvioase, sfântule, iartă-mi deranjul şi îndrăzneala la ora asta târzie! Dacă binevoieşti, aş vrea să mă spovedesc ţie! – rupse tăcerea Mitriţa.
Partenie, cu gura rămasă căscată şi cu ochii ieşiţi din orbite ca la broscoi, îi făcu semn cu mâna să se aşeze în genunchi, după care i-a pus poalele cămeşoiului său peste cap, crezând că este patrafirul, uitând complet sau nebăgând de seamă, din cauza zăpăcelii, a stării de somnambulism în care se afla, că n-avea izmene pe dedesubt.
Când creştina a deschis gura pentru a-şi începe mărturisirea păcatelor, graiul şi suflarea i-au fost obturate de un mădular învârtoşat, care se îndesa cu putere şi cu tupeu, ca la el acasă. Abia a reuşit păcătoasa să iasă de sub faldurile cămăşii lungi până în podele, înainte de a se sufoca.
N-a mai nimerit clanţa uşii, iar când în sfârşit a găsit-o, în loc să tragă uşa spre ea s-o deschidă, împingea cu putere cu umărul, simţindu-se blocată ca într-o cursă de şoareci.
După ce a ajuns afară, a luat-o la fugă pe drumul de întoarcere, scuipând de scârbă, afurisind şi făcându-şi semnul crucii.
De atunci, Mitriţa nu s-a mai dus la spovedit nici la preotul din sat, dar nici la vreun călugăr de la mănăstire, zicându-şi că-şi va mărturisi păcatele doar în faţa Domnului, atunci când va binevoi să o cheme la El.
În ziua ce a urmat acestei păţanii la ceas târziu de noapte, cuviosul Partenie le-a povestit celorlalţi fraţi călugări cum Satana l-a ispitit şi l-a pus la încercare, dar el a rezistat ispitei ca un adevărat slujitor al Domnului.


© Marcel Chitac 2013

DIN ALBUMUL MARCEL CHITAC - PICTURĂ.PAINTING

Autoportret cu şapcă, © Marcel Chitac 1988 Antusa, © Marcel Chitac 1992 Mesteceni,© Marcel Chitac 1995

Vă astept acum la cărţile tipărite!

BĂŢUL

Veneam spre casă împreună cu tatăl meu pe cărarea de pe muchea Holmului, de undeva din satul vecin. Cred că aveam vreo cinci-şase ani pe atunci. Deodată, în faţa mea, am văzut un băţ rupt dintr-o creangă ce semăna cu un ceatlău. L-am luat de jos, fără să ştiu în acel moment dacă-mi va folosi la ceva. Gestul meu l-a impresionat pe tata, care şi-a zis în gând: „Băietul aista va fi om gospodar când se va face mare, dacă n-a trecut indiferent pe lângă acel băţ. De-abia îl târâie, dar nu renunţă la el!”. Ajungând într-un loc unde Holmul era mai înalt şi avea malul râpos, ca un perete vertical, am apucat ceatlăul de un capăt, m-am buricat cât am putut de tare şi: sfârrr! – l-am aruncat în hău, să văd cât de departe se duce. Odată cu băţul, au zburat însă şi buna-impresie, şi speranţele tatălui meu. Nu ştiu dacă am mai reuşit să mă reabilitez în ochii lui până în ziua de azi… © Marcel Chitac 2013

TUSEA MĂGĂREASCĂ

Ceea ce în termeni medicali se cunoaşte drept tuse convulsivă, acolo, în sat, avea un nume mai pe înţelesul tuturor: tuse măgărească. Denumirea nu venea – cum s-ar putea crede la prima vedere – de la faptul că virusul responsabil de acea formă nesuferită de tuse ar fi fost găzduit mai întâi de un măgar amabil şi transferat apoi, nu se ştie cum, la om. Explicaţia este cu totul alta: sunetele scoase de cel chinuit de accesele de tuse, ce părea că nu se mai sfârşesc, semănau foarte mult cu behăitul unui măgar, care se manifesta atunci când zărea un semen de-al său, de sex opus. În copilărie – ca mulţi alţii – am fost şi eu o victimă a tusei măgăreşti. Cum ceaiurile făcute din romaniţă sau pojarniţă nu aveau niciun efect, mama i-a cerut părerea mătuşii Iftodia, vraciul satului. Reţeta, primită pe cale verbală, a fost concisă şi uşor de ţinut minte: fiind vorba despre tuse măgărească, în mod logic şi firesc, singurul leac cu eficacitate maximă şi imediată în acest caz clinic, nu putea fi decât ceaiul din balegă de măgar. Nu ştiu de unde a făcut rost maică-mea de „medicamentul” miraculos, pentru că prin sat şi prin împrejurimi nu vedeai nici măcar o copită de măgar. Când am auzit ce mi se pregăteşte, am zis că prefer să mai behăi încă o lună, două, decât să beau aşa ceva. Până la urmă, m-am lăsat convins, după ce mi s-a explicat că leacurile nu se iau de plăcere şi că, de cele mai multe ori, nu au un gust prea plăcut, primind promisiunea din partea mamei că va pune suficient zahăr în acea licoare, pentru a fi băubilă. Ori infuzia o fi avut totuşi efect, ori boala s-a plictisit de mine, iar eu m-am săturat de ea, ori a funcţionat efectul placebo, la gândul că a doua oară n-aş mai fi băut un ceai făcut din balegă uscată de măgar, important este că m-am lecuit! Am scăpat de urâtul obicei de a imita sunetele scoase de laringele măgarilor, spre deruta şi confuzia celorlalţi… Cum întotdeauna este loc şi de mai rău, noroc că n-am fost contaminat cu o tuse omenească. Cine ştie ce fel de leac mi-ar fi recomandat mătuşa Iftodia?! © Marcel Chitac 2013

CĂCĂREAZĂ

Cel mai fericit era Iluţă Aiftincăi, atunci când luau sfârşit perioadele de post, lungi şi greu de suportat pentru el, şi se intra în câşlegi, adică într-o situaţie normală. Iluţă, căruia oamenii îi spuneau, nu ştiu din ce motiv, mai mult Căcărează decât pe nume, era făcut de neleapcă sau, altfel spus, era copil din flori şi semăna cu un lătăuş din fântână, pentru că avea capul turtit în părţile laterale şi mergea puţin încovoiat. Asta se datora naşterii sale dificile şi nepriceperii moaşei care l-a asistat la venirea sa pe lume în casă, pe cuptor. De aceea, privit din faţă, capul lui putea fi confundat mai degrabă cu o bonetă de soldat sau cu o pană de topor decât cu bucica de la lampa cu gaz. Acest detaliu legat de aspectul său fizic ar fi fost trecut uşor cu vederea, dar Iluţă mai ieşea în evidenţă printr-un alt cusur: era un mare mâncău; nu se sătura niciodată; avea tot timpul un apetit pantagruelic, greu de potolit, de parcă ar fi fost dotat cu două buhuri. Forma turtită a capului era compensată de cea a stomacului, care îşi putea mări volumul la nesfârşit. Când lucra cu ziua prin sat, unor gospodine li se făcea milă de el şi încercau, fără succes, să-i dea să mănânce pe săturate. O creştină i-a pus în faţă cea mai mare strachină pe care o avea, plină ochi cu borş, care ar fi fost de ajuns pentru cinci oameni lihniţi de foame, după o zi de tras la coasă. Iluţă însă nu s-a lăsat intimidat de mărimea străchinii, aplicând zicala: „Ochii se sparie, gura se bucură!”. Văzându-l zgâindu-se la fundul gol al vasului care, cu puţin timp în urmă, fusese umplut până la refuz, gazda, nemaiavând altă mâncare gătită, i-a mai pus pe masă şi un săhănel cu jumări reci, slijite şi un cârmoj de pâine uscată, dispărând toate într-o clipă, ca într-un număr de iluzionism. La sfârşit, femeia l-a întrebat cu îngrijorare, de teamă să nu i se facă rău: - Mai poţi, Iluţă? - Îhî! În perioada copilăriei, era cam lemujdar, băgându-şi „botul” prin toate oalele care erau puse cu lapte la prins şi mânca doar smântâna de deasupra, crezând că mă-sa n-o să-şi dea seama. Oricât îl probozea aceasta, el tot nu se lăsa de nărav. Căcărează era neînsurat şi trăia singur în casa rămasă de la maică-sa. Casă era mult spus, pentru că arăta ca o coşmoagă dintr-o singură încăpere, fără tindă şi cu o prelipcă adăugată ulterior, pe post de magazie. De afară, intra direct în odaia ce-i servea drept cameră de zi, dormitor şi bucătărie, după ce-şi ştergea rostopanele de glod de pe încălţări pe potnojul de la uşă. Pe timpul verii era bine; în schimb, iarna, se trezea dimineaţa îngheţat stolohan; în casă era aproape la fel de frig ca afară. Până la urmă, ieşea cu bine din iarnă, iar vara următoare, nu vedeai în grădina lui decât câteva straturi cu ceapă harabuleancă şi cu foştari de curechi; în rest, era raiul tufelor de pelin, urzică, brusture sau podbal. Nici nu ar fi avut timp să se ocupe de grădină, pentru că Iluţă Aiftincăi era nelipsit de la praznicele de pomenire, unde, indiferent dacă răposatul îi fusese rudă, vecin, prieten sau simplu consătean, el ajungea întotdeauna acolo primul şi pleca ultimul, oferindu-se să facă „curat” după plecarea celorlalţi. Cam aşa îşi ducea zilele robul lui Dumnezeu Iluţă Aiftincăi, zis Căcărează. După ce a mâncat aproape pe săturate la atâtea praznice, i-a venit şi lui rândul să meargă la Domnul. Popa a ţinut o predică înainte de coborârea sicriului în groapă, enumerând calităţile pe care le-a avut cel decedat şi concluzionând că, prin plecarea sa, va rămâne un loc imens în comunitatea de creştini. La vreo trei zile de la acest trist eveniment, pălămarul bisericii a remarcat cu stupoare că, în loc să se taseze pământul de pe mormântul lui Căcărează, acesta se umfla şi creştea în înălţime şi volum, precum aluatul frământat cu drojdie, pus la dospit. Mai mult decât uluit, pălămarul l-a chemat pe popă, să vadă şi el minunea. Popa, negăsind nicio explicaţie de natură divină, a anunţat jandarmul, care, la rândul său, a comunicat mai sus, la judeţ, de unde a venit o echipă formată din procurori sau criminalişti, care a dispus deshumarea. Când groparii au scos şi ultima lopată de pământ, ajungând aproape de coşciug, au început să se audă nişte bolboroseli şi horcăituri ciudate din interior. Cei care săpau, au aruncat uneltele şi au ieşit din groapă într-o clipă, tulind-o la fugă ca din puşcă. Reprezentanţii autorităţilor, fiind obişnuiţi, prin natura profesiei lor cu cazuri dintre cele mai stranii, au rămas pe loc, încercând să-şi explice ce se întâmpla. În lipsa groparilor, care dăduseră bir cu fugiţii, a coborât în mormânt, după mai multe ezitări, jandarmul, pentru a elibera capacul sicriului şi a elucida misterul. Nici n-a apucat să atingă marginea coşciugului, că, dintr-o dată, capacul acestuia a fost aruncat cu putere în sus de un şuvoi, asemenea lavei unui vulcan adormit care erupe brusc sau ca un gheizer urât mirositor, împroşcându-i şi băgându-i în sperieţi pe cei de pe marginea gropii, în ciuda experienţei profesionale cu care se mândreau. Odată miracolul elucidat, şi-a pierdut calitatea de miracol; cazul a fost închis, ca şi mormântul, iar Căcărează a devenit celebru şi motiv de mândrie pentru consăteni abia după moartea sa. © Marcel Chitac 2013

DESPRE FĂŢĂRNICIE

Cred că nu există cuvinte mai lipsite de conţinut, de adevăr decât acestea două: patriotism şi credinţă. Să le analizăm pe rând: Cel care era trimis cu forţa la război, sub ameninţarea Curţii Marţiale, să moară pentru patrie, deşi el prefera să rămână cu familia acasă, pentru că nu era războiul lui, nu-l provocase el şi-i plăcea mai mult să fie viu decât mort, era patriot? Dar cei ce se înrolează de bună-voie în armată, tentaţi de salarii, pensii şi alte privilegii sau de spiritul de aventură, de pofta de adrenalină, pot fi numiţi patrioţi ori mercenari sau aventurieri?! Politicienii care „plâng” la tribune, invocând iubirea pentru „ţărişoara” lor, gândindu-se doar la profituri personale maxime şi la un loc cât mai călduţ şi lipsit de pericole, sunt răvăşiţi de un puternic şi de nestăvilit sentiment patriotic? Adevăraţii sau falşii revoluţionari, care se leagă cu lanţuri de garduri în piaţa publică sau declară greva foamei, cerând noi drepturi şi privilegii pentru faptele lor „patriotice”, se manifestă ca nişte autentici patrioţi? Atunci în ce constă patriotismul şi unde ne sunt patrioţii?! Se spune că principala formă de comunicare cu Divinitatea este rugăciunea. Prin rugăciune – indiferent de formă sau conţinut – credinciosul îi cere ceva lui Dumnezeu şi, cu toate că nu o spune explicit, îi dă de înţeles că, dacă îi vor fi satisfăcute cererile, şi el va fi recunoscător; nu se va abate de la calea, dogmele sau ritualurile credinţei şi-i va îndemna şi pe alţii să-i urmeze exemplul. Cu alte cuvinte, are loc un troc. Asta în ceea ce-i priveşte pe simplii credincioşi sau enoriaşi ai bisericii. În schimb, slujitorii Domnului plătiţi cu leafă, de la simplu preot la patriarh sau papă, niciunul dintre ei nu ajunge întâmplător sau împotriva voinţei lui la aceste ranguri. Dimpotrivă, aceştia fac şi pe dracu’ în patru pentru a accede acolo; cu cât poziţiile şi privilegiile sunt mai înalte, şi efortul lor este pe măsură. Câţi martiri şi câţi turnători la Securitate au fost din rândul clerului în perioada dictaturii ceauşiste, când se dărâmau biserici cu buldozerul? Spiritul mercantil este atât „motorul” patriotismului, cât şi cel al credinţei. Nici îndrăgostitul care râvneşte la inima sau la un alt organ al iubitei sale nu este total dezinteresat atunci când declară – şi trebuie să-l credem pe cuvânt – că ar fi în stare, la nevoie, să-şi dea şi viaţa pentru ea. Prin urmare, vorba unei ministrese a învăţământului: „despre ce vorbim noi aici”?

