MOARTEA UNUI BUN CREŞTIN

Despre Ilie Arariţei se putea spune că era un om cu carte: absolvise patru clase primare, ştia să scrie, să facă socoteli simple şi să citească, chiar dacă se mai poticnea uneori la citit când erau cuvinte mai lungi sau mai ciudate, de care nu auzise niciodată. Singura carte pe care o avea în casă era o biblie veche, cu foile îngălbenite spre maro de vreme şi pătate cu saliva sau jegul de pe degetele care le-au răsfoit în atâţia ani de când era citită, iar slovele ei le mergeau la inimă celor ce le desluşeau tâlcul. Coperta era crăpată precum călcâiele lui Ilie Arariţei vara – când umbla desculţ, chiar şi pe mirişte, la secerat grâul – şi avea cam aceeaşi culoare, iar colţurile erau teşite, rotunjite. În zilele de sărbătoare sau în cele de lucru, când nu prea avea ce face, ceea ce i se întâmpla destul de des, se aşeza pe prispa înaltă a casei, deschidea biblia la întâmplare şi începea să citească. Unele pasaje le ştia pe de rost, pe altele le descoperea pentru prima dată, iar o altă categorie îşi aştepta răbdătoare rândul. Era multă înţelepciune acolo, vorbe frumoase care-l pătrundeau până în adâncul sufletului şi se pomenea dintr-o dată cu ochii înlăcrimaţi de atâta emoţie, încât nu mai vedea scrisul. Ar fi stat aşa, cu acea carte sfântă în braţe toată ziua, dacă n-ar fi trebuit să mai facă uneori unele treburi anevoioase şi plictisitoare la câmp sau prin ogradă. Citind într-o zi în Evanghelia după Matei, a dat peste un pasaj pe care nu-l mai văzuse până atunci sau poate că nu-i desluşise înţelesul: „Nu purtaţi de grijă pentru viaţa voastră ce veţi mânca şi ce veţi bea, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca… Priviţi la păsările cerului că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în hambare şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte…”. Nu-i venea să-şi creadă ochilor; a mai citit de câteva ori acele rânduri, făcând pauze mari între cuvinte, pentru a fi sigur că le-a descifrat corect tâlcul. A fost cea mai mare descoperire şi bucuria vieţii lui, o revelaţie ce venea direct de la Domnul, pentru că erau cuvintele Lui. Simţea o căldură lăuntrică, o fericire fără margini, i se părea că auzea corul heruvimilor, deşi nu erau decât trilurile păsărilor din cireşul înflorit în faţa casei. Cum de nu descoperise mai demult acele vorbe înţelepte, doar citea sfintele Scripturi încă din copilărie?! Câţi ani irosiţi aiurea, chinuindu-se ba la arat, ba la semănat, la cules, la cărat roadele acasă… şi toate astea pentru ce? Zădărnicie, totul nu-i decât zădărnicie, deşertăciune, timp pierdut aiurea, oase rupte, prostie omenească până la urmă! Când şi-a revenit din transă, a vrut să vadă ce scrie mai departe, ce adevăruri profunde despre care el nici nu bănuise până atunci se află în singura carte din lume pe care trebuie s-o citească fiecare muritor: „Aşadar, nu vă îngrijoraţi spunând: Ce vom mânca? sau: ce vom bea? sau: cu ce ne vom îmbrăca?... Că ştie Tatăl vostru cel Ceresc că aveţi nevoie de toate acestea.” Din acea zi, care poate fi asemănată cu ziua în care s-a pogorât Duhul Sfânt asupra apostolilor, viaţa lui Ilie Arariţei s-a schimbat brusc. Nici până atunci nu dădea în brânci cu munca, făcând-o mai mult în silă şi în spiritul unei tradiţii pe care n-o prea înţelegea şi nici n-o agrea. În timpul iernii îi plăcea să stea mai mult pe cuptor, după sobă, iar vara parcă era mai bine la umbră, decât să trudeşti în soare. După ce i s-a iluminat mintea şi l-au uns la inimă acele învăţături, a refuzat să mai pună mâna pe plug, sapă, coasă, hârleţ sau topor, în care parcă vedea uneltele diavolului şi nu mai ieşea din ogradă aproape deloc. Când nu citea din biblie, stătea la gard şi se uita la ceilalţi săteni care, victime ale ignoranţei, mergeau dimineaţa la ogor cu tot felul de scule în spate, iar seara se întorceau fără vlagă, arşi de soare şi colbăiţi. Îi privea cu un amestec de ironie şi compasiune şi vorbea singur: „Ce lume proastă! Cum de nu-şi dau seama că sunt pe o cale greşită? Ori n-au citit biblia, ori n-au înţeles nimic din ce scrie acolo!” Uneori, îi mai oprea pe unii ca să le citească acele vorbe de aur, care au fost rostite de o gură sfântă, dar ei ori nu stăteau să-l asculte, spunându-i că au treabă, ori – chiar dacă-l ascultau – păreau că n-au înţeles nimic sau, şi mai rău de atât, îl luau peste picior. Primăvara era pe sfârşite, se terminase cu aratul şi semănatul; a venit şi vara cu călduri dogoritoare, când transpirai stând în izmene la umbră, darmite să fi prăşit, secerat sau cosit în bătaia soarelui necruţător. Toamna, oamenii din sat, tineri şi bătrâni, femei şi ţânci abia înţărcaţi, se agitau fără-ncetare să-şi adune recoltele de pe câmp, din vii sau livezi, apoi să le care acasă, spre a-şi umple podurile caselor, siacele şi zămnicele. „Câtă prostie este pe lumea asta, iartă-i Doamne, că nu ştiu ce fac!” – mormăia în barba nerasă Ilie Arariţei, de câte ori îi vedea trecând pe drum. El şi-a lăsat tot pământul pârloagă, a tăiat şi ultima gobaie şi a pus-o în oală la fiert, mai ales că nu mai avea grăunţe de păpuşoi, nici măcar de dus la moară pentru mălai de mămăligă. În pragul iernii îşi epuizase toate rezervele alimentare din anul ce trecuse, pe când trăia în întuneric spiritual şi făcea şi el aceleaşi greşeli pe care le fac în continuare ceilalţi, adică îşi ara şi îşi semăna ogorul. Iarna a venit în forţă cu ninsori abundente şi viscol pe la mijlocul lui noiembrie, la scurt timp după arhangheli. În ajunul Crăciunului, Ilie Arariţei şi-a dat seama că nu mai are nici ce fierbe în oală pe plită, dar nici cu ce să facă focul pentru a găti şi a se încălzi. A ars şi ultimii ogrinji şi gardul dinspre drum, care se lăsase într-o rână. N-a fost niciodată însurat, a trăit toată viaţa singur, era obişnuit cu puţin, dar acum nu mai avea chiar nimic. Se uita pe fereastră la vrăbiile ce se adăpostiseră pe timp de iarnă sub streaşina de la acoperişul de stuf. Erau foarte vioaie, făceau multă gălăgie, păreau bine hrănite şi mulţumite, chiar fericite. „Oare cu ce s-or hrăni ele iarna?” – se întreba bunul creştin. „De ce Dumnezeu are grijă de ele şi de mine nu?” Din cauza suferinţei provocate de foame şi de frig citea şi mai mult din biblie căutând răspuns sau rezolvare la supliciul lui, numai că nu se producea niciun miracol. Slăbise rău şi abia se mai târa prin odaie, ca o umbră. În ajunul Bobotezei, când a venit popa – însoţit de hoarda de copii care strigau „Chiralesa!” – şi a trecut pragul casei lui Ilie Arariţei binecuvântând, l-a găsit pe acesta fără suflare în pat, învelit cu un ogheal peticit şi lipos, având biblia deasupra, deschisă la pagina unde scria: „Nu purtaţi de grijă pentru viaţa voastră ce veţi mânca şi ce veţi bea, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca… Priviţi la păsările cerului că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în hambare şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte… Aşadar, nu vă îngrijoraţi spunând: Ce vom mânca? sau: ce vom bea? sau: cu ce ne vom îmbrăca?... Că ştie Tatăl vostru cel Ceresc că aveţi nevoie de toate acestea.” © Marcel Chitac 2013