joi, 10 ianuarie 2013
LUPUL
Învăţătorul Leomid era un bărbat între două vârste, de înălţime medie, cu un început de chelie şi de burtă – efecte ale statutului de intelectual al satului – şi nu se remarca prin nimic deosebit, nici în bine, nici în rău. Părea un om blajin, la locul lui, cum bine se zice. Singurul lucru pe care şi-l aminteau foştii lui elevi despre el era că, atunci când aceştia erau „tămâie” la lecţii, adică nu puteau răspunde nici la cele mai simple întrebări, învăţătorul le spunea: „Cum nu ştii nimic, aşa să nu-ţi fie nimic!”. Şcolarii nu-şi dădeau niciodată seama dacă acele vorbe erau concesive sau o formă ironică de dojană.
Într-o iarnă, în timpul vacanţei, aplicând principiul „să-ţi faci vara sanie şi iarna căruţă”, Leomid şi-a comandat un costum de haine la un croitor iscusit din Rediu, sat aflat la vreo patru kilometri de Crăiniceni.
Ziua în care s-a dus pentru a treia şi ultima probă la croitor avea să n-o uite toată viaţa.
După ce a înotat prin nămeţi vreo două ore până acolo, a ajuns în sfârşit ud la picioare, cu ţurţuri de gheaţă agăţaţi ca ciucurii de colţunii de lână împletiţi în casă de nevastă-sa la igliţe, era roşu la faţă şi asudat în spate, de parcă trăsese la plug.
Şi-a tras un pic sufletul, s-a dezbrăcat, a probat costumul fără mâneci, cu multe aţe şi ace sau semne trase cu creta pe margini, iar croitorul i-a propus să mai zăbovească vreun ceas-două, până i-l termină, pentru a nu mai face încă un drum în acele condiţii grele, de iarnă.
Ca să nu se plictisească aşteptând şi pentru a se mai încălzi un pic i s-au oferit întâi câteva pahare cu ţuică fiartă cu piper, apoi a continuat cu ţuică crudă, care avea cam acelaşi efect binefăcător ca cea dată pe gât la început: îi punea sângele în mişcare, alungând răceala, cu toate efectele ei neplăcute.
Ultimul nasture la costum a fost cusut cam în acelaşi timp în care a fost luat ca leac şi ultimul strop de ţuică din clondir. A urmat proba finală, după ce s-a mai dezbrăcat şi îmbrăcat încă o dată.
Când a ieşit, în sfârşit, din casa croitorului, Leomid a remarcat cu îngrijorare că afară era deja întuneric şi începuse să bată Crivăţul. S-a încheiat la toţi bumbii şubei, a ridicat gulerul de blană, şi-a îndesat căciula cu urechi mai bine pe cap şi, strângând la piept taşca în care se afla costumul cel nou, a pornit voiniceşte pe câmpia albă şi pustie ce semăna cu un deşert nesfârşit.
Văzându-se singur, noaptea, având în faţă o imensitate de omăt, nemaiştiind pe unde ar fi trebuit să fie drumul, îl trecură fiori de teamă. Orice umbră şi orice zgomot i se păreau dubioase.
Pe atunci, se spuneau la gura sobei tot felul de povestiri sau anecdote cu lupi. Se pare că erau mai multe poveşti de acest fel decât toţi lupii din acel ţinut.
Îi veni brusc în minte acea întâmplare cu un călător – singur, la fel ca el, şi tot într-o noapte de iarnă pe câmp – care, bietul, a fost atacat de un lup flămând.
Neavând nicio armă la îndemână, acel nefericit a încercat să se apere cu mâinile goale. După o scurtă vânzoleală, victima s-a pomenit deasupra lupului. Atunci l-a apucat strâns cu mâinile de urechi, iar cu coapsele strângea puternic trupul dihaniei, dându-şi seama că, dacă va ajunge el dedesubt, va fi un om mort. Lupul, neputând scăpa de povară şi din strânsoare, a rupt-o la fugă cu călăreţ cu tot şi a alergat aşa disperat câteva ore până şi-a dat duhul de la atâta efort, plesnindu-i fierea în el. Când s-a luminat de ziuă, câţiva oameni din marginea satului şi-au făcut semnul crucii şi nu le venea a crede ochilor la aşa privelişte: un om şedea călare pe un lup mort. În zadar s-au chinuit aceştia să-i desfacă eroului mâinile de pe urechile lupului, pentru a putea descăleca. Din cauza fricii sau a gerului, i-au rămas mâinile încleştate, încât salvatorii lui au trebuit să taie urechile jivinei ca să-i separe pe cei doi.
