HALDAN DE VARĂ

Pe cuptor, cam pe la mijlocul distanţei de la margine la peretele din capăt, stătea culcat, înfăşat sau mai bine-zis legat fedeleş, ca un infractor periculos, Milică a Frăsinei lui Telişcă, venit pe lume cam cu două luni în urmă. Gurile rele deja vorbeau prin sat că de fapt Milică nu era făcut de Telişcă, ci de Zamfir Alupoaie, care avea stână pe Deal la Arie, unde vara trecută Frăsina secera grâul. Cică, aşa cum lucra ea aplecată cu capul până în pământ, deodată a venit o pală de vânt, un fel de zefir şi i-a ridicat fusta la spate, după care a simţit o fierbinţeală prin tot trupul, apoi o răcoare plăcută. La început, a crezut că au apucat-o ameţelile, din cauza poziţiei în care muncea sub soarele arzător al amiezii, dar, până să-şi dea seama ce se întâmplă, deja era prea târziu… Dacă ar fi să crezi tot ce spun babele, în mod sigur, într-o bună zi, ai înnebuni. Culmea este că această poveste a fost lansată chiar de Tăşculeasa, care-i era mătuşă Frăsinei. De vreme ce Milică se afla cu ochii în tavan şi cu un moţoc în gură pe cuptor în casa lui Telişcă, înseamnă că era al lui. Ca urmare a acelor vorbe răutăcioase, pentru a nu greşi, lumea prefera să-i zică Milică a Frăsinei, şi nu al lui Telişcă sau al lui Zamfir. Tot pe cuptor, având o pernă sub fund şi una la spate, la perete, şedea Ileana, sora mai mare cu vreo cinci ani şi câteva luni decât Milică şi se juca cu o păpuşă confecţionată de ea dintr-un ciocălău de păpuşoi înzorzonat cu cordele multicolore, pe care mama ei le folosea la ţesut ţoale de aşternut pe jos, prin casă. Pe laiţa care venea în prelungirea cuptorului, Frăsina torcea lână. După ce s-a plictisit de păpuşă, Ileana a coborât de pe cuptor păşind peste frăţiorul ei, în loc să-l fi ocolit pe la unul din capete. Văzând una ca asta, maică-sa s-a albit la faţă, a început să ţipe şi s-o scarmene trăgând-o de părul încâlcit, nepieptănat, pe sărmana copilă, de pară ar fi confundat chica ei cu lâna din furcă. Cum adică, ce a apucat-o pe Frăsina de s-a năpustit asupra fetei? Atunci, toată lumea ştia că nu este bine să păşeşti peste un copil, pentru că acesta nu mai creşte şi este condamnat să rămână un pitic, de care va râde tot satul, chiar şi când va fi moşneag. În cazul lui Milică însă, nici până în ziua de azi nu s-a aflat din ce cauză păşitul peste el a avut un efect contrar aşteptărilor, ca o excepţie de la regulă. Până la urmă, s-a dovedit că Ileana a luat bătaie de pomană, dar din păcate nu se mai puteau îndrepta lucrurile. Când a ajuns la maturitate, Milică avea aproape doi metri înălţime, în schimb, era slab, de i se citeau toate oasele prin piele – mai bine ca pe clişeele radiografice – şi avea o culoare ca de ceară sau, mai exact, ca de cadavru: galben spre vineţiu. Dacă ai fi auzit a doua zi sau chiar la o oră după ce l-ai văzut trecând pe drum că a murit, nu te-ai fi mirat deloc. Cu toate astea, a trăit destul de mult, până la bătrâneţe, alţii părăsind această lume înaintea lui, deşi erau voinici ca nişte tauri şi roşii în obraji. Datorită felului în care arăta, ca un haldan înalt şi olojât, după recrutare i s-a recomandat să se întoarcă cât mai repede acasă şi a fost scutit de armată. Atunci când unul mai hâtru i-a atribuit porecla „Haldan de vară”, ea a fost acceptată în unanimitate. Haldanul este planta mascul de la cânepă şi după ce-şi face datoria, adică polenizează plantele femele, producătoare de seminţe, care sunt haldanii de toamnă, el se usucă în plină vară, iar din coaja de pe tulpina sa se scot fâşii bune pentru împletit harapnice cu codirişte sau funii. De obicei, ceilalţi băieţi râdeau de el când îl vedeau şi ziceau în cor: „Milică Afrăsinei, măi flăcăi, Este om, nu glumă, măi!”