JURĂMÂNTUL

- Te văd cam supărat, Hărăluţă, ce ai pe suflet? - Apoi, cum să nu fiu aşa, moş Epifane, dacă am păţit şi eu ca în vorba ceea: „Mă mănâncă-n cap de ciudă C-am găsit femeia udă Şi chiloţii rupţi în cui, O bucat’ de p…ă nu-i!” Cred că muierea asta a mea umblă cu coada ridicată, în timp ce eu muncesc ca un prost şi mă zbat să aduc o bucată de pâine în casă… - Doar crezi sau eşti sigur? Cată bine să nu grăieşti cu păcat şi s-o acuzi pe biata creştină pe nedrept. Marghioliţa ta nu pare să fie una din alea rele de muscă. - Am eu semnele mele, dar nu ştiu cum să fac ca s-o dovedesc – oftă Hărăluţă cu amărăciune, adânc, din toţi rărunchii. Bine-a zis cine-a zis că mai degrabă poţi păzi o turmă de iepuri decât o femeie! După ce căzu pe gânduri, cam cât să-ţi legi nojiţele la o opincă, moş Epifan îşi dădu cu părerea: - Uite ce ar trebui să faci, măi băiete, ca să-ţi iasă bănuiala asta din cap şi ghimpele din inimă, să nu-ţi mai simţi sufletul ca o bubă obrintită… Din câte o cunosc eu, Marghioliţa este o femeie cu frica lui Dumnezeu, merge la biserică, ţine posturile şi celelalte rânduieli. Spune-i ce crezi tu despre ea şi pune-o să jure în faţa icoanei sau cu mâna pe biblie, dacă nu-i adevărat. Ideea i s-a părut foarte bună lui Hărăluţă şi s-a grăbit s-o pună în practică. Când a auzit despre ce-i vorba, femeia bănuită că ar fi călcat strâmb, întâi s-a îngălbenit la faţă, apoi s-a pus pe bocit, minunându-se de unde i-a intrat omului ei acea prostie în cap, când ea ţine casa curată ca un pahar, îi găteşte şi îi spală rufele şi nu mai ştie cum să-i intre în voie. În cele din urmă, pentru a spulbera orice bănuială şi a-şi linişti bărbatul, a acceptat să jure. A căzut în genunchi în faţa icoanei înnegrite de la fumul candelei ce ardea de ani de zile fără întrerupere, încât nu se mai distingea chipul sfântului zugrăvit pe ea, şi-a făcut semnul crucii cu mişcări lente şi largi, pentru a fi crucea cât mai mare, până în pământ, şi a început „să se jure”: - Să dea Dumnezeu şi Maica Domnului să n-am eu parte de tine, Hărăluţă, să te trăsnească fulgerul, să te calce căruţa încărcată cu lemne, să te îneci în Prut sau să te lovească damblaua, dacă te-am înşelat vreodată sau nu ţi-am fost credincioasă! Aşa să-mi ajute Dumnezeu! – după care, şi-a mai făcut trei cruci mari, pentru garantarea efectului. Profund impresionat şi simţindu-se vinovat pentru gândurile necurate şi acuzaţia nefondată aduse neprihănitei sale soţii, Hărăluţă nu mai ştia pe unde să scoată cămaşa şi cum să dreagă busuiocul. - Nu trebuia să te afuriseşti chiar aşa, te cred şi te rog să mă ierţi pentru prostia mea, n-o să te mai bănuiesc niciodată. După acel jurământ, nimic n-a mai tulburat căsnicia celor doi, chiar dacă viaţa lor n-a fost ocolită de unele întâmplări neplăcute. Odată, când ploua, a fost trăsnit copacul sub care se adăpostea Hărăluţă şi, deşi era ditamai omul, a făcut pe el de frică. Într-o altă zi, a trecut printr-o altă cumpănă: s-a răsturnat căruţa cu lemne, venind de la pădure, pe drumul plin de hârtoape de pe Coasta lui Bereş. A avut noroc, s-a ales doar cu o julitură şi cu un picior scrântit. După aceste păţanii, Hărăluţă nu s-a mai dus niciodată la scăldat, la Prut. © Marcel Chitac 2013