© Marcel Chitac 2013

HALDAN DE VARĂ

Pe cuptor, cam pe la mijlocul distanţei de la margine la peretele din capăt, stătea culcat, înfăşat sau mai bine-zis legat fedeleş, ca un infractor periculos, Milică a Frăsinei lui Telişcă, venit pe lume cam cu două luni în urmă. Gurile rele deja vorbeau prin sat că de fapt Milică nu era făcut de Telişcă, ci de Zamfir Alupoaie, care avea stână pe Deal la Arie, unde vara trecută Frăsina secera grâul. Cică, aşa cum lucra ea aplecată cu capul până în pământ, deodată a venit o pală de vânt, un fel de zefir şi i-a ridicat fusta la spate, după care a simţit o fierbinţeală prin tot trupul, apoi o răcoare plăcută. La început, a crezut că au apucat-o ameţelile, din cauza poziţiei în care muncea sub soarele arzător al amiezii, dar, până să-şi dea seama ce se întâmplă, deja era prea târziu… Dacă ar fi să crezi tot ce spun babele, în mod sigur, într-o bună zi, ai înnebuni. Culmea este că această poveste a fost lansată chiar de Tăşculeasa, care-i era mătuşă Frăsinei. De vreme ce Milică se afla cu ochii în tavan şi cu un moţoc în gură pe cuptor în casa lui Telişcă, înseamnă că era al lui. Ca urmare a acelor vorbe răutăcioase, pentru a nu greşi, lumea prefera să-i zică Milică a Frăsinei, şi nu al lui Telişcă sau al lui Zamfir. Tot pe cuptor, având o pernă sub fund şi una la spate, la perete, şedea Ileana, sora mai mare cu vreo cinci ani şi câteva luni decât Milică şi se juca cu o păpuşă confecţionată de ea dintr-un ciocălău de păpuşoi înzorzonat cu cordele multicolore, pe care mama ei le folosea la ţesut ţoale de aşternut pe jos, prin casă. Pe laiţa care venea în prelungirea cuptorului, Frăsina torcea lână. După ce s-a plictisit de păpuşă, Ileana a coborât de pe cuptor păşind peste frăţiorul ei, în loc să-l fi ocolit pe la unul din capete. Văzând una ca asta, maică-sa s-a albit la faţă, a început să ţipe şi s-o scarmene trăgând-o de părul încâlcit, nepieptănat, pe sărmana copilă, de pară ar fi confundat chica ei cu lâna din furcă. Cum adică, ce a apucat-o pe Frăsina de s-a năpustit asupra fetei? Atunci, toată lumea ştia că nu este bine să păşeşti peste un copil, pentru că acesta nu mai creşte şi este condamnat să rămână un pitic, de care va râde tot satul, chiar şi când va fi moşneag. În cazul lui Milică însă, nici până în ziua de azi nu s-a aflat din ce cauză păşitul peste el a avut un efect contrar aşteptărilor, ca o excepţie de la regulă. Până la urmă, s-a dovedit că Ileana a luat bătaie de pomană, dar din păcate nu se mai puteau îndrepta lucrurile. Când a ajuns la maturitate, Milică avea aproape doi metri înălţime, în schimb, era slab, de i se citeau toate oasele prin piele – mai bine ca pe clişeele radiografice – şi avea o culoare ca de ceară sau, mai exact, ca de cadavru: galben spre vineţiu. Dacă ai fi auzit a doua zi sau chiar la o oră după ce l-ai văzut trecând pe drum că a murit, nu te-ai fi mirat deloc. Cu toate astea, a trăit destul de mult, până la bătrâneţe, alţii părăsind această lume înaintea lui, deşi erau voinici ca nişte tauri şi roşii în obraji. Datorită felului în care arăta, ca un haldan înalt şi olojât, după recrutare i s-a recomandat să se întoarcă cât mai repede acasă şi a fost scutit de armată. Atunci când unul mai hâtru i-a atribuit porecla „Haldan de vară”, ea a fost acceptată în unanimitate. Haldanul este planta mascul de la cânepă şi după ce-şi face datoria, adică polenizează plantele femele, producătoare de seminţe, care sunt haldanii de toamnă, el se usucă în plină vară, iar din coaja de pe tulpina sa se scot fâşii bune pentru împletit harapnice cu codirişte sau funii. De obicei, ceilalţi băieţi râdeau de el când îl vedeau şi ziceau în cor: „Milică Afrăsinei, măi flăcăi, Este om, nu glumă, măi!”. La un moment dat, şi-a găsit şi el o nevastă – scundă, bondoacă, un pic crăcănată, care se pricopsise la rândul ei c-o poreclă: „Pătlăgica”. Văzuţi de departe, cei doi puteau fi asemănaţi cu siluetele lui Don Quijote de la Mancha şi a scutierului său Sancho Panza. În afara celor descrise până acum, Milică mai avea o meteahnă: era foarte fricos. Odată, într-o zi de toamnă, s-a dus cu un tăbâltoc cu grăunţe la moara de apă din cotul Prutului să facă făină. Până să le vină rândul, cei care erau înaintea lui trăncăneau verzi şi uscate, ca să le treacă mai repede timpul de aşteptare. Când a început să se audă muzica de fanfară din satul Drepcăuţi, de peste Prut, unul dintre consăteni a început să povestească despre locuri şi lucruri necurate de prin sat. În podul unei case din Ponoară uneori, noaptea, cântă dracii muzică de fanfară, bat toba, bat ştiuleţii de păpuşoi, fac hărmălaie mare încât, bieţii oameni din acea casă nu se pot odihni după o zi de muncă. La o altă gospodărie, „necuraţii” sunt şi mai obraznici: trag oghealul de pe cei din pat, pufăie sau chicotesc cu râturile lor ca de porc. Când aprind lampa, cei terorizaţi de „ducă-se pe pustii” nu văd nimic, toată şleahta de „copitaţi” dispare ca prin farmec, iar după ce sting lumina şi se culcă la loc, „spectacolul” reîncepe. Zadarnic s-a străduit un „Toma Necredinciosul” să le explice oamenilor că, de fapt, atunci când este vreo nuntă sau vreun bal în Basarabia, sunetul muzicii de fanfară se izbeşte de muchea Holmului şi ricoşează sub formă de ecou, părând că se aude în podurile caselor de lângă Prut, iar hârşâitul ştiuleţilor de porumb şi hodorogeala oalelor răsturnate tot prin poduri, precum şi miorlăiturile şi stuchiturile ce te pot trezi din somnul cel mai profund nu sunt altceva decât fondul sonor al „nunţilor” cotoilor şi mâţelor intrate în călduri şi, ca la orice nuntă, uneori, nuntaşii se mai iau la bătaie. Majoritatea sătenilor preferau să creadă că locurile unde se aflau acele case erau locuri necurate, bântuite şi trebuia adus popa să ţină o slujbă şi să stropească cu agheasmă sau, dacă nu, să fie stricate casele şi clădite altele în altă parte. Milică asculta cu luare-aminte şi cu teamă toate acele teribile întâmplări, făcându-şi din când în când semnul crucii, devenind din ce în ce mai agitat. Până când a terminat şi el de măcinat se întunecase de-a binelea. Unul dintre povestitori, Axinte Moşneguţu, a observat reacţia lui Milică la depănarea acelor grozăvii drăceşti, ce făceau să-ţi îngheţe sângele în vene. În timp ce Haldan de Vară lega sacul la gură, Axinte şi-a făcut de lucru pe afară şi a mers cam vreo sută de metri pe cărarea ce o lua prin lunca Prutului spre sat, după care s-a ascuns într-o tufă de lângă potecă. Tocmai când Milică trecea pe acolo cu sacul de făină în cârcă, Moşneguţu a început să-l strige pe nume, mai mult şoptit, cu o voce prefăcută, misterioasă: - Milucăăă… Milucăăă! Degeaba a încercat Milucă să se uite în stânga şi în dreapta, pentru că, oricum, nu vedea nimic prin acea beznă. A luat-o la goană cu sacul în spate, însă n-a putut fugi prea mult din cauza poverii prea grele şi a constituţiei sale fizice. S-a oprit să-şi mai tragă sufletul, gândindu-se că poate i se păruse doar că-şi aude numele strigat. În acest timp, „Diavolul”, mergând tiptil, pe căi lăturalnice, a ajuns iar cu o bucată de drum înaintea lui şi s-a ascuns din nou. Când şi-a auzit pentru a doua oară numele strigat în acea pustietate, pe un întuneric ca de smoală, Milică a aruncat sacul cu mălai de pe umăr şi a luat-o la sănătoasa spre sat, neoprindu-se decât acasă, cu limba scoasă de un cot, cu ochii ieşiţi din orbite ca la melc şi abia mai putând să respire. A doua zi, Milică s-a întâlnit cu Axinte Moşneguţu în Deal la Poartă, iar acesta i-a spus, zâmbind pe sub mustăţi: - Nu credeam că eşti aşa de sprinten şi forţos. Ce ţi-a venit aseară de ai luat-o la fugă cu sacul în spate? Am strigat de câteva ori după tine ca să-ţi zic că eu eram cu căruţa cu cai şi voiam să iau şi sacul tău până acasă. După această întâmplare, Milică n-a mai crezut în draci, dar, în schimb, din acel moment, şi-a pierdut încrederea în bunăvoinţa sau în bunele intenţii ale oamenilor. De fiecare dată când asculta câte o păţanie povestită de cineva, spunea pe un ton sentenţios: „Omul este Dracul!”.

© Marcel Chitac 2013

DESPRE „UCIGĂ-L TOACA”

Nu demult, enoriaşii unei parohii dintr-un sat oarecare l-au reclamat pe preotul paroh la „înaltele feţe bisericeşti” pentru că acesta stabilise nişte tarife exagerat de mari pentru oficierea slujbelor la nunţi, botezuri sau înmormântări, în ciuda crizei care bântuie ca un strigoi. Şi, de parcă asta n-ar fi fost de-ajuns, tânărului preot, în spiritul iubirii aproapelui, îi plăceau mai mult enoriaşele tinere şi frumuşele decât acelea care se pregăteau pentru cele veşnice.

În urma plângerii făcute, protopopul care răspundea de parohie a fost trimis să facă cercetări.

Cum popă la popă nu-şi scoate ochii, protopopul a ajuns – după audierea părţilor – la o concluzie  halucinantă: „Aici şi-a băgat diavolul coada!”

Auzind acest verdict, te face pe tine, simplu spectator la toată povestea asta, să tragi o altă concluzie: în ziua de azi, numai diavol să nu fii; poţi fi tratat oricând ca un acar Păun şi nu beneficiezi niciodată de prezumţia de nevinovăţie.

Se pare că omul i-a inventat pe Dumnezeu şi pe Dracul, doar pentru a avea pe cine da vina, ori de câte ori i se întâmplă ceva. Dacă îi iese „afacerea”, înseamnă că l-a ajutat Dumnezeu; dacă nu, este clar că şi-a băgat Înalt Preaticăloşia Sa Aghiuţă coada.

De multe ori, m-am întrebat de ce popii au sutana lungă până în pământ, de nu li se mai văd nici călcâiele?! Să nu li se observe coada?

Ce gânduri necurate îmi trec prin cap, ducă-se pe pustii!

© Marcel Chitac 2013

ORIGINILE RĂULUI

O condiţie esenţială pentru păstrarea bunelor relaţii între oameni – rude, prieteni, colegi, vecini – este aceea de a nu-şi deconspira simpatiile sau convingerile politice şi religioase. În caz contrar, de la a se evita unii pe alţii, a nu-şi mai vorbi, se poate ajunge până la relaţii conflictuale ce pot degenera în certuri sau chiar bătăi. Toate războaiele din istoria omenirii au fost generate şi întreţinute de doctrine politice sau de dogme religioase care au tulburat minţi şi au otrăvit suflete. Unde propovăduiesc politicienii şi reprezentanţii cultelor religioase apare între oameni şi dihonia, care se manifestă prin intoleranţă, ură, vărsare de sânge în numele celor mai nobile sau sfinte idealuri. Dacă Platon visa la o republică din care să fie izgoniţi artiştii care derutează cetăţenii cu „iluziile” lor, eu nu-mi pot imagina Raiul decât fără politicieni şi fără popi.


© Marcel Chitac 2013

JURĂMÂNTUL

- Te văd cam supărat, Hărăluţă, ce ai pe suflet? - Apoi, cum să nu fiu aşa, moş Epifane, dacă am păţit şi eu ca în vorba ceea: „Mă mănâncă-n cap de ciudă C-am găsit femeia udă Şi chiloţii rupţi în cui, O bucat’ de p…ă nu-i!” Cred că muierea asta a mea umblă cu coada ridicată, în timp ce eu muncesc ca un prost şi mă zbat să aduc o bucată de pâine în casă… - Doar crezi sau eşti sigur? Cată bine să nu grăieşti cu păcat şi s-o acuzi pe biata creştină pe nedrept. Marghioliţa ta nu pare să fie una din alea rele de muscă. - Am eu semnele mele, dar nu ştiu cum să fac ca s-o dovedesc – oftă Hărăluţă cu amărăciune, adânc, din toţi rărunchii. Bine-a zis cine-a zis că mai degrabă poţi păzi o turmă de iepuri decât o femeie! După ce căzu pe gânduri, cam cât să-ţi legi nojiţele la o opincă, moş Epifan îşi dădu cu părerea: - Uite ce ar trebui să faci, măi băiete, ca să-ţi iasă bănuiala asta din cap şi ghimpele din inimă, să nu-ţi mai simţi sufletul ca o bubă obrintită… Din câte o cunosc eu, Marghioliţa este o femeie cu frica lui Dumnezeu, merge la biserică, ţine posturile şi celelalte rânduieli. Spune-i ce crezi tu despre ea şi pune-o să jure în faţa icoanei sau cu mâna pe biblie, dacă nu-i adevărat. Ideea i s-a părut foarte bună lui Hărăluţă şi s-a grăbit s-o pună în practică. Când a auzit despre ce-i vorba, femeia bănuită că ar fi călcat strâmb, întâi s-a îngălbenit la faţă, apoi s-a pus pe bocit, minunându-se de unde i-a intrat omului ei acea prostie în cap, când ea ţine casa curată ca un pahar, îi găteşte şi îi spală rufele şi nu mai ştie cum să-i intre în voie. În cele din urmă, pentru a spulbera orice bănuială şi a-şi linişti bărbatul, a acceptat să jure. A căzut în genunchi în faţa icoanei înnegrite de la fumul candelei ce ardea de ani de zile fără întrerupere, încât nu se mai distingea chipul sfântului zugrăvit pe ea, şi-a făcut semnul crucii cu mişcări lente şi largi, pentru a fi crucea cât mai mare, până în pământ, şi a început „să se jure”: - Să dea Dumnezeu şi Maica Domnului să n-am eu parte de tine, Hărăluţă, să te trăsnească fulgerul, să te calce căruţa încărcată cu lemne, să te îneci în Prut sau să te lovească damblaua, dacă te-am înşelat vreodată sau nu ţi-am fost credincioasă! Aşa să-mi ajute Dumnezeu! – după care, şi-a mai făcut trei cruci mari, pentru garantarea efectului. Profund impresionat şi simţindu-se vinovat pentru gândurile necurate şi acuzaţia nefondată aduse neprihănitei sale soţii, Hărăluţă nu mai ştia pe unde să scoată cămaşa şi cum să dreagă busuiocul. - Nu trebuia să te afuriseşti chiar aşa, te cred şi te rog să mă ierţi pentru prostia mea, n-o să te mai bănuiesc niciodată. După acel jurământ, nimic n-a mai tulburat căsnicia celor doi, chiar dacă viaţa lor n-a fost ocolită de unele întâmplări neplăcute. Odată, când ploua, a fost trăsnit copacul sub care se adăpostea Hărăluţă şi, deşi era ditamai omul, a făcut pe el de frică. Într-o altă zi, a trecut printr-o altă cumpănă: s-a răsturnat căruţa cu lemne, venind de la pădure, pe drumul plin de hârtoape de pe Coasta lui Bereş. A avut noroc, s-a ales doar cu o julitură şi cu un picior scrântit. După aceste păţanii, Hărăluţă nu s-a mai dus niciodată la scăldat, la Prut. © Marcel Chitac 2013