Leomid se scutură din tot corpul, mai mult de frică, decât de frig, uitându-se cu băgare de seamă şi-ntr-o parte, şi-n cealaltă, ba şi înapoi, încercând să iuţească pasul, ceea ce nu era aşa uşor, pentru că picioarele i se cufundau până la genunchi în omătul proaspăt. Noroc că îl mai împingea vântul de la spate, ajutându-l cât de cât la mers.
Ar fi vrut să se gândească la ceva care să-i mai ridice moralul, să se încurajeze singur, însă, în loc de asta, îşi aminti o altă păţanie, şi mai cumplită decât prima.
Cică un militar primise o permisie de câteva zile şi a venit cu trenul până la Dorohoi, unde era capăt de linie. Era tot iarna. Ajunsese seara în gară, de acolo nu mai avea alte mijloace de transport, mai ales noaptea, dar nici stare de a aştepta până dimineaţa pentru a căuta o sanie trasă de cai, care să-l ducă mai departe. Arzând de nerăbdare să-i revadă pe cei dragi după doi ani de cătănie şi simţindu-se în plină putere şi bine antrenat, s-a hotărât să meargă pe jos pe de-a dreptul, peste câmp, scurtând drumul până acasă.
După câteva ore de mers a intrat în pădurea de la Conceşti, unde a auzit mai întâi urlete îndepărtate de lupi, după care a văzut în stânga şi în dreapta sa nişte luminiţe mişcătoare ca de licurici. Fiind militar, nu se speria cu una, cu două. N-a trecut mult şi s-a trezit înconjurat de cinci lupi care, după ce şi-au arătat colţii şi au mârâit, l-au atacat din toate părţile. Atunci, bravul ostaş, care făcea armata la cavalerie, a scos sabia din teacă şi a început să lovească aşa cum făcea la instrucţie, unde „inamicii” erau nişte manechine din stuf înfipte în pari.
Doi lupi au fost ucişi după primele lovituri, un altul a fugit doar în trei picioare scheunând, pe al patrulea l-a tăiat de mai multe ori, deşi îl rănise grav, până nu a mai mişcat. Cel de-al cincilea a rămas neatins, dar văzând ce-au păţit ceilalţi, a rupt-o la fugă.
Savurându-şi victoria, mai ales că era pentru prima oară când lupta cu adevărat, soldatul şi-a băgat sabia în teacă şi şi-a continuat drumul, gâfâind după atâta efort. După ce a mers cale de vreo jumătate de oră, a observat că-i dă târcoale lupul care a supravieţuit confruntării. Văzând că-i doar unul singur, în urma izbânzii avute cu puţin timp înainte asupra celorlalţi patru lupi, cavaleristul era acum sigur că va scăpa uşor şi de acest ultim adversar. A prins mânerul sabiei pentru a o scoate din teacă, numai că aceasta nu mai voia să iasă. A tras cu mai multă forţă, smucind-o de mai multe ori, dar tot degeaba. Fiind plină de sânge, sabia a făcut corp comun cu teaca, în urma îngheţului şi n-a mai putut fi scoasă.
Lupul parcă a înţeles că prada sa se afla în încurcătură. A atacat cu hotărâre, sărind cu labele ridicate, izbindu-se de pieptul ostaşului, pe care l-a doborât pe spate, apoi şi-a înfipt colţii în beregata victimei şi a strâns cu putere.
Leomid şi-a dus în acel moment mâna la gât pipăindu-l, vrând să se asigure că-i bine protejat cu fularul şi şi-a dat seama că nu avea asupra sa nici sabie, nici pistol şi nici măcar briceagul pe care-l folosea la tăiat harbuji toamna.
A privit iar cu teamă în jur şi chiar s-a oprit din mers pentru a se uita mai bine îndărăt. La început, a crezut că imaginaţia îi joacă feste, din cauza fricii ce-l cuprinsese şi că are vedenii.
Şi-a mijit şi mai mult ochii, vrând să desluşească mai bine dacă acea pată cenuşie pe albul zăpezii stă pe loc sau aleargă după el. Nu era niciun dubiu: un animal venea în fugă în urma lui. A simţit dintr-o dată că i s-a făcut pe tot corpul pielea ca de găină, părul i s-a ridicat măciucă în cap pe sub căciulă şi a luat-o la sănătoasa, încercând să fugă cât putea de tare; doar că, a fugi prin zăpadă mare este la fel de greu ca a alerga prin apă adâncă, oricât te-ai strădui. Ai aceeaşi senzaţie şi în vis, atunci când vrei să fugi, tot pentru a scăpa de o primejdie, numai că picioarele nu vor să te asculte.
A alergat el aşa, mergând mai mult de-a buşilea, căzând, iar ridicându-se, a pierdut şi căciula, şi taşca cu costumul cel nou, şi-a scos din mers şuba care părea că-l încurcă cu pulpanele ei şi-l făcea să transpire abundent până când şi-a simţit gâtlejul uscat şi că nu mai putea respira, iar inima-i bătea, mai să-i spargă pieptul.
A căzut pentru a nu ştiu câta oară cu faţa în zăpadă şi n-a mai avut putere să se ridice. „Până aici mi-a fost, m-au ajuns păcatele tinereţii…” – şi-a zis el, deşi nu prea îşi amintea care au fost alea. Aştepta cu resemnare sosirea lupului, simţindu-i parcă deja răsuflarea caldă la ureche. Ce moarte stupidă! Nu-i părea rău că murea acum, când nu mai era chiar tânăr, dar nici bătrân; poate că nu contează prea mult când îţi vine sorocul, ci modul în care părăseşti această lume. Cum este posibil ca el, un om, şi nu unul oarecare, un om cult, educat, care luminează minţile copiilor din comunitatea aceea sărmană, să ajungă hrană pentru o fiară sălbatică şi apoi trupul lui să fie risipit sub formă de excremente prin pădure! De o moarte mai cumplită şi mai umilitoare n-au parte nici cei mai odioşi criminali… Şi-atunci, de ce să i se întâmple tocmai lui una ca asta? Cu ce a greşit faţă de Cel de Sus?
Îi treceau prin minte tot felul de gânduri şi nu-şi mai dorea decât să nu sufere prea mult înainte de a-şi da obştescul sfârşit.
Văzând, după o vreme, că nu se mai întâmplă nimic, s-a gândit că are de-a face cu un lup mai sadic care se joacă cu el, precum pisica cu şoarecele după ce-l prinde, înainte de a-l mânca. Probabil că sălbăticiunea s-a aşezat pe burtă, lângă el, şi aşteaptă ca vânatul să se mişte un pic, pentru a-i trezi instinctul de vânător. Ar fi mai bine să facă pe mortul; poate că unii lupi nu mănâncă hoituri, ci doar animale vii.
A mai trecut ceva timp, zăpada de sub obraz a început să se topească; în schimb, toată sudoarea de pe corp s-a răcit şi l-au apucat frisoanele, tremuratul.
Leomid a început să ridice uşor capul, răsucindu-l spre dreapta şi a deschis cu teamă ochii, gândindu-se că va muri de frică atunci când va vedea lupul şi în felul acesta va avea o moarte mai uşoară. La început nu vedea clar, avea ochii înlăcrimaţi, poate îşi plânsese de milă în acea situaţie de coşmar. S-a şters pe faţă cu mâneca şi a constatat că pe acea parte nu se afla nimic. A întors capul spre stânga şi a văzut clar de data asta că în dreptul lui, la vreun metru şi ceva distanţă, era un imens ciulin, format din mai mulţi, agăţaţi unul de altul. A mai privit şi în spate, cum făcuse şi până atunci, dar nu se vedea decât albul zăpezii.
Până să realizeze ce s-a întâmplat, a venit o rafală de vânt şi ciulinul a luat-o iar la fugă, rostogolindu-se pe deasupra câmpiei ninse, ţopăind din când în când la întâlnirea unui obstacol, parcă vrând să-i spună:
„Ha, ha, te-am ajuns, acum prinde-mă tu pe mine!”
© Marcel Chitac 2013
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Nu pot să mulțumesc suficient serviciului de finanțare lemeridian și să-i anunț pe cât de recunoscător sunt pentru toată asistența oferită de dvs. și de personalul echipei dvs. și aștept cu nerăbdare să le recomand prietenilor și familiei în cazul în care au nevoie de consultanță sau asistență financiară. Împrumut de afaceri .Via Contact:. lfdsloans@lemeridianfds.com / lfdsloans@outlook.com. WhatsApp ... + 19893943740. Mențineți treaba excelentă.
RăspundețiȘtergereMulțumesc, Busarakham.