CELULARUL

Deşi am automobil, prefer să merg în oraş, de cele mai multe ori, cu mijloacele de transport în comun din variate motive, din care o să vă dezvălui doar unul: este o bună ocazie de a-mi vedea şi auzi semenii mai de aproape. Iată aşadar o astfel de secvenţă.
Pe rândul din dreapta al autobuzului, cel cu scaune duble, un loc de la margine este ocupat de un tânăr la vreo treizeci de ani, îmbrăcat elegant, proaspăt ras şi tuns ca în revistă. Nu am niciun dubiu că în faţa mea se află un tânăr şi prosper om de afaceri care ori are jeepul în service, ori permisul de conducere i-a fost suspendat pe trei luni, căci altfel ce să caute el într-un asemenea context, incompatibil cu statutul său?
Dar cum problemele firmei nu se rezolvă doar din birou, tânărul nostru elegant şi distins tastează un număr pe mobilul de ultimă generaţie:
- Ascultă, bulangiule, dacă nu-mi aduci până mâine banii ăia, să ştii că-ţi f… morţii mătii!
Doamna aşezată în dreapta lui pe scaunul de lângă geam se preface a căuta cu privirea prin crengile copacilor de pe marginea drumului semne că anul acesta ar veni primăvara mai devreme, deşi discuţia de afaceri se aude până la şofer.
Din păcate, acurateţea vorbelor pline de patos ale businessmanului este bruiată din trei în trei minute de o reclamă difuzată pe monitorul din autobuz, reclama unei bănci care promite credite imposibil de refuzat şi care începe cam aşa: „Oare auzi bine?” „Da, auzi bine!...”. În clipa aceea îmi doream să nu aud deloc, aşa că am coborât la prima staţie, hotărât fiind să-mi continui drumul ca pieton.
Aşteptând la semafor la capătul unei zebre să se schimbe culoarea roşie în verde, trecând prin galben, observ lângă mine o fătucă ce rumegă gumă de mestecat. Cum la vârsta mea nu se cade să mă holbez la toate fetele sau femeile frumoase de pe stradă, încerc să-i studiez doar cu coada ochiului de pictor trăsăturile fine şi armonioase ale feţei şi proporţiile corpului care se încadrează perfect în secţiunea de aur.
Tocmai când din gura ei delicată iese un superb balon de gumă ce reflectă toate culorile curcubeului, balon ce mă duce cu gândul la băşicile brotacilor de pe baltă în perioada lor de împerechere, îi sună telefonul. Balonul dispare la fel de repede şi în acelaşi loc de unde a ieşit cu curcubeu cu tot.
- Da, fată, uite sunt prin oraş. Dar tu unde p… mea ai fost ieri, că te-am sunat toată ziua…
Până să-mi revin din năuceala provocată de imaginea unui înger de fată având în dotare o chestie din aia de băiat, semaforul se face iarăşi roşu, nu ştiu dacă de ruşine sau de indignare.
Cred că sunt pe cale să devin un bătrânel acru, cârcotaş şi anacronic cu vremurile şi cu năravurile care oricum nu se vor împiedica de un ciot în evoluţia lor firească.
Trebuie să recunosc totuşi ce mare minune a tehnicii este celularul: poţi vorbi cu oricine, oricând, oriunde şi orice; mai ales orice!

IAPA SURĂ

Hariton Chiţac – căruia copiii îi ziceau „moş Carton”, nu ştiu dacă din cauză că Hariton suna prea abstract pentru ei, era mai greu de pronunţat sau mai degrabă fiindcă aşa se manifestă plozii fără pic de respect faţă de oamenii mari – a fost mult mai „cuminte” decât celălalt bunic.
Poate că asta se datora nu numai faptului că în ultimii treizeci de ani de viaţă a slujit ca pălămar la biserică, motiv pentru care noi, nepoţii, îi spuneam „tătuca cel ce trage clopotele” spre a-l deosebi de celălalt tătucă, ci şi pentru că aşa o fi fost felul lui de a fi.
Pe Dealul Crucii era un cătun format din câteva zeci de case numit Satul Nou, în prima casă pe dreapta ducându-şi traiul o creştină la vreo patruzeci de ani, Aspazia lui Toroblâncă, rămasă prea devreme vădană şi care, în afara faptului că trăia singură, nu prea avea alte calităţi prin care să iasă din comun. Dar probabil că nu degeaba există vorba: fusta femeii, acoperişul dracului.
Fiind vremea prăşitului, tătuca Hariton a înhămat iapa cea sură la căruţă, a luat cele de trebuinţă şi a plecat împreună cu mămuca Profira la un ogor cu răsărită care era tocmai la Fântâna lui Pavel.
Când se apropiau de Satul Nou, drumul trecând pe acolo, bunica a zărit casa Aspaziei şi atunci a simţit parcă un cuţit în inimă şi o sudoare rece pe şira spinării, revenindu-i în minte bănuiala, care se baza pe nişte motive numai de ea ştiute, că bărbatu-său îi trăgea clopotele în ultima vreme muierii ăleia.
De această dată nu s-a mai putut abţine şi a început să-l ocărască şi să-i spună vorbe grele tovarăşului ei de viaţă şi de drum.
Bunicul, sărmanul, se apăra cu înverşunare şi nega categoric o aşa născocire venită din senin, pe cât de gravă, pe atât de nelalocul ei. A adus ca argument în apărarea sa până şi faptul că, deşi nu era chiar uşă de biserică în multe privinţe – fuma şi îi cam plăcea să bea –, era totuşi un slujbaş al Domnului.
Tocmai când cearta dădea în clocot, iapa s-a oprit brusc – fără să fi primit vreo comandă în acest sens – chiar în dreptul porţii Aspaziei.
Niciunul n-a mai scos vreun cuvânt. Bunica a coborât din căruţă şi s-a întors acasă parcurgând pe jos acelaşi drum mai repede decât la ducere, iar „moş Carton” s-a dus cu iapa direct la iarmaroc – mai ales că era o zi de joi – şi a vândut-o cu căruţă cu tot primului cumpărător.
Dispărând martorul-cheie, cazul a fost clasat, iar după zece ani s-a prescris.

REŢETĂ DE CLOCIT

Bunicul Vasile Avădanei sau tătuca, cum îi spuneam eu, avea uneori şi la bătrâneţe plăcerea de a se juca cu animalele de pe lângă casă.
Se juca e un fel de a spune, fiindcă distracţia era doar pentru el, nu şi pentru partenerii lui de joacă.
Când nu avea altă treabă mai bună de făcut, încingea câte o tablă de fier pe plită, după care o aşeza în ogradă şi presăra boabe de porumb pe ea în văzul găinilor. Cum între găini – şi nu numai între ele – există o permanentă competiţie pentru a-şi umple guşa, când acestea auzeau zornăind boabele pe tabla fierbinte, se repezeau toate odată, ca la startul de la maraton.
Este uşor de imaginat ce dansuri caraghioase începeau pe tabla ce ţinea loc de scenă, spre deliciul bunicului. Nu este adevărat ce se spune despre găini că nu ar avea prea multă minte. Astea-s vorbe de ocară şi nimic altceva.
Gobăile au făcut imediat o evaluare a situaţiei şi au început să ciugulească porumbul de la marginea obiectului ciudat fără a mai călca pe el, întinzându-şi cât mai mult gâtlejurile pentru a găbji boabele din mijloc.
Cu pisicile, bunicul aplica o altă reţetă: lega o bucată de carne cu sfoară la o înălţime la care să nu poată ajunge ele; săreau disperate şi câte o jumătate de zi până se antrenau suficient ca să intre în posesia mult-râvnitului trofeu.
Pe vremea când era copil, într-o zi de vară, când părinţii bunicului erau la prăşit în Dosul soarelui, plictisindu-se acasă, mai ales că şi ziua era foarte lungă, a luat pisica din cotruţă – care murea şi ea de plictiseală – şi a dus-o la gâsca ce clocea de două săptămâni într-o oboroacă în tindă. Ţinând pisica de subsuori o tot apropia de capul gâştei.
De fiecare dată, gâsca îşi lansa ciocul căscat spre ochii mâţei, scoţând şi un sâsâit ameninţător. Pisica, la rândul ei, neputând scăpa din strânsoarea ca de menghină a bunicului-copil, riposta lovind cu laba şi scuipând.
În cele din urmă, gâsca a capitulat: a sărit din oboroacă, a fugit mai întâi în curte, iar când complicele agresoarei ei a vrut s-o prindă, a zburat peste gardul de la grădină, iar de acolo s-a făcut nevăzută pe la vecini, prin bălării.
La puţina experienţă de viaţă pe care o avea bunicul la acea vârstă, ştia că dacă ouăle puse la clocit stăteau mai mult timp descoperite, se răceau şi nu mai ieşeau pui în veci. Gâsca fugise în lumea ei şi nu era chip s-o găsească şi s-o prindă, aşa că ce era de făcut?
Cum vara nu purta izmene, ci doar o cămaşă lungă până sub genunchi, şi-a ridicat poalele cămăşii şi s-a aşezat deasupra oboroacei, fără a-şi lăsa însă toată greutatea pe ouă, să nu le spargă.
Seara, când s-a întors străbunica de la câmp şi l-a văzut pe el în locul gâştei clocind ouă, l-a întrebat cu nedumerire şi spaimă, având totuşi o anume bănuială:
- Ce faci, ce-i cu tine aici, unde-i gâsca?
- Păi, să vezi mamaie, gâsca s-a speriat de nu ştiu ce, a fugit şi n-am mai putut s-o prind!
Maică-sa, cunoscându-i năravurile, a înşfăcat culişărul din covata cu făină şi cum el era deja descoperit acolo unde trebuia şi cu genunchii amorţiţi după atâtea ore de stat pe vine, a început să-i dea peste "clocitoare", probozindu-l:
- Las’ că ştiu eu de ce-a fugit gâsca, împieliţatule!
Dacă o să vă spun că după toată păţania asta - şi după ce străbunica a repus gâsca în drepturi şi în posesie - au ieşit bobocii din ouăle cu pricina şi că semănau un pic şi cu tătuca, n-o să mă credeţi, aşa că mai bine nu vă mai spun.

VORBA MULTĂ…

Prin anii ’60 nu treceau prea multe autobuze pe şoseaua din Horodiştea, iar pentru că pe atunci iernile erau ierni adevărate, nu ca cele de acum, nu vedeai nicio maşină săptămâni la rând. Singurele mijloace de locomoţie care făceau faţă acestei situaţii erau săniile trase de cai.
Dar să nu credeţi că toţi gospodarii din zonă aveau cai, şi cu atât mai puţin sănii, acestea fiind un lux ce ar echivala cu automobilul de azi.
Din pricina asta, cei care nu posedau sănii, dar aveau treburi urgente la Darabani – un târg situat la vreo optsprezece kilometri –, mergeau prin nămeţi ca simpli pietoni.
Un văr de-al maică-mii din Rediu făcea aproape zilnic cărăuşie pe acest drum fie că ducea grâul oamenilor la moara din Darabani pentru a face făină chiclă, fie că aproviziona cu marfă prăvăliile din împrejurimi.
Într-o zi şi într-o asemenea iarnă, vărul mamei – cu căciula trasă pe ochi până-n plăsele, gulerul de la şubă ridicat şi cu nelipsita ţigară între buze – mâna caii cărora sania li se părea din ce în ce mai grea, iar drumul pe care îl făcuseră de sute de ori până atunci parcă se lungise în loc să se contracte de la ger.
În aceeaşi zi şi în aceeaşi iarnă, două femei din sat, Droana lui Fofologu şi Aftira lui Ion Amutei, sătule fiind de statul pe cuptor după sobă din cauza iernii lungi şi grele, se hotărâră să meargă la Darabani ca să vadă cum mai merge târgul. S-au îmbrăcat bine pentru a face faţă frigului, iar pentru a se proteja de bicele vântului, care le-ar fi şfichiuit faţa cu bucăţile de gheaţă mărunte, una şi-a pus şi o casâncă pe cap, iar cealaltă berta de lână.
Vărul, care pornise cu noaptea în cap din Rediu, pentru că iarna zilele sunt foarte scurte şi drumul greu, în timp ce se apropia de pădurea Buleandra a zărit în faţa sa pe sub marginea căciulii două momâi care mai mult se legănau în stânga şi în dreapta – ca o barcă priponită la mal – decât mergeau înainte, înotând prin nămeţi şi troiene.
Când a ajuns în dreptul lor, a oprit sania şi, făcându-i-se milă de sărmanele femei pe care le-a văzut în ce hal arătau după atâta drum, le-a poftit să urce şi ele, deşi caii erau asudaţi şi ieşeau aburi din ei, în ciuda gerului năprasnic. Vărul mamei nu era prea vorbăreţ din fire, poate şi fiindcă îşi petrecea mai tot timpul cu căluţii lui cărora, culmea coincidenţei, nu le plăcea nici lor flecăreala.
Cele două momâi însă, după ce s-au aşezat confortabil în sanie, nevenindu-le să creadă ce noroc a dat peste ele, simţiră dintr-o dată că li s-au dezgheţat limbile şi în acelaşi timp nevoia de a le folosi.
- De unde eşti mata? – întreabă una dintre ele.
- Din Rediu, răspunde conducătorul atelajului printre dinţii strânşi, ca nu cumva să-i cadă ţigara din gură, care acum, în condiţiile arătate mai sus, avea şi rolul de a preveni formarea condensului în mustaţă, condens care în lipsa căldurii de la ţigară s-ar fi transformat în clipa următoare în promoroacă sau chiar în ţurţuri de gheaţă.
- Şi noi avem o vecină care s-a măritat în Rediu, zice cea cu casânca. Nataliţa o cheamă şi s-a măritat cu unu’ Chisâlă, îl cunoşti?
- Îl cunosc, cum să nu – veni răspunsul odată cu fumul ţigării, după o pauză destul de lungă.
- Da’ zice lumea că-i un om tare rău – se auzi de sub bertă. Cică vine mai tot timpul beat acasă şi o bate şi de trei ori pe zi pe biata femeie. Eu, dacă aş fi în locul ei, n-aş mai răbda aşa batjocură şi i-aş scoate ochii!
- Ba eu l-aş opări cu uncrop noaptea când doarme, veni cu o altă variantă cealaltă.
Deodată, sania se împotmoli într-un troian mai proaspăt, unde zăpada era mai afânată, iar bieţii cai, complet epuizaţi şi cu moralul la pământ, s-au declarat învinşi.
Atunci rădeanul s-a ridicat brusc în picioare, numai că, în loc să îndemne caii pentru a scoate sania din omăt, s-a întors spre pasagerele din spate şi a început să le croiască pe ele cu biciul, zicând:
- Eu sunt Chisâlă, jos! Cristosul mamei voastre!

FURNICA

Într-o zi de vară, când mă aflam în pridvorul casei de la Telega, o furnică s-a sinucis în paharul meu cu ţuică. Acest „spectacol” miniatural m-a tulburat profund. N-am aflat nici până acum ce a împins-o la un asemenea gest disperat.
O fi fost ea mică, dar uneori, necazurile sunt la fel de mari pentru toată lumea, indiferent dacă eşti om sau furnică.
De la acel tragic eveniment, la care am asistat fără voia mea, de câte ori sunt în pridvor la masă, după obişnuitul pahar cu ţuică mai beau încă unul şi pentru pomenirea acelei micuţe nefericite, având însă grijă ca nu cumva să se mai apropie de paharul meu un alt sinucigaş. Vă daţi seama ce reacţie în lanţ s-ar putea produce?
Luând în calcul câte furnici sunt la Telega, dacă n-aş fi atent, aş putea ajunge alcoolic din cauza lor sau poate şi mai rău, doamne-fereşte!

CASA DE VACANŢĂ

În relaţiile cu vecinii de la Telega – unde am o căsuţă de vacanţă pentru linişte, relaxare şi combaterea stresului – m-am condus întotdeauna după principiul că „mai aproape-ţi este vecinul decât rudele sau prietenii”, bineînţeles fiind vorba despre apropierea fizică şi nu de cea sufletească, numai că, din păcate, uneori el este chiar prea aproape.
Din acest motiv, am adoptat încă de la început o atitudine de înţelegere şi toleranţă maximă faţă de vecini şi de felul lor de a fi. N-ar fi fost normal ca eu, un venetic cu ifose de bucureştean, să le tulbur tabieturile şi tradiţiile ancestrale.
Evident că nu mă puteam supăra atunci când curca unuia dintre vecini le dădea lecţii de zbor puilor ei, decolând de pe acoperişul magaziei vecinului şi aterizând pe capota maşinii mele, parcată imprudent şi iresponsabil în propria-mi curte, ce-i drept însă pe culoarul de zbor.
La drept vorbind, nici ea nu ştia prea bine să zboare, poate şi din cauză că era chioară de un ochi, dar asta rămâne între noi, pentru că nu vreau să fiu acuzat că duc vorba de colo-colo. Ca urmare, rămâneau zgârieturi adânci în stratul de vopsea de pe plafonul Ford-ului de la sistemul de frânare (al curcii, nu al automobilului).
Nici celuilalt vecin n-aveam ce-i reproşa atunci când îi găseam găinile –
unele vii scurmând prin curte şi producând găinaţ până în pragul casei mele, altele moarte, spânzurate între şipcile de gard, în tentativa ratată de a sări înapoi la stăpânul lor. Terenul pe partea vecinului era mai ridicat decât pe partea mea, ceea ce bietele găini n-aveau de unde să ştie.
Odată, când i-am spus cu sfială şi delicateţe că cloşca lui cu pui îmi scoate arpagicul din straturile abia făcute, vecinul mi-a dat o idee genială: să pun crengi de copac deasupra semănăturilor pentru a sabota cloşca. Cum de nu-mi trecuse prin minte o idee atât de simplă şi de eficientă?!
De câţiva ani încoace, vecinul care avea găini s-a pricopsit cu o căţea cocker şi cu un motan de nu ştiu ce rasă, urât şi flocos – ambii abandonaţi de vilegiaturişti –, iar de atunci eu mă pricopsesc mereu cu rahaţii motanului pe care-i depune, câte unul pe zi, în locul unde-mi parchez maşina şi pe cărarea de la maşină până la leagănul din grădină. Căţeaua, în schimb, mă latră tot timpul de după gard când mă vede prin curte, în grădină sau pe leagăn. Fiind milos din fire, mai intru din când în când în casă să-i protejez corzile vocale.
De câte ori merg la Telega, înainte de a coborî din maşină atunci când ajung în curte, mă uit cu atenţie pe unde calc şi primul lucru pe care-l fac este să curăţ cu lopata produsele „prolificului” motan. De aceea, evit să ajung acolo pe întuneric. Îmi cer scuze pentru aceste detalii „tehnice”, fără de care însă nu poate fi înţeles fenomenul în toată complexitatea lui.
Într-o zi, în timp ce făceam ritualul cu lopata, vecinul mă vede de pe terasa casei (casa lui este mult mai înaltă decât a mea şi foarte aproape de gard) şi mă ia la rost, aşa, pe nepusă masă:
- Ce faci, măi nene, tocmai acum ţi-ai găsit să cureţi chestiile alea din curte, special ca să văd eu şi să mă simt prost?! Să ştii că din cauza dumitale n-am mai putut să ţin nici găinile!
Cu alte cuvinte, eu băteam şaua ca să priceapă măgarul. Departe de mine gândul ăsta. Am încercat fără succes să mă scuz, explicându-i că nu sunt un om chiar normal – aşa cum ar părea la prima vedere –, că am o ciudăţenie, sufăr de o fobie rară în lumea medicală, şi anume, nu-mi place să calc în rahat (rahatofobie cred că se numeşte boala), indiferent de la ce animal drăguţ ar proveni.
De atunci, nu mai vorbeşte cu mine şi îmi aruncă doar priviri pline de venin peste gard. Vă daţi seama cât de vinovat şi de netrebnic mă simt, chinuit de mustrări de conştiinţă şi de gândul cum să fac să dreg busuiocul. Mi-a venit la un moment dat ideea să demolez gardul, pentru ca vecinul meu să poată creşte iar găini, să aibă şi el un ou proaspăt în casă. Ce dacă ar scurma, ar ciuguli tot ce le pofteşte inima lor păsărească în curtea mea plină cu verdeaţă şi s-ar găinăţa peste tot? Găinaţul este de fapt un preţios îngrăşământ ecologic şi l-aş primi gratis.
Dar dacă atunci când aş parca automobilul în curte aş strivi din nebăgare de seamă vreo găină de-a vecinului, care tocmai atunci se bucură că a găsit o râmă după eforturi mari de scurmat sau, doamne-fereşte, aş scoate de sub roţi motanul flocos, fără suflare, care concentrat fiind cu marcarea teritoriului lui în curtea mea, n-ar auzi zgomotul motorului? Atunci, n-aş deveni un criminal odios şi drept urmare duşmanul de moarte pe veci al vecinului?
Nu ştiu cum voi ieşi până la urmă din această dilemă, dar trecând peste aceste mici incidente, ce plăcut este să ai o casă la ţară, să scapi de stresul de la oraş şi să te purifici cu cel de acolo!
Vorba ceea: cui pe cui se scoate.

DOR DE MAMĂ

N-am înţeles nici până în ziua de azi de ce toată lumea din sat îi zicea Stela când numele lui de botez era Stelian, iar la cei peste şaizeci de ani ai săi – câţiva fiind consumaţi la puşcărie – nu l-ai fi putut confunda cu o femeie nici măcar într-o noapte cu eclipsă totală de lună.
Fratele lui mai mic, Fănică, era un tip mai sensibil; drept dovadă, în timpul său liber chinuia un acordeon, iar când era „în voce” mai cânta şi din gură.
Într-o duminică, se aflau amândoi împreună cu acordeonul şi cu încă doi tovarăşi de pahar „melomani” în jurul unei mese la bodega din sat. După vreo trei ore de audiţie, stropită din belşug cu şpârloancă, i-a apucat pe toţi un fel de toropeală şi s-a aşternut o tăcere nefirească şi chiar stânjenitoare, ţinând cont de locul şi de scopul aflării lor acolo.
La un moment dat, Stela puse capăt acelei situaţii jenante adresându-se pe un ton răstit fratelui mai mic:
- Mai cântă-ne, Fănică!
- Ce să mai cânt, bădiţă? – întrebă nedumerit şi sfios mezinul, ştiind că repertoriul său – pe care-l reluase de zeci de ori deja – se compunea din vreo trei-patru melodii.
„Bădiţa”, după ce privi fix preţ de un minut-două fundul paharului gol, de parcă ar fi vrut să-l hipnotizeze, cu ochii scăldaţi în lacrimi şi cu obrajii învăpăiaţi – semne indubitabile ale unei intense emoţii sau trăiri sufleteşti – deliberă cu competenţă şi autoritate:
- Cântă „Dor de mamă”, crucea mătii!
Uneori, muzica adevărată face şi pietrele să plângă.

TREI ISTORII MĂRUNTE

1. În curtea liceului unde am învăţat se pripăşise o căţea ce a fătat vreo cinci pui care au crescut destul de repede. În timpul zilei stăteau mai mult ascunşi, ocoleau oamenii, fiind foarte sfioşi. Noaptea, în schimb, deveneau stăpânii incontestabili ai curţii şi n-ar fi fost deloc plăcut să-i întâlneşti.
Într-o sâmbătă seară s-a organizat la cantina internatului o „reuniune dansantă”. Directorul a considerat de datoria lui să vină în control pentru a vedea dacă acţiunea se desfăşoară fără incidente. N-a apucat să intre bine în curte că haita de câini s-a şi năpustit asupra lui, învăluindu-l. Portarul, încercând să-i vină într-un fel în ajutor, a exclamat pe un ton dojenitor:
- Căţei, căţei, e tovarăşul Director!...

2. Am făcut armata ca „terist” înainte de începerea facultăţii, făcând parte din primul contingent care a beneficiat de această formă.
La un raport al companiei un „moş Teacă” ne-a muştruluit zicând printre altele:
- Să vă fie ruşine! Degeaba sunteţi bacalaureaţi şi viitori studenţi, fiindcă cei de la trupă, care au patru clase, bat mai bine decât voi pasul de defilare!
Atunci am avut revelaţia că acel mers caraghios cu picioarele ţepene este un act de cultură.

3. Mai târziu, student fiind, mă aflam în vacanţa de vară la părinţi la ţară. Un vecin veni într-o zi la mine şi mă rugă să-i meditez la matematică fiul care termina liceul şi vroia să dea admiterea la nu ştiu ce facultate. I-am explicat că eu nu mă prea pricep la aşa ceva, deoarece la facultatea unde eram nu se făcea matematică. M-a privit cu neîncredere şi, dezamăgit, a spus:
- Ce fel de student eşti, dacă nu te pricepi la matematică?
Apoi, a plecat supărat, cu convingerea că nu vreau să-l ajut. Şi acum, când ne mai întâlnim, se uită cam chiorâş la mine. Fecioru-său n-a reuşit la facultate.

BUNICUL MEU SURD

În ultima parte a vieţii bunicul nu mai auzea bine. Odată, când trecusem pe la el, dangătul clopotelor de la biserică îmi aminti că în acea zi murise un bătrân din sat, fostul lui camarad de armată. Bănuind că nu aflase încă, m-am gândit să-i dau neplăcuta veste.
- Bunicule, am zis eu, a murit Adam Cheptroşu.
- Cum? – a întrebat el întinzând gâtul.
Atunci, m-am apropiat mai mult, mi-am dres vocea şi am repetat:
- A murit Adam Cheptroşu.
Neauzind probabil decât foarte vag un nume rupt de context şi jenându-se să mai întrebe încă o dată, acesta dădu un răspuns care de multe ori l-a scos din impas în situaţii similare:
- Eh, să fie sănătos!
Am povestit această banală întâmplare petrecută demult, deoarece m-am hotărât să nu mai discut politică (ceea ce recomand şi domniilor voastre). Dacă totuşi ţineţi neapărat, singura morală a acestei istorioare este: a asculta nu-i totuna cu a auzi; aşa cum a auzi nu-i totuna cu a înţelege, a înţelege cu a acţiona…

© Marcel Chitac 2011