LA POST

La grădiniţa din sat am mers doar câteva zile, după care am întrerupt cursurile, în ciuda insistenţelor, promisiunilor sau ameninţărilor părinţilor. Motivul abandonului a fost că educatoarea îi pedepsea pe cei care nu erau cuminţi, conform criteriilor ei, punându-i să şadă în genunchi pe coji de nuci sparte sau pe grăunţe de porumb ori, dacă nu avea la îndemână aceste „materiale didactice”, îi obliga să stea în picioare la colţ, cu faţa la perete şi cu mâinile ridicate în sus, până când micuţii „delicvenţi” amorţeau şi cădeau epuizaţi în hohote de plâns. Deşi n-am fost pedepsit în acest mod niciodată şi nici nu deţineam pe atunci cunoştinţe din domeniul pedagogiei sau psihologiei copilului, n-am putut fi de acord cu asemenea metode educative şi am protestat prin refuzul de a mai frecventa grădiniţa, preferând să fiu „autodidact” acasă. Se vede treaba că de mic aveam stofă de revoluţionar. În perioada celor patru clase primare am avut o învăţătoare de modă mai veche sau care îşi greşise cariera, ce făcea uz de nişte practici cel puţin ciudate, ca să nu spun anacronice, chiar şi pentru acele timpuri şi acel loc. La orice disciplină sau materie avea pretenţia să înveţi lecţia pe de rost, ca pe poezie. În timp ce te asculta, ţinea cartea deschisă pe catedră şi te corecta la fiecare cuvânt pe care-l omiteai sau îl substituiai cu un sinonim. O altă practică a ei era aceea că, dacă nu ştiai lecţia cuvânt cu cuvânt ca în manual, te oprea „la post”. Asta însemna că, după terminarea orelor, ceilalţi elevi plecau acasă, iar tu – sau oricine ce se afla în situaţia ta – rămâneai în continuare în clasă, supravegheat de învăţătoare până când ştiai lecţia „ca pe apă”. A rămâne consemnat la post nu era atât o pedeapsă, cât un act ruşinos, întâi faţă de colegi, apoi în faţa părinţilor. Pe atunci, noţiunea de ruşine mai avea încă sens. Când eram în clasa a patra, la ora de istorie, am avut de învăţat lecţia despre „Bătălia de la Posada”. Primul elev care a fost scos în faţa clasei pentru a povesti sau mai bine-zis a recita lecţia s-a poticnit la un moment dat, uitând care era următorul cuvânt de la jumătatea frazei. Învăţătoarea a chemat la lecţie încă un elev, dar nici acela nu a fost mai breaz. Apoi, a înşirat unul lângă altul cam jumătate din totalul elevilor, printre care mă număram şi eu; noroc cu o colegă tocilară, abonată întotdeauna la premiul întâi, care a reuşit să turuie mai departe, urnind căruţa din loc. Rezultatul a fost că toţi cei scoşi în faţa clasei am fost opriţi, după terminarea orelor, la post. Învăţătoarea a rugat-o pe bibliotecară să stea cu noi să ne supravegheze, iar ea a plecat acasă să mănânce, după care, urma să se întoarcă şi să ne asculte. Simţindu-mă nedreptăţit, pentru că eu ştiam să spun lecţia cu cuvintele mele, nu pe de rost, după plecarea acesteia, mi-am luat ghiozdanul şi am tulit-o spre casă, ignorând prezenţa şi autoritatea bibliotecarei. Am alergat un pic pentru a-i ajunge din urmă pe colegii care avuseseră norocul să nu fie ascultaţi în acea zi şi am reuşit să fiu la timp acasă, fără ca ai mei să afle ce am păţit. Maică-mea îmi pregătise masa şi, tocmai când mâncam mai cu poftă, am văzut-o pe învăţătoare intrând pe poartă. Atunci, am simţit un nod în gât şi mi-a pierit pofta de mâncare pe loc. - Bravo, domnule, frumos îţi şade! – mi s-a adresat ea când a intrat în bucătărie. Va să zică, tu te îndopi ca un nesimţit şi mă pui pe mine, femeie bătrână, pe drumuri, umblând după tine! Ia-ţi ghiozdanul imediat şi hai, înapoi la şcoală! Pentru asta, o să-ţi scad două puncte din nota la purtare! Biata mama a rămas năucă şi n-a scos niciun cuvânt, neştiind ce se întâmplase. Cu ultimul dumicat de mâncare oprit pe la jumătatea esofagului şi cu ghiozdanul pe umăr am făcut drumul înapoi spre şcoală, deşi era seara şi se întuneca, urmat fiind la câţiva paşi de apriga învăţătoare. Arătam ca un dezertor escortat de un jandarm sau de un poliţist. Îmi lipseau doar cătuşele la mâini sau lanţurile la picioare. De fiecare dată când ne vedea iarna cu sania pe uliţă sau dacă ne observa că ne duceam la film la căminul cultural, acea femeie ce-şi greşise locul şi rostul pe lume se făcea foc şi pară şi ne trimitea acasă la învăţat, sub ameninţarea că ne va asculta a doua zi. Din această cauză, când o zăream prin sat, fugeam de ea ca de dracu’ sau ne ascundeam pe unde se nimerea. Era un act de mare obrăznicie să ne dăm cu sania iarna sau să urmărim filme la căminul cultural, în loc să stăm tot timpul cu burta pe carte. De aceea, nu puteam reproduce lecţiile la istorie sau la geografie, aşa cum erau ele scrise în manual, cuvânt cu cuvânt. Am reuşit însă să văd în acea perioadă, strecurându-mă în sala de proiecţie din acel loc uitat de Dumnezeu, cele mai bune filme, considerate acum capodopere cinematografice, filme de cinematecă: „La Strada”, „Hoţii de biciclete”, „Doi colonei”, „Alexandru Nevski”, „Cavalerii Teutoni” şi multe altele. Filmele şi cărţile de literatură erau pentru mine atunci singurele căi de evadare din „microcosmosul” în care trăiam şi de cunoaştere a altor lumi. Îmi amintesc că pe la mijlocul clasei întâi, atunci când m-am dus pentru prima oară să împrumut cărţi, bibliotecara a refuzat să-mi îndeplinească dorinţa, pe motiv că n-am învăţat încă toate literele alfabetului, cu toate că eu ştiam deja să citesc, înainte de începerea şcolii. În zilele ploioase sau cu vreme urâtă, învăţătoarea nu ne mai lăsa în pauză sau în recreaţie – cum se spunea pe atunci – zicându-ne că nu aveam ce face afară, mai bine continuam cu lecţia următoare. Într-o astfel de zi, am văzut curgând din pantalonii colegului de bancă un şuvoi de lichid transparent din care ieşeau aburi. Printre colegi era şi băiatul directorului şcolii. În timp ce noi, ceilalţi, mâncam în rarele pauze de care beneficiam din pachetul de acasă o felie de mămăligă coaptă pe plită şi presărată cu sare sau o parpaliţă (ceva asemănător lipiei libaneze), fiul directorului desfăcea tacticos câte o portocală sau o banană. Nu ştiu de unde făcea rost de ele, pentru că la prăvălia din sat nu vedeai astfel de bunătăţi. Ne uitam la el cu invidie, curgându-ne balele de poftă şi ne repezeam precum găinile la firimituri, pentru a prinde măcar o coajă din cele pe care le arunca pe jos. Cam astea sunt unele dintre amintirile mele din primii ani de şcoală. Cu aşa pedagogi şi aşa şcoală, mă minunez şi eu câteodată cum de am ajuns până la urmă atât de „educat”. © Marcel Chitac 2013

