DOR DE MAMĂ

N-am înţeles nici până în ziua de azi de ce toată lumea din sat îi zicea Stela când numele lui de botez era Stelian, iar la cei peste şaizeci de ani ai săi – câţiva fiind consumaţi la puşcărie – nu l-ai fi putut confunda cu o femeie nici măcar într-o noapte cu eclipsă totală de lună.
Fratele lui mai mic, Fănică, era un tip mai sensibil; drept dovadă, în timpul său liber chinuia un acordeon, iar când era „în voce” mai cânta şi din gură.
Într-o duminică, se aflau amândoi împreună cu acordeonul şi cu încă doi tovarăşi de pahar „melomani” în jurul unei mese la bodega din sat. După vreo trei ore de audiţie, stropită din belşug cu şpârloancă, i-a apucat pe toţi un fel de toropeală şi s-a aşternut o tăcere nefirească şi chiar stânjenitoare, ţinând cont de locul şi de scopul aflării lor acolo.
La un moment dat, Stela puse capăt acelei situaţii jenante adresându-se pe un ton răstit fratelui mai mic:
- Mai cântă-ne, Fănică!
- Ce să mai cânt, bădiţă? – întrebă nedumerit şi sfios mezinul, ştiind că repertoriul său – pe care-l reluase de zeci de ori deja – se compunea din vreo trei-patru melodii.
„Bădiţa”, după ce privi fix preţ de un minut-două fundul paharului gol, de parcă ar fi vrut să-l hipnotizeze, cu ochii scăldaţi în lacrimi şi cu obrajii învăpăiaţi – semne indubitabile ale unei intense emoţii sau trăiri sufleteşti – deliberă cu competenţă şi autoritate:
- Cântă „Dor de mamă”, crucea mătii!
Uneori, muzica adevărată face şi pietrele să plângă.