RĂZBUNAREA

Într-o primăvară, în prima duminică de după Paști, m-am dus la cimitirul din sat pentru a identifica mormintele străbunilor mei și a face curățenie în jurul lor. Ziua următoare era Paștele Blajinilor, când oamenii din sat trebuiau să vină cu mâncare gătită, băutură și ouă roșii, aduse special pentru pomenirea și prăznuirea morților. La plecare, l-am văzut pe moș Axinte Chipoancă, dereticând de zor deasupra unui mormânt rămas fără cruce.
După ce ne-am salutat și am schimbat câteva vorbe, l-am întrebat ce rudă a lui își face acolo somnul veșnic.
- Nu-i o rudă! – mi-a răspuns el.
- Atunci, o fi fost un bun prieten… – am încercat să ghicesc eu.
A zâmbit, dând ușor din cap și și-a întors privirea spre mormânt, uitând pentru câteva minute de prezența mea, apoi m-a cuprins cu brațul drept de umăr și mi-a propus să ne întindem pe iarba fragedă, ce abia ieșise. Stând sprijinit într-un cot, și-a aprins o țigară, din care a tras cu poftă și, după ce a suflat un nor de fum, a început să-mi povestească:
- Vezi dumneata, spre deosebire de unele femei care, cu toate că nu dau pe-afară de frumusețe, parcă-l au pe „vino încoace”, altele, din contră, arată foarte bine, n-au nici un cusur, dar sunt precum florile de cacadâr ce țin la distanță cu țepii lor orice mână ar încerca să le atingă. Până la urmă, cele din a doua categorie se ofilesc odată cu trecerea timpului, mor fete bătrâne și nu înțeleg, nici ele, și nici cei din jurul lor de ce au fost atât de bătute de soartă sau lipsite de noroc. Era o fată pe vremea când eram și eu mai tânăr – Clemența Apălămăriței o chema. Despre ea se putea spune că făcea parte dintr-o a treia categorie. Era înaltă, frumoasă, cuminte, dar s-a măritat abia când avea aproape patruzeci de ani. Bărbatul care a luat-o părea un om blajin, era destul de arătos și gospodar. Nu știu de ce, căsnicia lor n-a durat prea mult și cei doi s-au despărțit. Clemența nu s-a mai recăsătorit, dar și-a găsit un ibovnic de taină – sau el a găsit-o pe ea – un megieș însurat, având și doi copii. Relația lor a rămas bine ascunsă, pentru a nu intra în gura satului, numai că, până la urmă, nevasta amantului a aflat; n-a făcut huit din cauza asta și nici nu și-a probozit bărbatul; în schimb, a pus la cale o răzbunare cumplită. Sub un pretext oarecare, soția înșelată împreună cu fratele ei i-au făcut o vizită Clemenței acasă, au imobilizat-o și i-au îndesat coji de ouă sparte în acel loc care îndeamnă la păcat. Deși după câteva zile femeia ce greșise în fața Domnului a început să se simtă din ce în ce mai rău, de rușine pentru cele întâmplate, n-a spus nimic nimănui și nici la doctor nu s-a dus. La scurt timp și-a dat obștescul sfârșit, după ce puroiul și stricăciunea îi cuprinseseră tot trupul, ducând cu ea în mormânt atât păcatul ei, cât și pe cel al ucigașilor ei.
S-a așternut tăcerea peste amândoi și peste cimitirul care găzduia mai multe generații de consăteni, ale căror râsete, înjurături, chiote sau bocete răsunau altă dată pe drumul din apropiere.
Mi-am luat rămas-bun de la moș Axinte, amintindu-mi că mai aveam și alte treburi de rezolvat în acea zi. Când am ajuns aproape de poarta bisericii, m-am oprit, m-am întors cu fața spre fostul interlocutor și l-am întrebat:
- Dacă Clemența n-a spus la nimeni ce-a pățit, de unde știi matale cauza morții?
- Eu i-am fost ibovnic, iar ăsta-i mormântul ei!

© Marcel Chitac, 2013