REŢETĂ DE CLOCIT

Bunicul Vasile Avădanei sau tătuca, cum îi spuneam eu, avea uneori şi la bătrâneţe plăcerea de a se juca cu animalele de pe lângă casă.
Se juca e un fel de a spune, fiindcă distracţia era doar pentru el, nu şi pentru partenerii lui de joacă.
Când nu avea altă treabă mai bună de făcut, încingea câte o tablă de fier pe plită, după care o aşeza în ogradă şi presăra boabe de porumb pe ea în văzul găinilor. Cum între găini – şi nu numai între ele – există o permanentă competiţie pentru a-şi umple guşa, când acestea auzeau zornăind boabele pe tabla fierbinte, se repezeau toate odată, ca la startul de la maraton.
Este uşor de imaginat ce dansuri caraghioase începeau pe tabla ce ţinea loc de scenă, spre deliciul bunicului. Nu este adevărat ce se spune despre găini că nu ar avea prea multă minte. Astea-s vorbe de ocară şi nimic altceva.
Gobăile au făcut imediat o evaluare a situaţiei şi au început să ciugulească porumbul de la marginea obiectului ciudat fără a mai călca pe el, întinzându-şi cât mai mult gâtlejurile pentru a găbji boabele din mijloc.
Cu pisicile, bunicul aplica o altă reţetă: lega o bucată de carne cu sfoară la o înălţime la care să nu poată ajunge ele; săreau disperate şi câte o jumătate de zi până se antrenau suficient ca să intre în posesia mult-râvnitului trofeu.
Pe vremea când era copil, într-o zi de vară, când părinţii bunicului erau la prăşit în Dosul soarelui, plictisindu-se acasă, mai ales că şi ziua era foarte lungă, a luat pisica din cotruţă – care murea şi ea de plictiseală – şi a dus-o la gâsca ce clocea de două săptămâni într-o oboroacă în tindă. Ţinând pisica de subsuori o tot apropia de capul gâştei.
De fiecare dată, gâsca îşi lansa ciocul căscat spre ochii mâţei, scoţând şi un sâsâit ameninţător. Pisica, la rândul ei, neputând scăpa din strânsoarea ca de menghină a bunicului-copil, riposta lovind cu laba şi scuipând.
În cele din urmă, gâsca a capitulat: a sărit din oboroacă, a fugit mai întâi în curte, iar când complicele agresoarei ei a vrut s-o prindă, a zburat peste gardul de la grădină, iar de acolo s-a făcut nevăzută pe la vecini, prin bălării.
La puţina experienţă de viaţă pe care o avea bunicul la acea vârstă, ştia că dacă ouăle puse la clocit stăteau mai mult timp descoperite, se răceau şi nu mai ieşeau pui în veci. Gâsca fugise în lumea ei şi nu era chip s-o găsească şi s-o prindă, aşa că ce era de făcut?
Cum vara nu purta izmene, ci doar o cămaşă lungă până sub genunchi, şi-a ridicat poalele cămăşii şi s-a aşezat deasupra oboroacei, fără a-şi lăsa însă toată greutatea pe ouă, să nu le spargă.
Seara, când s-a întors străbunica de la câmp şi l-a văzut pe el în locul gâştei clocind ouă, l-a întrebat cu nedumerire şi spaimă, având totuşi o anume bănuială:
- Ce faci, ce-i cu tine aici, unde-i gâsca?
- Păi, să vezi mamaie, gâsca s-a speriat de nu ştiu ce, a fugit şi n-am mai putut s-o prind!
Maică-sa, cunoscându-i năravurile, a înşfăcat culişărul din covata cu făină şi cum el era deja descoperit acolo unde trebuia şi cu genunchii amorţiţi după atâtea ore de stat pe vine, a început să-i dea peste "clocitoare", probozindu-l:
- Las’ că ştiu eu de ce-a fugit gâsca, împieliţatule!
Dacă o să vă spun că după toată păţania asta - şi după ce străbunica a repus gâsca în drepturi şi în posesie - au ieşit bobocii din ouăle cu pricina şi că semănau un pic şi cu tătuca, n-o să mă credeţi, aşa că mai bine nu vă mai spun.