DOVADA

Deși în sat erau indivizi cu nume tare ciudate, nimeni nu mai știa dacă numele lor erau cele adevărate – trecute în acte – sau porecle. Toți erau atât de obișnuiți cu aceste nume sau pseudonime, încât n-ar fi acceptat nici dacă ar fi văzut negru pe alb că pe cei cu nume pocite îi chema, de fapt, altfel. Între nume și posesorul lui se crea o legătură perfectă, o concordanță ca între un brand celebru și produsul pe care-l desemnează.
Harțapelea era feciorul unei femei sărmane – nemăritată, vădană sau divorțată – căreia toată lumea îi zicea Floaca și atât. N-aveai cum s-o confunzi cu o altă femeie, pentru că era singura înzestrată cu acest nume. Este adevărat că nici ea, nici fiul ei n-aveau vreo zi trecută în calendarul creștin-ortodox pentru a-și putea serba ziua onomastică, dar nu păreau afectați de acest dezavantaj.
Fiind la vârsta când începuse să-i mijească mustața, era evident că acest flăcău în devenire nu mai era copil, dar nici bărbat, om matur nu putea fi considerat. Făcea parte mai degrabă din categoria cârlanilor – o categorie de mijloc sau de tranziție între cele două. Uneori, simțea cum îi clocotește sângele în vene și îi venea să facă lucruri deosebite, grozave chiar, spre a se remarca, a-și etala calitățile în fața celorlalți. De cele mai multe ori însă, acele lucruri sau fapte grozave erau percepute de alții drept grozăvii, acte condamnabile și nicidecum isprăvi demne de laudă.
Venind odată de pe toloacă, unde jucase „cățeaua” cu alți băieți, s-a întâlnit cu Melania – o fată cam de vârsta lui, sfioasă, blondă, frumușică, un pic pistruiată – care era vecină cu el, despărțindu-i doar câteva case. Acum, ea părea cam tristă, palidă la față și fără vlagă. I s-a plâns că de câteva zile nu se simțea prea bine și l-a întrebat dacă nu are cumva, întâmplător, niște pastile de durere de cap pe acasă.
- S-ar putea să am, dacă găsesc, ți le-aduc eu! – i-a răspuns el binevoitor.
Îi cam plăcea de Melania, dar nu știa cum s-o abordeze. Era bucuros că acum ea a apelat la serviciile lui și voia să profite de această ocazie. Nu era prea familiarizat cu medicamentele – maică-sa recurgea de obicei la leacuri băbești sau la descântece –, dar văzuse el odată la cineva niște pastile albe.
Cum a ajuns acasă, s-a apucat cu sârg și cu multă migală să cioplească sau să sculpteze cu briceagul în cretă niște forme mici, circulare, ce semănau cu „antinevralgicele”. Pentru a părea cât mai adevărate, le-a săpat pe una dintre fețe un șănțuleț transversal la mijloc.
Mulțumit de „opera” sa, s-a dus la Melania și i-a oferit prețiosul leac cu recomandarea să nu se sperie dacă se va pișa cam roșu, aceasta fiind dovada că pilulele luptă cu boala și își fac efectul.
În ziua următoare, Melania a venit la „vraci” radiind de fericire, era cu totul alta – veselă, luminoasă, nemaiștiind cum să-i mulțumească binefăcătorului ei.
După acest eveniment, cei doi au devenit din ce în ce mai apropiați, văzându-se aproape zilnic, altfel spus, erau „în vorbe”.
Harțapelea era mândru nevoie mare de cucerirea lui și se fălea de fiecare dată când se întâlnea cu ceilalți băieți, lăudându-se că intrase în grațiile Melaniei, iar ea era moartă după el.
- Numai gura e de tine! – i-o reteză scurt Pelituc Anichitoaiei, unul din ceata lui de prieteni.
Fie din invidie, fie din dorința de a-l întărâta, a-l șicana, acesta continuă:
- Pămpălău cum te știu, bag mâna-n foc că nu i-ai făcut nimic până acum… Ba, nici măcar nu i-ai văzut pupăza. Ia spune, câți pistrui are ea la păsărică? Să știi că fetele pistruiate pe față au pistrui și acolo, jos!
Lăsând impresia că s-a supărat la auzul acelor vorbe de batjocură, Harțapelea și-a părăsit grupul de pretinși prieteni, însoțit fiind de râsetele și de glumele lor răutăcioase.
După vreo săptămână, când s-a dus în vizită la Melania, îndrăgostitul a profitat de faptul că ea era singură acasă și, fără nicio explicație sau avertisment, a trântit-o pe spate pe laiță, i-a ridicat poalele-n sus, i-a tras chiloții în jos și, neținând seama de zbaterile, protestele, sudalmele și țipetele fetei, i-a studiat cu luare-aminte crângul de floci și împrejurimile lui, după care i-a smuls un smoc de cârlionți, făcând-o să urle de durere.
A plecat imediat, ținând strâns între degete prețiosul trofeu, lăsându-și victima răvășită, nedumerită, plângând de rușine, de ciudă sau din cauza usturimii.
Pelituc Anichitoaiei se afla la masa din ogradă, sub stejarul falnic și mânca mămăligă cu năcreală când a intrat pe poartă Harțapelea, apropiindu-se de el cu pași hotărâți, zâmbind pe sub mustață ștrengărește și, fără a da ziua-bună, a desfăcut pumnul lăsând să cadă pe masă, lângă strachină, un snopușor de peri blonzi, ondulați, ce sclipeau în bătaia soarelui, de parcă ar fi fost din aur. La prima pală de vânt, unii din ei au nimerit în strachina cu năcreală, plutind și învârtindu-se în cerc, iar ceilalți s-au împrăștiat prin ogradă.
Abia după ce și-a tras un taburet sub el și s-a așezat nepoftit, având o expresie ca de copil mic la vederea sânului mamei, a deschis gura:
- Ai avut mare dreptate, să știi că Melania are trei alunițe între picioare, una pe partea dreaptă și două pe partea stângă! Uite, ți-am adus dovada că le-am văzut și nu spun minciuni.
După această faptă remarcabilă, care a echivalat cu un examen de maturitate, Harțapelea și-a câștigat, o dată pentru totdeauna, încrederea celorlalți în cuvântul său.

© Marcel Chitac, 2013