. La un moment dat, şi-a găsit şi el o nevastă – scundă, bondoacă, un pic crăcănată, care se pricopsise la rândul ei c-o poreclă: „Pătlăgica”. Văzuţi de departe, cei doi puteau fi asemănaţi cu siluetele lui Don Quijote de la Mancha şi a scutierului său Sancho Panza. În afara celor descrise până acum, Milică mai avea o meteahnă: era foarte fricos. Odată, într-o zi de toamnă, s-a dus cu un tăbâltoc cu grăunţe la moara de apă din cotul Prutului să facă făină. Până să le vină rândul, cei care erau înaintea lui trăncăneau verzi şi uscate, ca să le treacă mai repede timpul de aşteptare. Când a început să se audă muzica de fanfară din satul Drepcăuţi, de peste Prut, unul dintre consăteni a început să povestească despre locuri şi lucruri necurate de prin sat. În podul unei case din Ponoară uneori, noaptea, cântă dracii muzică de fanfară, bat toba, bat ştiuleţii de păpuşoi, fac hărmălaie mare încât, bieţii oameni din acea casă nu se pot odihni după o zi de muncă. La o altă gospodărie, „necuraţii” sunt şi mai obraznici: trag oghealul de pe cei din pat, pufăie sau chicotesc cu râturile lor ca de porc. Când aprind lampa, cei terorizaţi de „ducă-se pe pustii” nu văd nimic, toată şleahta de „copitaţi” dispare ca prin farmec, iar după ce sting lumina şi se culcă la loc, „spectacolul” reîncepe. Zadarnic s-a străduit un „Toma Necredinciosul” să le explice oamenilor că, de fapt, atunci când este vreo nuntă sau vreun bal în Basarabia, sunetul muzicii de fanfară se izbeşte de muchea Holmului şi ricoşează sub formă de ecou, părând că se aude în podurile caselor de lângă Prut, iar hârşâitul ştiuleţilor de porumb şi hodorogeala oalelor răsturnate tot prin poduri, precum şi miorlăiturile şi stuchiturile ce te pot trezi din somnul cel mai profund nu sunt altceva decât fondul sonor al „nunţilor” cotoilor şi mâţelor intrate în călduri şi, ca la orice nuntă, uneori, nuntaşii se mai iau la bătaie. Majoritatea sătenilor preferau să creadă că locurile unde se aflau acele case erau locuri necurate, bântuite şi trebuia adus popa să ţină o slujbă şi să stropească cu agheasmă sau, dacă nu, să fie stricate casele şi clădite altele în altă parte. Milică asculta cu luare-aminte şi cu teamă toate acele teribile întâmplări, făcându-şi din când în când semnul crucii, devenind din ce în ce mai agitat. Până când a terminat şi el de măcinat se întunecase de-a binelea. Unul dintre povestitori, Axinte Moşneguţu, a observat reacţia lui Milică la depănarea acelor grozăvii drăceşti, ce făceau să-ţi îngheţe sângele în vene. În timp ce Haldan de Vară lega sacul la gură, Axinte şi-a făcut de lucru pe afară şi a mers cam vreo sută de metri pe cărarea ce o lua prin lunca Prutului spre sat, după care s-a ascuns într-o tufă de lângă potecă. Tocmai când Milică trecea pe acolo cu sacul de făină în cârcă, Moşneguţu a început să-l strige pe nume, mai mult şoptit, cu o voce prefăcută, misterioasă: - Milucăăă… Milucăăă! Degeaba a încercat Milucă să se uite în stânga şi în dreapta, pentru că, oricum, nu vedea nimic prin acea beznă. A luat-o la goană cu sacul în spate, însă n-a putut fugi prea mult din cauza poverii prea grele şi a constituţiei sale fizice. S-a oprit să-şi mai tragă sufletul, gândindu-se că poate i se păruse doar că-şi aude numele strigat. În acest timp, „Diavolul”, mergând tiptil, pe căi lăturalnice, a ajuns iar cu o bucată de drum înaintea lui şi s-a ascuns din nou. Când şi-a auzit pentru a doua oară numele strigat în acea pustietate, pe un întuneric ca de smoală, Milică a aruncat sacul cu mălai de pe umăr şi a luat-o la sănătoasa spre sat, neoprindu-se decât acasă, cu limba scoasă de un cot, cu ochii ieşiţi din orbite ca la melc şi abia mai putând să respire. A doua zi, Milică s-a întâlnit cu Axinte Moşneguţu în Deal la Poartă, iar acesta i-a spus, zâmbind pe sub mustăţi: - Nu credeam că eşti aşa de sprinten şi forţos. Ce ţi-a venit aseară de ai luat-o la fugă cu sacul în spate? Am strigat de câteva ori după tine ca să-ţi zic că eu eram cu căruţa cu cai şi voiam să iau şi sacul tău până acasă. După această întâmplare, Milică n-a mai crezut în draci, dar, în schimb, din acel moment, şi-a pierdut încrederea în bunăvoinţa sau în bunele intenţii ale oamenilor. De fiecare dată când asculta câte o păţanie povestită de cineva, spunea pe un ton sentenţios: „Omul este Dracul!”.

© Marcel Chitac 2013