Unde mai pui că în seara din ajunul Paştelui mă culcam bosumflat şi revoltat pentru că nu aveam voie să gust nici măcar o firimitură din cozonacii, pasca sau budinca, bunătăţi atunci scoase din cuptor, lăsându-mi gura apă de la aburii ce-mi năvăleau în nări. Aş fi comis un mare păcat!
În schimb, la Denii şi la Paştele Blajinilor mergeam plin de entuziasm la biserică, fără să fiu împins de la spate.
De obicei, la Denii veneau câteva babe şi foarte mulţi băieţi de şcoală. Învăţătoarea ne interzicea să frecventăm biserica, mai ales în perioada sărbătorilor pascale, dar tentaţia era prea mare pentru noi. Dacă vedeai în timpul slujbei religioase ceafa păroasă a colegului din faţa ta, cu mâna dreaptă îţi făceai semnul crucii, iar cu cea stângă apropiai lumânarea de chica nefericitului enoriaş, aşa ca din întâmplare, din neatenţie, până când se auzea un sfârâit, ieşea un norişor de fum, iar după o vreme aroma de tămâie sau de smirnă era îndepărtată şi înlocuită cu un miros ca de porc pârlit, care ajungea în cele din urmă până la nasul popii, în altar.
Alţii se urcau în cafas, de unde picurau ceara topită a lumânărilor în capul celor de jos.
Popa Scripcă era un tip de înălţime potrivită, destul de suplu, avea un mers vioi şi o fire aprigă, iute, cum se zice pe acolo. Cred că dacă n-ar fi reuşit să fie admis de prima dată la seminarul teologic, ar fi putut fi un foarte bun ofiţer în armată, în poliţie sau în jandarmerie. Până la venirea comuniştilor la putere, sfinţia sa preda religia la şcoala din sat şi-şi folosea amândouă mâinile – ba uneori, chiar şi piciorul drept – lovind cu ele unde se nimerea, pentru a le băga elevilor ignoranţi sau cu mintea înceată învăţăturile Domnului în cap.
Atunci când aerul din locaşul sfânt devenea irespirabil din cauza fumului provocat de părul pârlit, de parcă ar fi fost Ignatul, şi nu Săptămâna Mare, popa Scripcă întrerupea slujba, venea în naos şi, din mersul ofiţeresc pe care-l avea, apuca cu mâna dreaptă urechea unui enoriaş pârlit, cu stânga o altă ureche a altui enoriaş care pârlise, îi ducea aşa până în uşa bisericii, unde, după ce le aplica câte un şut în cur, striga în urma lor: „Să nu vă mai văd pe aici, derbedeilor!”
După vreun sfert de oră de la reluarea cântărilor şi a citirii Sfintei Scripturi, iar se înceţoşa biserica şi mirosea a păr ars, iar se întrerupea Denia şi erau scoşi afară încă doi „creştini” ce mergeau mai mult pe vârfuri, abia atingând pardoseala, ca şi cum ar fi vrut să se înalţe la cer, pentru că popa Scripcă ridica mâinile în care strângea urechile până deasupra capului său.
Această procesiune necanonică repetându-se de mai multe ori, la un moment dat, lăcaşul de cult rămânea aproape gol. Atunci, cuvioşia sa schimba tactica: „Stingeţi lumânările!” – ordona el pe un ton autoritar din sfântul altar.
În ziua următoare nu se mai ducea niciunul dintre noi la Denie, pentru că, a asista la slujbă cu lumânările stinse nu mai avea niciun farmec. În schimb, la şcoală, învăţătoarea le scădea nota la purtare tuturor celor care aveau părul pârlit la spate, dovada indubitabilă că au fost la biserică.
Şi primii creştini au fost persecutaţi sau chiar torturaţi, dar asta nu i-a făcut să renunţe la credinţa lor. Peste un an, în prima seară de Denii, biserica se umplea iarăşi de băieţi, elevi de şcoală, care cu evlavie şi curaj sfidau interdicţiile şi înfruntau represiunile învăţătoarei, apoi îşi lăsau cu voluptate urechile spre flagelare în mâinile ca nişte cleşti inchizitoriali ai popii Scripcă.
© Marcel Chiţac, 2013
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu