Dar să nu credeţi că toţi gospodarii din zonă aveau cai, şi cu atât mai puţin sănii, acestea fiind un lux ce ar echivala cu automobilul de azi.
Din pricina asta, cei care nu posedau sănii, dar aveau treburi urgente la Darabani – un târg situat la vreo optsprezece kilometri –, mergeau prin nămeţi ca simpli pietoni.
Un văr de-al maică-mii din Rediu făcea aproape zilnic cărăuşie pe acest drum fie că ducea grâul oamenilor la moara din Darabani pentru a face făină chiclă, fie că aproviziona cu marfă prăvăliile din împrejurimi.
Într-o zi şi într-o asemenea iarnă, vărul mamei – cu căciula trasă pe ochi până-n plăsele, gulerul de la şubă ridicat şi cu nelipsita ţigară între buze – mâna caii cărora sania li se părea din ce în ce mai grea, iar drumul pe care îl făcuseră de sute de ori până atunci parcă se lungise în loc să se contracte de la ger.
În aceeaşi zi şi în aceeaşi iarnă, două femei din sat, Droana lui Fofologu şi Aftira lui Ion Amutei, sătule fiind de statul pe cuptor după sobă din cauza iernii lungi şi grele, se hotărâră să meargă la Darabani ca să vadă cum mai merge târgul. S-au îmbrăcat bine pentru a face faţă frigului, iar pentru a se proteja de bicele vântului, care le-ar fi şfichiuit faţa cu bucăţile de gheaţă mărunte, una şi-a pus şi o casâncă pe cap, iar cealaltă berta de lână.
Vărul, care pornise cu noaptea în cap din Rediu, pentru că iarna zilele sunt foarte scurte şi drumul greu, în timp ce se apropia de pădurea Buleandra a zărit în faţa sa pe sub marginea căciulii două momâi care mai mult se legănau în stânga şi în dreapta – ca o barcă priponită la mal – decât mergeau înainte, înotând prin nămeţi şi troiene.
Când a ajuns în dreptul lor, a oprit sania şi, făcându-i-se milă de sărmanele femei pe care le-a văzut în ce hal arătau după atâta drum, le-a poftit să urce şi ele, deşi caii erau asudaţi şi ieşeau aburi din ei, în ciuda gerului năprasnic. Vărul mamei nu era prea vorbăreţ din fire, poate şi fiindcă îşi petrecea mai tot timpul cu căluţii lui cărora, culmea coincidenţei, nu le plăcea nici lor flecăreala.
Cele două momâi însă, după ce s-au aşezat confortabil în sanie, nevenindu-le să creadă ce noroc a dat peste ele, simţiră dintr-o dată că li s-au dezgheţat limbile şi în acelaşi timp nevoia de a le folosi.
- De unde eşti mata? – întreabă una dintre ele.
- Din Rediu, răspunde conducătorul atelajului printre dinţii strânşi, ca nu cumva să-i cadă ţigara din gură, care acum, în condiţiile arătate mai sus, avea şi rolul de a preveni formarea condensului în mustaţă, condens care în lipsa căldurii de la ţigară s-ar fi transformat în clipa următoare în promoroacă sau chiar în ţurţuri de gheaţă.
- Şi noi avem o vecină care s-a măritat în Rediu, zice cea cu casânca. Nataliţa o cheamă şi s-a măritat cu unu’ Chisâlă, îl cunoşti?
- Îl cunosc, cum să nu – veni răspunsul odată cu fumul ţigării, după o pauză destul de lungă.
- Da’ zice lumea că-i un om tare rău – se auzi de sub bertă. Cică vine mai tot timpul beat acasă şi o bate şi de trei ori pe zi pe biata femeie. Eu, dacă aş fi în locul ei, n-aş mai răbda aşa batjocură şi i-aş scoate ochii!
- Ba eu l-aş opări cu uncrop noaptea când doarme, veni cu o altă variantă cealaltă.
Deodată, sania se împotmoli într-un troian mai proaspăt, unde zăpada era mai afânată, iar bieţii cai, complet epuizaţi şi cu moralul la pământ, s-au declarat învinşi.
Atunci rădeanul s-a ridicat brusc în picioare, numai că, în loc să îndemne caii pentru a scoate sania din omăt, s-a întors spre pasagerele din spate şi a început să le croiască pe ele cu biciul, zicând:
- Eu sunt Chisâlă, jos! Cristosul mamei voastre!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu