IAPA SURĂ

Hariton Chiţac – căruia copiii îi ziceau „moş Carton”, nu ştiu dacă din cauză că Hariton suna prea abstract pentru ei, era mai greu de pronunţat sau mai degrabă fiindcă aşa se manifestă plozii fără pic de respect faţă de oamenii mari – a fost mult mai „cuminte” decât celălalt bunic.
Poate că asta se datora nu numai faptului că în ultimii treizeci de ani de viaţă a slujit ca pălămar la biserică, motiv pentru care noi, nepoţii, îi spuneam „tătuca cel ce trage clopotele” spre a-l deosebi de celălalt tătucă, ci şi pentru că aşa o fi fost felul lui de a fi.
Pe Dealul Crucii era un cătun format din câteva zeci de case numit Satul Nou, în prima casă pe dreapta ducându-şi traiul o creştină la vreo patruzeci de ani, Aspazia lui Toroblâncă, rămasă prea devreme vădană şi care, în afara faptului că trăia singură, nu prea avea alte calităţi prin care să iasă din comun. Dar probabil că nu degeaba există vorba: fusta femeii, acoperişul dracului.
Fiind vremea prăşitului, tătuca Hariton a înhămat iapa cea sură la căruţă, a luat cele de trebuinţă şi a plecat împreună cu mămuca Profira la un ogor cu răsărită care era tocmai la Fântâna lui Pavel.
Când se apropiau de Satul Nou, drumul trecând pe acolo, bunica a zărit casa Aspaziei şi atunci a simţit parcă un cuţit în inimă şi o sudoare rece pe şira spinării, revenindu-i în minte bănuiala, care se baza pe nişte motive numai de ea ştiute, că bărbatu-său îi trăgea clopotele în ultima vreme muierii ăleia.
De această dată nu s-a mai putut abţine şi a început să-l ocărască şi să-i spună vorbe grele tovarăşului ei de viaţă şi de drum.
Bunicul, sărmanul, se apăra cu înverşunare şi nega categoric o aşa născocire venită din senin, pe cât de gravă, pe atât de nelalocul ei. A adus ca argument în apărarea sa până şi faptul că, deşi nu era chiar uşă de biserică în multe privinţe – fuma şi îi cam plăcea să bea –, era totuşi un slujbaş al Domnului.
Tocmai când cearta dădea în clocot, iapa s-a oprit brusc – fără să fi primit vreo comandă în acest sens – chiar în dreptul porţii Aspaziei.
Niciunul n-a mai scos vreun cuvânt. Bunica a coborât din căruţă şi s-a întors acasă parcurgând pe jos acelaşi drum mai repede decât la ducere, iar „moş Carton” s-a dus cu iapa direct la iarmaroc – mai ales că era o zi de joi – şi a vândut-o cu căruţă cu tot primului cumpărător.
Dispărând martorul-cheie, cazul a fost clasat, iar după zece ani s-a prescris.