MOARTEA UNUI BUN CREŞTIN

Despre Ilie Arariţei se putea spune că era un om cu carte: absolvise patru clase primare, ştia să scrie, să facă socoteli simple şi să citească, chiar dacă se mai poticnea uneori la citit când erau cuvinte mai lungi sau mai ciudate, de care nu auzise niciodată. Singura carte pe care o avea în casă era o biblie veche, cu foile îngălbenite spre maro de vreme şi pătate cu saliva sau jegul de pe degetele care le-au răsfoit în atâţia ani de când era citită, iar slovele ei le mergeau la inimă celor ce le desluşeau tâlcul. Coperta era crăpată precum călcâiele lui Ilie Arariţei vara – când umbla desculţ, chiar şi pe mirişte, la secerat grâul – şi avea cam aceeaşi culoare, iar colţurile erau teşite, rotunjite. În zilele de sărbătoare sau în cele de lucru, când nu prea avea ce face, ceea ce i se întâmpla destul de des, se aşeza pe prispa înaltă a casei, deschidea biblia la întâmplare şi începea să citească. Unele pasaje le ştia pe de rost, pe altele le descoperea pentru prima dată, iar o altă categorie îşi aştepta răbdătoare rândul. Era multă înţelepciune acolo, vorbe frumoase care-l pătrundeau până în adâncul sufletului şi se pomenea dintr-o dată cu ochii înlăcrimaţi de atâta emoţie, încât nu mai vedea scrisul. Ar fi stat aşa, cu acea carte sfântă în braţe toată ziua, dacă n-ar fi trebuit să mai facă uneori unele treburi anevoioase şi plictisitoare la câmp sau prin ogradă. Citind într-o zi în Evanghelia după Matei, a dat peste un pasaj pe care nu-l mai văzuse până atunci sau poate că nu-i desluşise înţelesul: „Nu purtaţi de grijă pentru viaţa voastră ce veţi mânca şi ce veţi bea, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca… Priviţi la păsările cerului că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în hambare şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte…”. Nu-i venea să-şi creadă ochilor; a mai citit de câteva ori acele rânduri, făcând pauze mari între cuvinte, pentru a fi sigur că le-a descifrat corect tâlcul. A fost cea mai mare descoperire şi bucuria vieţii lui, o revelaţie ce venea direct de la Domnul, pentru că erau cuvintele Lui. Simţea o căldură lăuntrică, o fericire fără margini, i se părea că auzea corul heruvimilor, deşi nu erau decât trilurile păsărilor din cireşul înflorit în faţa casei. Cum de nu descoperise mai demult acele vorbe înţelepte, doar citea sfintele Scripturi încă din copilărie?! Câţi ani irosiţi aiurea, chinuindu-se ba la arat, ba la semănat, la cules, la cărat roadele acasă… şi toate astea pentru ce? Zădărnicie, totul nu-i decât zădărnicie, deşertăciune, timp pierdut aiurea, oase rupte, prostie omenească până la urmă! Când şi-a revenit din transă, a vrut să vadă ce scrie mai departe, ce adevăruri profunde despre care el nici nu bănuise până atunci se află în singura carte din lume pe care trebuie s-o citească fiecare muritor: „Aşadar, nu vă îngrijoraţi spunând: Ce vom mânca? sau: ce vom bea? sau: cu ce ne vom îmbrăca?... Că ştie Tatăl vostru cel Ceresc că aveţi nevoie de toate acestea.” Din acea zi, care poate fi asemănată cu ziua în care s-a pogorât Duhul Sfânt asupra apostolilor, viaţa lui Ilie Arariţei s-a schimbat brusc. Nici până atunci nu dădea în brânci cu munca, făcând-o mai mult în silă şi în spiritul unei tradiţii pe care n-o prea înţelegea şi nici n-o agrea. În timpul iernii îi plăcea să stea mai mult pe cuptor, după sobă, iar vara parcă era mai bine la umbră, decât să trudeşti în soare. După ce i s-a iluminat mintea şi l-au uns la inimă acele învăţături, a refuzat să mai pună mâna pe plug, sapă, coasă, hârleţ sau topor, în care parcă vedea uneltele diavolului şi nu mai ieşea din ogradă aproape deloc. Când nu citea din biblie, stătea la gard şi se uita la ceilalţi săteni care, victime ale ignoranţei, mergeau dimineaţa la ogor cu tot felul de scule în spate, iar seara se întorceau fără vlagă, arşi de soare şi colbăiţi. Îi privea cu un amestec de ironie şi compasiune şi vorbea singur: „Ce lume proastă! Cum de nu-şi dau seama că sunt pe o cale greşită? Ori n-au citit biblia, ori n-au înţeles nimic din ce scrie acolo!” Uneori, îi mai oprea pe unii ca să le citească acele vorbe de aur, care au fost rostite de o gură sfântă, dar ei ori nu stăteau să-l asculte, spunându-i că au treabă, ori – chiar dacă-l ascultau – păreau că n-au înţeles nimic sau, şi mai rău de atât, îl luau peste picior. Primăvara era pe sfârşite, se terminase cu aratul şi semănatul; a venit şi vara cu călduri dogoritoare, când transpirai stând în izmene la umbră, darmite să fi prăşit, secerat sau cosit în bătaia soarelui necruţător. Toamna, oamenii din sat, tineri şi bătrâni, femei şi ţânci abia înţărcaţi, se agitau fără-ncetare să-şi adune recoltele de pe câmp, din vii sau livezi, apoi să le care acasă, spre a-şi umple podurile caselor, siacele şi zămnicele. „Câtă prostie este pe lumea asta, iartă-i Doamne, că nu ştiu ce fac!” – mormăia în barba nerasă Ilie Arariţei, de câte ori îi vedea trecând pe drum. El şi-a lăsat tot pământul pârloagă, a tăiat şi ultima gobaie şi a pus-o în oală la fiert, mai ales că nu mai avea grăunţe de păpuşoi, nici măcar de dus la moară pentru mălai de mămăligă. În pragul iernii îşi epuizase toate rezervele alimentare din anul ce trecuse, pe când trăia în întuneric spiritual şi făcea şi el aceleaşi greşeli pe care le fac în continuare ceilalţi, adică îşi ara şi îşi semăna ogorul. Iarna a venit în forţă cu ninsori abundente şi viscol pe la mijlocul lui noiembrie, la scurt timp după arhangheli. În ajunul Crăciunului, Ilie Arariţei şi-a dat seama că nu mai are nici ce fierbe în oală pe plită, dar nici cu ce să facă focul pentru a găti şi a se încălzi. A ars şi ultimii ogrinji şi gardul dinspre drum, care se lăsase într-o rână. N-a fost niciodată însurat, a trăit toată viaţa singur, era obişnuit cu puţin, dar acum nu mai avea chiar nimic. Se uita pe fereastră la vrăbiile ce se adăpostiseră pe timp de iarnă sub streaşina de la acoperişul de stuf. Erau foarte vioaie, făceau multă gălăgie, păreau bine hrănite şi mulţumite, chiar fericite. „Oare cu ce s-or hrăni ele iarna?” – se întreba bunul creştin. „De ce Dumnezeu are grijă de ele şi de mine nu?” Din cauza suferinţei provocate de foame şi de frig citea şi mai mult din biblie căutând răspuns sau rezolvare la supliciul lui, numai că nu se producea niciun miracol. Slăbise rău şi abia se mai târa prin odaie, ca o umbră. În ajunul Bobotezei, când a venit popa – însoţit de hoarda de copii care strigau „Chiralesa!” – şi a trecut pragul casei lui Ilie Arariţei binecuvântând, l-a găsit pe acesta fără suflare în pat, învelit cu un ogheal peticit şi lipos, având biblia deasupra, deschisă la pagina unde scria: „Nu purtaţi de grijă pentru viaţa voastră ce veţi mânca şi ce veţi bea, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca… Priviţi la păsările cerului că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în hambare şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte… Aşadar, nu vă îngrijoraţi spunând: Ce vom mânca? sau: ce vom bea? sau: cu ce ne vom îmbrăca?... Că ştie Tatăl vostru cel Ceresc că aveţi nevoie de toate acestea.” © Marcel Chitac 2013

LUPUL

Învăţătorul Leomid era un bărbat între două vârste, de înălţime medie, cu un început de chelie şi de burtă – efecte ale statutului de intelectual al satului – şi nu se remarca prin nimic deosebit, nici în bine, nici în rău. Părea un om blajin, la locul lui, cum bine se zice. Singurul lucru pe care şi-l aminteau foştii lui elevi despre el era că, atunci când aceştia erau „tămâie” la lecţii, adică nu puteau răspunde nici la cele mai simple întrebări, învăţătorul le spunea: „Cum nu ştii nimic, aşa să nu-ţi fie nimic!”. Şcolarii nu-şi dădeau niciodată seama dacă acele vorbe erau concesive sau o formă ironică de dojană. Într-o iarnă, în timpul vacanţei, aplicând principiul „să-ţi faci vara sanie şi iarna căruţă”, Leomid şi-a comandat un costum de haine la un croitor iscusit din Rediu, sat aflat la vreo patru kilometri de Crăiniceni. Ziua în care s-a dus pentru a treia şi ultima probă la croitor avea să n-o uite toată viaţa. După ce a înotat prin nămeţi vreo două ore până acolo, a ajuns în sfârşit ud la picioare, cu ţurţuri de gheaţă agăţaţi ca ciucurii de colţunii de lână împletiţi în casă de nevastă-sa la igliţe, era roşu la faţă şi asudat în spate, de parcă trăsese la plug. Şi-a tras un pic sufletul, s-a dezbrăcat, a probat costumul fără mâneci, cu multe aţe şi ace sau semne trase cu creta pe margini, iar croitorul i-a propus să mai zăbovească vreun ceas-două, până i-l termină, pentru a nu mai face încă un drum în acele condiţii grele, de iarnă. Ca să nu se plictisească aşteptând şi pentru a se mai încălzi un pic i s-au oferit întâi câteva pahare cu ţuică fiartă cu piper, apoi a continuat cu ţuică crudă, care avea cam acelaşi efect binefăcător ca cea dată pe gât la început: îi punea sângele în mişcare, alungând răceala, cu toate efectele ei neplăcute. Ultimul nasture la costum a fost cusut cam în acelaşi timp în care a fost luat ca leac şi ultimul strop de ţuică din clondir. A urmat proba finală, după ce s-a mai dezbrăcat şi îmbrăcat încă o dată. Când a ieşit, în sfârşit, din casa croitorului, Leomid a remarcat cu îngrijorare că afară era deja întuneric şi începuse să bată Crivăţul. S-a încheiat la toţi bumbii şubei, a ridicat gulerul de blană, şi-a îndesat căciula cu urechi mai bine pe cap şi, strângând la piept taşca în care se afla costumul cel nou, a pornit voiniceşte pe câmpia albă şi pustie ce semăna cu un deşert nesfârşit. Văzându-se singur, noaptea, având în faţă o imensitate de omăt, nemaiştiind pe unde ar fi trebuit să fie drumul, îl trecură fiori de teamă. Orice umbră şi orice zgomot i se păreau dubioase. Pe atunci, se spuneau la gura sobei tot felul de povestiri sau anecdote cu lupi. Se pare că erau mai multe poveşti de acest fel decât toţi lupii din acel ţinut. Îi veni brusc în minte acea întâmplare cu un călător – singur, la fel ca el, şi tot într-o noapte de iarnă pe câmp – care, bietul, a fost atacat de un lup flămând. Neavând nicio armă la îndemână, acel nefericit a încercat să se apere cu mâinile goale. După o scurtă vânzoleală, victima s-a pomenit deasupra lupului. Atunci l-a apucat strâns cu mâinile de urechi, iar cu coapsele strângea puternic trupul dihaniei, dându-şi seama că, dacă va ajunge el dedesubt, va fi un om mort. Lupul, neputând scăpa de povară şi din strânsoare, a rupt-o la fugă cu călăreţ cu tot şi a alergat aşa disperat câteva ore până şi-a dat duhul de la atâta efort, plesnindu-i fierea în el. Când s-a luminat de ziuă, câţiva oameni din marginea satului şi-au făcut semnul crucii şi nu le venea a crede ochilor la aşa privelişte: un om şedea călare pe un lup mort. În zadar s-au chinuit aceştia să-i desfacă eroului mâinile de pe urechile lupului, pentru a putea descăleca. Din cauza fricii sau a gerului, i-au rămas mâinile încleştate, încât salvatorii lui au trebuit să taie urechile jivinei ca să-i separe pe cei doi. Leomid se scutură din tot corpul, mai mult de frică, decât de frig, uitându-se cu băgare de seamă şi-ntr-o parte, şi-n cealaltă, ba şi înapoi, încercând să iuţească pasul, ceea ce nu era aşa uşor, pentru că picioarele i se cufundau până la genunchi în omătul proaspăt. Noroc că îl mai împingea vântul de la spate, ajutându-l cât de cât la mers. Ar fi vrut să se gândească la ceva care să-i mai ridice moralul, să se încurajeze singur, însă, în loc de asta, îşi aminti o altă păţanie, şi mai cumplită decât prima. Cică un militar primise o permisie de câteva zile şi a venit cu trenul până la Dorohoi, unde era capăt de linie. Era tot iarna. Ajunsese seara în gară, de acolo nu mai avea alte mijloace de transport, mai ales noaptea, dar nici stare de a aştepta până dimineaţa pentru a căuta o sanie trasă de cai, care să-l ducă mai departe. Arzând de nerăbdare să-i revadă pe cei dragi după doi ani de cătănie şi simţindu-se în plină putere şi bine antrenat, s-a hotărât să meargă pe jos pe de-a dreptul, peste câmp, scurtând drumul până acasă. După câteva ore de mers a intrat în pădurea de la Conceşti, unde a auzit mai întâi urlete îndepărtate de lupi, după care a văzut în stânga şi în dreapta sa nişte luminiţe mişcătoare ca de licurici. Fiind militar, nu se speria cu una, cu două. N-a trecut mult şi s-a trezit înconjurat de cinci lupi care, după ce şi-au arătat colţii şi au mârâit, l-au atacat din toate părţile. Atunci, bravul ostaş, care făcea armata la cavalerie, a scos sabia din teacă şi a început să lovească aşa cum făcea la instrucţie, unde „inamicii” erau nişte manechine din stuf înfipte în pari. Doi lupi au fost ucişi după primele lovituri, un altul a fugit doar în trei picioare scheunând, pe al patrulea l-a tăiat de mai multe ori, deşi îl rănise grav, până nu a mai mişcat. Cel de-al cincilea a rămas neatins, dar văzând ce-au păţit ceilalţi, a rupt-o la fugă. Savurându-şi victoria, mai ales că era pentru prima oară când lupta cu adevărat, soldatul şi-a băgat sabia în teacă şi şi-a continuat drumul, gâfâind după atâta efort. După ce a mers cale de vreo jumătate de oră, a observat că-i dă târcoale lupul care a supravieţuit confruntării. Văzând că-i doar unul singur, în urma izbânzii avute cu puţin timp înainte asupra celorlalţi patru lupi, cavaleristul era acum sigur că va scăpa uşor şi de acest ultim adversar. A prins mânerul sabiei pentru a o scoate din teacă, numai că aceasta nu mai voia să iasă. A tras cu mai multă forţă, smucind-o de mai multe ori, dar tot degeaba. Fiind plină de sânge, sabia a făcut corp comun cu teaca, în urma îngheţului şi n-a mai putut fi scoasă. Lupul parcă a înţeles că prada sa se afla în încurcătură. A atacat cu hotărâre, sărind cu labele ridicate, izbindu-se de pieptul ostaşului, pe care l-a doborât pe spate, apoi şi-a înfipt colţii în beregata victimei şi a strâns cu putere. Leomid şi-a dus în acel moment mâna la gât pipăindu-l, vrând să se asigure că-i bine protejat cu fularul şi şi-a dat seama că nu avea asupra sa nici sabie, nici pistol şi nici măcar briceagul pe care-l folosea la tăiat harbuji toamna. A privit iar cu teamă în jur şi chiar s-a oprit din mers pentru a se uita mai bine îndărăt. La început, a crezut că imaginaţia îi joacă feste, din cauza fricii ce-l cuprinsese şi că are vedenii. Şi-a mijit şi mai mult ochii, vrând să desluşească mai bine dacă acea pată cenuşie pe albul zăpezii stă pe loc sau aleargă după el. Nu era niciun dubiu: un animal venea în fugă în urma lui. A simţit dintr-o dată că i s-a făcut pe tot corpul pielea ca de găină, părul i s-a ridicat măciucă în cap pe sub căciulă şi a luat-o la sănătoasa, încercând să fugă cât putea de tare; doar că, a fugi prin zăpadă mare este la fel de greu ca a alerga prin apă adâncă, oricât te-ai strădui. Ai aceeaşi senzaţie şi în vis, atunci când vrei să fugi, tot pentru a scăpa de o primejdie, numai că picioarele nu vor să te asculte. A alergat el aşa, mergând mai mult de-a buşilea, căzând, iar ridicându-se, a pierdut şi căciula, şi taşca cu costumul cel nou, şi-a scos din mers şuba care părea că-l încurcă cu pulpanele ei şi-l făcea să transpire abundent până când şi-a simţit gâtlejul uscat şi că nu mai putea respira, iar inima-i bătea, mai să-i spargă pieptul. A căzut pentru a nu ştiu câta oară cu faţa în zăpadă şi n-a mai avut putere să se ridice. „Până aici mi-a fost, m-au ajuns păcatele tinereţii…” – şi-a zis el, deşi nu prea îşi amintea care au fost alea. Aştepta cu resemnare sosirea lupului, simţindu-i parcă deja răsuflarea caldă la ureche. Ce moarte stupidă! Nu-i părea rău că murea acum, când nu mai era chiar tânăr, dar nici bătrân; poate că nu contează prea mult când îţi vine sorocul, ci modul în care părăseşti această lume. Cum este posibil ca el, un om, şi nu unul oarecare, un om cult, educat, care luminează minţile copiilor din comunitatea aceea sărmană, să ajungă hrană pentru o fiară sălbatică şi apoi trupul lui să fie risipit sub formă de excremente prin pădure! De o moarte mai cumplită şi mai umilitoare n-au parte nici cei mai odioşi criminali… Şi-atunci, de ce să i se întâmple tocmai lui una ca asta? Cu ce a greşit faţă de Cel de Sus? Îi treceau prin minte tot felul de gânduri şi nu-şi mai dorea decât să nu sufere prea mult înainte de a-şi da obştescul sfârşit. Văzând, după o vreme, că nu se mai întâmplă nimic, s-a gândit că are de-a face cu un lup mai sadic care se joacă cu el, precum pisica cu şoarecele după ce-l prinde, înainte de a-l mânca. Probabil că sălbăticiunea s-a aşezat pe burtă, lângă el, şi aşteaptă ca vânatul să se mişte un pic, pentru a-i trezi instinctul de vânător. Ar fi mai bine să facă pe mortul; poate că unii lupi nu mănâncă hoituri, ci doar animale vii. A mai trecut ceva timp, zăpada de sub obraz a început să se topească; în schimb, toată sudoarea de pe corp s-a răcit şi l-au apucat frisoanele, tremuratul. Leomid a început să ridice uşor capul, răsucindu-l spre dreapta şi a deschis cu teamă ochii, gândindu-se că va muri de frică atunci când va vedea lupul şi în felul acesta va avea o moarte mai uşoară. La început nu vedea clar, avea ochii înlăcrimaţi, poate îşi plânsese de milă în acea situaţie de coşmar. S-a şters pe faţă cu mâneca şi a constatat că pe acea parte nu se afla nimic. A întors capul spre stânga şi a văzut clar de data asta că în dreptul lui, la vreun metru şi ceva distanţă, era un imens ciulin, format din mai mulţi, agăţaţi unul de altul. A mai privit şi în spate, cum făcuse şi până atunci, dar nu se vedea decât albul zăpezii. Până să realizeze ce s-a întâmplat, a venit o rafală de vânt şi ciulinul a luat-o iar la fugă, rostogolindu-se pe deasupra câmpiei ninse, ţopăind din când în când la întâlnirea unui obstacol, parcă vrând să-i spună: „Ha, ha, te-am ajuns, acum prinde-mă tu pe mine!” © Marcel Chitac 2013