CASA DE VACANŢĂ

În relaţiile cu vecinii de la Telega – unde am o căsuţă de vacanţă pentru linişte, relaxare şi combaterea stresului – m-am condus întotdeauna după principiul că „mai aproape-ţi este vecinul decât rudele sau prietenii”, bineînţeles fiind vorba despre apropierea fizică şi nu de cea sufletească, numai că, din păcate, uneori el este chiar prea aproape.
Din acest motiv, am adoptat încă de la început o atitudine de înţelegere şi toleranţă maximă faţă de vecini şi de felul lor de a fi. N-ar fi fost normal ca eu, un venetic cu ifose de bucureştean, să le tulbur tabieturile şi tradiţiile ancestrale.
Evident că nu mă puteam supăra atunci când curca unuia dintre vecini le dădea lecţii de zbor puilor ei, decolând de pe acoperişul magaziei vecinului şi aterizând pe capota maşinii mele, parcată imprudent şi iresponsabil în propria-mi curte, ce-i drept însă pe culoarul de zbor.
La drept vorbind, nici ea nu ştia prea bine să zboare, poate şi din cauză că era chioară de un ochi, dar asta rămâne între noi, pentru că nu vreau să fiu acuzat că duc vorba de colo-colo. Ca urmare, rămâneau zgârieturi adânci în stratul de vopsea de pe plafonul Ford-ului de la sistemul de frânare (al curcii, nu al automobilului).
Nici celuilalt vecin n-aveam ce-i reproşa atunci când îi găseam găinile –
unele vii scurmând prin curte şi producând găinaţ până în pragul casei mele, altele moarte, spânzurate între şipcile de gard, în tentativa ratată de a sări înapoi la stăpânul lor. Terenul pe partea vecinului era mai ridicat decât pe partea mea, ceea ce bietele găini n-aveau de unde să ştie.
Odată, când i-am spus cu sfială şi delicateţe că cloşca lui cu pui îmi scoate arpagicul din straturile abia făcute, vecinul mi-a dat o idee genială: să pun crengi de copac deasupra semănăturilor pentru a sabota cloşca. Cum de nu-mi trecuse prin minte o idee atât de simplă şi de eficientă?!
De câţiva ani încoace, vecinul care avea găini s-a pricopsit cu o căţea cocker şi cu un motan de nu ştiu ce rasă, urât şi flocos – ambii abandonaţi de vilegiaturişti –, iar de atunci eu mă pricopsesc mereu cu rahaţii motanului pe care-i depune, câte unul pe zi, în locul unde-mi parchez maşina şi pe cărarea de la maşină până la leagănul din grădină. Căţeaua, în schimb, mă latră tot timpul de după gard când mă vede prin curte, în grădină sau pe leagăn. Fiind milos din fire, mai intru din când în când în casă să-i protejez corzile vocale.
De câte ori merg la Telega, înainte de a coborî din maşină atunci când ajung în curte, mă uit cu atenţie pe unde calc şi primul lucru pe care-l fac este să curăţ cu lopata produsele „prolificului” motan. De aceea, evit să ajung acolo pe întuneric. Îmi cer scuze pentru aceste detalii „tehnice”, fără de care însă nu poate fi înţeles fenomenul în toată complexitatea lui.
Într-o zi, în timp ce făceam ritualul cu lopata, vecinul mă vede de pe terasa casei (casa lui este mult mai înaltă decât a mea şi foarte aproape de gard) şi mă ia la rost, aşa, pe nepusă masă:
- Ce faci, măi nene, tocmai acum ţi-ai găsit să cureţi chestiile alea din curte, special ca să văd eu şi să mă simt prost?! Să ştii că din cauza dumitale n-am mai putut să ţin nici găinile!
Cu alte cuvinte, eu băteam şaua ca să priceapă măgarul. Departe de mine gândul ăsta. Am încercat fără succes să mă scuz, explicându-i că nu sunt un om chiar normal – aşa cum ar părea la prima vedere –, că am o ciudăţenie, sufăr de o fobie rară în lumea medicală, şi anume, nu-mi place să calc în rahat (rahatofobie cred că se numeşte boala), indiferent de la ce animal drăguţ ar proveni.
De atunci, nu mai vorbeşte cu mine şi îmi aruncă doar priviri pline de venin peste gard. Vă daţi seama cât de vinovat şi de netrebnic mă simt, chinuit de mustrări de conştiinţă şi de gândul cum să fac să dreg busuiocul. Mi-a venit la un moment dat ideea să demolez gardul, pentru ca vecinul meu să poată creşte iar găini, să aibă şi el un ou proaspăt în casă. Ce dacă ar scurma, ar ciuguli tot ce le pofteşte inima lor păsărească în curtea mea plină cu verdeaţă şi s-ar găinăţa peste tot? Găinaţul este de fapt un preţios îngrăşământ ecologic şi l-aş primi gratis.
Dar dacă atunci când aş parca automobilul în curte aş strivi din nebăgare de seamă vreo găină de-a vecinului, care tocmai atunci se bucură că a găsit o râmă după eforturi mari de scurmat sau, doamne-fereşte, aş scoate de sub roţi motanul flocos, fără suflare, care concentrat fiind cu marcarea teritoriului lui în curtea mea, n-ar auzi zgomotul motorului? Atunci, n-aş deveni un criminal odios şi drept urmare duşmanul de moarte pe veci al vecinului?
Nu ştiu cum voi ieşi până la urmă din această dilemă, dar trecând peste aceste mici incidente, ce plăcut este să ai o casă la ţară, să scapi de stresul de la oraş şi să te purifici cu cel de acolo!
Vorba ceea: cui pe cui se scoate.