LA POST

La grădiniţa din sat am mers doar câteva zile, după care am întrerupt cursurile, în ciuda insistenţelor, promisiunilor sau ameninţărilor părinţilor. Motivul abandonului a fost că educatoarea îi pedepsea pe cei care nu erau cuminţi, conform criteriilor ei, punându-i să şadă în genunchi pe coji de nuci sparte sau pe grăunţe de porumb ori, dacă nu avea la îndemână aceste „materiale didactice”, îi obliga să stea în picioare la colţ, cu faţa la perete şi cu mâinile ridicate în sus, până când micuţii „delicvenţi” amorţeau şi cădeau epuizaţi în hohote de plâns. Deşi n-am fost pedepsit în acest mod niciodată şi nici nu deţineam pe atunci cunoştinţe din domeniul pedagogiei sau psihologiei copilului, n-am putut fi de acord cu asemenea metode educative şi am protestat prin refuzul de a mai frecventa grădiniţa, preferând să fiu „autodidact” acasă. Se vede treaba că de mic aveam stofă de revoluţionar. În perioada celor patru clase primare am avut o învăţătoare de modă mai veche sau care îşi greşise cariera, ce făcea uz de nişte practici cel puţin ciudate, ca să nu spun anacronice, chiar şi pentru acele timpuri şi acel loc. La orice disciplină sau materie avea pretenţia să înveţi lecţia pe de rost, ca pe poezie. În timp ce te asculta, ţinea cartea deschisă pe catedră şi te corecta la fiecare cuvânt pe care-l omiteai sau îl substituiai cu un sinonim. O altă practică a ei era aceea că, dacă nu ştiai lecţia cuvânt cu cuvânt ca în manual, te oprea „la post”. Asta însemna că, după terminarea orelor, ceilalţi elevi plecau acasă, iar tu – sau oricine ce se afla în situaţia ta – rămâneai în continuare în clasă, supravegheat de învăţătoare până când ştiai lecţia „ca pe apă”. A rămâne consemnat la post nu era atât o pedeapsă, cât un act ruşinos, întâi faţă de colegi, apoi în faţa părinţilor. Pe atunci, noţiunea de ruşine mai avea încă sens. Când eram în clasa a patra, la ora de istorie, am avut de învăţat lecţia despre „Bătălia de la Posada”. Primul elev care a fost scos în faţa clasei pentru a povesti sau mai bine-zis a recita lecţia s-a poticnit la un moment dat, uitând care era următorul cuvânt de la jumătatea frazei. Învăţătoarea a chemat la lecţie încă un elev, dar nici acela nu a fost mai breaz. Apoi, a înşirat unul lângă altul cam jumătate din totalul elevilor, printre care mă număram şi eu; noroc cu o colegă tocilară, abonată întotdeauna la premiul întâi, care a reuşit să turuie mai departe, urnind căruţa din loc. Rezultatul a fost că toţi cei scoşi în faţa clasei am fost opriţi, după terminarea orelor, la post. Învăţătoarea a rugat-o pe bibliotecară să stea cu noi să ne supravegheze, iar ea a plecat acasă să mănânce, după care, urma să se întoarcă şi să ne asculte. Simţindu-mă nedreptăţit, pentru că eu ştiam să spun lecţia cu cuvintele mele, nu pe de rost, după plecarea acesteia, mi-am luat ghiozdanul şi am tulit-o spre casă, ignorând prezenţa şi autoritatea bibliotecarei. Am alergat un pic pentru a-i ajunge din urmă pe colegii care avuseseră norocul să nu fie ascultaţi în acea zi şi am reuşit să fiu la timp acasă, fără ca ai mei să afle ce am păţit. Maică-mea îmi pregătise masa şi, tocmai când mâncam mai cu poftă, am văzut-o pe învăţătoare intrând pe poartă. Atunci, am simţit un nod în gât şi mi-a pierit pofta de mâncare pe loc. - Bravo, domnule, frumos îţi şade! – mi s-a adresat ea când a intrat în bucătărie. Va să zică, tu te îndopi ca un nesimţit şi mă pui pe mine, femeie bătrână, pe drumuri, umblând după tine! Ia-ţi ghiozdanul imediat şi hai, înapoi la şcoală! Pentru asta, o să-ţi scad două puncte din nota la purtare! Biata mama a rămas năucă şi n-a scos niciun cuvânt, neştiind ce se întâmplase. Cu ultimul dumicat de mâncare oprit pe la jumătatea esofagului şi cu ghiozdanul pe umăr am făcut drumul înapoi spre şcoală, deşi era seara şi se întuneca, urmat fiind la câţiva paşi de apriga învăţătoare. Arătam ca un dezertor escortat de un jandarm sau de un poliţist. Îmi lipseau doar cătuşele la mâini sau lanţurile la picioare. De fiecare dată când ne vedea iarna cu sania pe uliţă sau dacă ne observa că ne duceam la film la căminul cultural, acea femeie ce-şi greşise locul şi rostul pe lume se făcea foc şi pară şi ne trimitea acasă la învăţat, sub ameninţarea că ne va asculta a doua zi. Din această cauză, când o zăream prin sat, fugeam de ea ca de dracu’ sau ne ascundeam pe unde se nimerea. Era un act de mare obrăznicie să ne dăm cu sania iarna sau să urmărim filme la căminul cultural, în loc să stăm tot timpul cu burta pe carte. De aceea, nu puteam reproduce lecţiile la istorie sau la geografie, aşa cum erau ele scrise în manual, cuvânt cu cuvânt. Am reuşit însă să văd în acea perioadă, strecurându-mă în sala de proiecţie din acel loc uitat de Dumnezeu, cele mai bune filme, considerate acum capodopere cinematografice, filme de cinematecă: „La Strada”, „Hoţii de biciclete”, „Doi colonei”, „Alexandru Nevski”, „Cavalerii Teutoni” şi multe altele. Filmele şi cărţile de literatură erau pentru mine atunci singurele căi de evadare din „microcosmosul” în care trăiam şi de cunoaştere a altor lumi. Îmi amintesc că pe la mijlocul clasei întâi, atunci când m-am dus pentru prima oară să împrumut cărţi, bibliotecara a refuzat să-mi îndeplinească dorinţa, pe motiv că n-am învăţat încă toate literele alfabetului, cu toate că eu ştiam deja să citesc, înainte de începerea şcolii. În zilele ploioase sau cu vreme urâtă, învăţătoarea nu ne mai lăsa în pauză sau în recreaţie – cum se spunea pe atunci – zicându-ne că nu aveam ce face afară, mai bine continuam cu lecţia următoare. Într-o astfel de zi, am văzut curgând din pantalonii colegului de bancă un şuvoi de lichid transparent din care ieşeau aburi. Printre colegi era şi băiatul directorului şcolii. În timp ce noi, ceilalţi, mâncam în rarele pauze de care beneficiam din pachetul de acasă o felie de mămăligă coaptă pe plită şi presărată cu sare sau o parpaliţă (ceva asemănător lipiei libaneze), fiul directorului desfăcea tacticos câte o portocală sau o banană. Nu ştiu de unde făcea rost de ele, pentru că la prăvălia din sat nu vedeai astfel de bunătăţi. Ne uitam la el cu invidie, curgându-ne balele de poftă şi ne repezeam precum găinile la firimituri, pentru a prinde măcar o coajă din cele pe care le arunca pe jos. Cam astea sunt unele dintre amintirile mele din primii ani de şcoală. Cu aşa pedagogi şi aşa şcoală, mă minunez şi eu câteodată cum de am ajuns până la urmă atât de „educat”. © Marcel Chitac 2013