TODERICĂ STÂRLICI

Ori o fi fost foarte friguros din fire, ori nu simțea diferența dintre cald și frig, dintre vară și iarnă, lucru ciudat, remarcat de toată lumea, dar Toderică Stârlici purta aceeași îmbrăcăminte, în orice anotimp.

Chiar și în luna lui Cuptor, avea două perechi de pantaloni peste izmene, în picioare colțuni de lână, făcuți în casă și cizme de cauciuc, iar pe sub burnuz, Dumnezeu știe câte veșminte mai erau. Pe cap purta o căciulă de miel, jerpelită, mâncată parțial de molii.

Din cauză că-și ștergea mereu nasul, care-i curgea mai tot timpul, cu manșetele de la burnuz, acestea căpătaseră o crustă tare, care lucea ca tabla nouă de pe acoperișul unei case, atunci când bate soarele în ea.

Ori că îmbrăcămintea era o povară pentru el, ori lenea mare, Toderică mergea ca un urs, mai mult legănat, nu se grăbea niciodată și cred că n-ar fi fugit nici dacă i-ar fi luat casa foc, indiferent dacă s-ar fi aflat înăuntru sau afară. Îngălat, mocoșit, părea un fel de „lasă-mă să te las”. Fără să intru în alte detalii în descrierea personajului, cred că i s-ar fi potrivit foarte bine versurile cântecului:

„În grădina cu flori multe,

Șade Gheorghiță și pute.

Nu știu, pute sau miroase

Ori trage la aghioase…”.

Ducându-se într-o vară în lunca Prutului să caute ciuperci, Toderică Stârlici a dat într-un luminiș nas în nas cu o scroafă de mistreț, însoțită de purcei. De cum l-a văzut, scroafa s-a și năpustit asupra lui. Neavând obișnuința de a fugi, incomodându-l și hainele de pe el, Toderică s-a trezit luat pe sus și apoi trântit la pământ, atacat cu râtul și colții proeminenți, puternici, cu care sălbăticiunea întorcea de obicei brazde de pământ – ca un plug de tractor – în căutarea hranei.

L-a întors mama mistreț și pe Toderică Stârlici pe toate părțile și l-a plimbat rostogolindu-l prin toată poiana, sub privirile mirate și nedumerite ale godacilor vărgați, până a obosit. Văzând că nu ripostează, l-a lăsat în cele din urmă în pace, înțelegând că nu reprezenta un pericol pentru purceii ei și a plecat mai departe.

După acest atac, eroul nostru s-a ales doar cu o sperietură soră cu moartea, cu veșmintele sfâșiate, dar teafăr, fără nicio rană. Dându-și seama că hainele multe și groase i-au salvat viața, după acest incident, Toderică Stârlici și-a mai pus peste cele două rânduri de pantaloni încă unul din material de pufoaică și nu i-a mai lepădat niciodată.

© Marcel Chitac, 2014

CINE NU ARE PROBLEME, SĂ LE CAUTE!

De fiecare dată când profesoara de fizică din liceu – pe care noi elevii o alintam „Fizicuța” – începea să ne dicteze spre rezolvare o problemă, zicea, în timp ce bătea cu un picior în podea, spre a fi liniște deplină pentru a se înțelege enunțul acelei probleme: „Scrieți așa! Scrieți așa!”.

Majoritatea problemelor erau de genul următor: „Un corp mic și greu este aruncat pe verticală în sus până la înălțimea (h) egală cu x metri. Dacă masa corpului (m) este egală cu y kilograme, calculați cu ce viteză cade acel corp pe pământ.”.

Deși era vorba despre o simplă piatră aruncată fără niciun rost spre cer, trebuia să ne batem capul să aflăm cu ce viteză cade piatra, aplicând tot felul de formule și făcând o mulțime de calcule, relaționând înălțimea cu masa, cu accelerația gravitațională, cu coeficientul de frecare a aerului etc.

Nu vedeam sensul rezolvării acestei probleme, când cel mai înțelept lucru ar fi fost să lași acel „corp mic și greu” la locul lui și să-ți vezi de treburile tale sau, dacă tot comiteai nesăbuința să-l arunci „pe verticală în sus”, nu-ți mai rămânea altceva de făcut decât să-ți schimbi poziția, pentru a nu-ți cădea în cap corpul cu pricina.

Asta mă ducea cu gândul la drobul de sare de pe sobă din povestea lui Ion Creangă, unde cele două femei, în loc să elimine pericolul ipotetic îndepărtând drobul de sare ce amenința să cadă din senin în capul pruncului culcat în copaia de pe cuptor, s-au pus pe bocit, lamentându-se fără rost. 

Revenind la problemele de fizică, unde mai pui că eram elev la un liceu de muzică și arte plastice, și nu la unul cu profil de matematică-fizică! Am avut colegi care rămâneau corijenți sau chiar repetenți din cauza fizicii, chimiei sau matematicii, deși ei erau foarte talentați la specialitate.

Acum, de câte ori văd o piatră, un bolovan sau orice alt corp „mic și greu” în mijlocul drumului, prefer să-l ocolesc ori să-i ignor existența, decât să-l ating sau, și mai rău, să-l arunc „pe verticală în sus”, mai ales că am uitat formulele de calcul pentru a afla cu ce viteză ar putea cădea.

© Marcel Chitac, 2014

PREȚUL SUCCESULUI

Dintr-o gaură a unei scânduri de brad geluite, de la ușa nouă montată la intrarea în prelipcă se prelinse un mic șuvoi de smirnă gălbuie, limpede și vâscoasă. Am atins-o ușor cu vârfurile degetelor, o parte din ea rămânând pe degetele care s-au lipit între ele atât de bine, că abia am reușit să le desfac.

Mi-am dat seama imediat că acea smirnă sau rășină – de culoarea și consistența mierii de albine atunci când este scoasă din știubei – avea calitățile unui adeziv grozav. Gândindu-mă la ce aș fi putut-o folosi, nu știu de unde mi-a venit ideea că ar fi bună să-mi lipesc cu ea o mustață din mătase de păpușoi.

Era la început de primăvară, cu moină, moloșag, la ruptul zăpezii, prin ogradă fiind zloată, iar pe ulițele satului îți rămâneau ciubotele captive în glod, atunci când ridicai piciorul să pășești mai departe, așa că, prea multe treburi nu puteai face pe afară.

După ce mi-am aranjat mustața falsă, m-am dus la vărul Costică pentru un test al impactului la public. I-a plăcut atât de mult cum arătam, încât m-a rugat să-i furnizez și lui materialele necesare deghizării într-un pitic mustăcios. Și-a lipit mătasea de păpușoi deasupra gurii, după care am mers împreună, mai întâi acasă la mine, apoi la ai lui, cu toții distrându-se copios și minunându-se cum de ne trecuse prin cap o idee așa de năstrușnică.

Încurajați de succes, ne-am hotărât să mergem și la tătuca în Hârtop, aplicând principiul că dacă nu vin spectatorii la noi, ne ducem noi la ei. Deși până acolo erau vreo cinci sute de metri de mers pe jos, drumul coborând în pantă, am înfruntat băltoacele și noroaiele pe care nu le puteam ocoli, ele fiind peste tot. Amândoi purtam pe cap câte o căciulă țuguiată, făcută din blană de miel, încât, văzuți de departe, semănam cu doi zbârciogi umblători.

În timp ce ne apropiam de Hârtop, la deal urca un tractor cu șenile, unul dintre primele modele de tractoare fabricate la noi după război. Pe aripile și pe capota tractorului erau cocoțați încă vreo patru tractoriști, în afară de cel care-l conducea cu ajutorul unor manete sau manșe în loc de volan.

Când ne-au văzut pe noi doi, toți au început să râdă în hohote, unii ținându-se cu mâinile de burtă și, în cele din urmă, au scăpat mașinăria de sub control, intrând cu șenila din partea dreaptă în șanțul de pe marginea drumului.

S-au amuzat și bunicii pe seama noastră, iar la plecare, tătuca ne-a zis: „Ce, vă temeți că n-o să vă crească mustățile, n-o să mai fiți voi bucuroși atunci de grija bărbieritului!”.

Seara, înainte de culcare, a trebuit să mă demachiez, numai că, mustății de mătase de păpușoi îi plăcuse atât de mult rolul pe care l-a jucat, era îmbătată de succes sau se obișnuise cu locul călduț unde se afla, că nu mai voia să se dezlipească cu niciun chip.

Am tot tras de ea, după ce am înmuiat-o bine cu apă caldă și săpun, dar n-am reușit decât s-o rup, rămânând resturile în smirna care se uscase și se întărise între timp, făcând corp comun cu pielea sensibilă de sub nas. Nici gazul de lampă n-a putut să dizolve puternicul adeziv.

De câte ori apucam resturile rămase din mustața falsă, simțeam că mi se smulg firicelele de puf ce prevesteau deja viitoarea mustață adevărată. Am apelat la o altă metodă, încercând să răzui cu lama cuțitului smirna îndărătnică, singurul rezultat fiind acela că am simțit lacrimile curgându-mi șiroaie pe obraji, de durere și disperare. Mă uitam în oglindă, răzuiam și plângeam în hohote.

Ultimele resturi de rășină au dispărut de bună-voie abia după o săptămână, perioadă în care n-am mai ieșit din casă.

Actoria nu m-a mai atras niciodată și am cochetat mai târziu cu pictura.

© Marcel Chitac, 2014

FACEREA LUMII LA HORODIȘTEA SAU MANUSCRISELE DE LA BÂTCĂ

În luna martie a început topirea zăpezii și, din cauză că pământul mustea de apă, o bucată din panta abruptă, dinspre Răsărit, a Bâtcăi s-a surpat sau a avut loc o alunecare de teren, cum se mai spune acum.

Spre sfârșitul lui aprilie, când a ieșit iarba fragedă, Ghiță Șuruiuc – un băietan de vreo paisprezece ani – păștea oile prin Ponoară. Asta se întâmpla cu mulți ani în urmă.

Ajungând la poalele acelui deal în formă de căciulă, s-a dus să vadă mai de aproape catastrofa naturală în urma căreia Bâtca a rămas sluțită, de parcă și-ar fi bătut joc cineva de ea. Într-un șanț adânc, format în malul rupt, Ghiță Șuruiuc a zărit un chiup mare de lut, pe care l-a scos după multă caznă, fiind foarte greu.

Înăuntrul chiupului se aflau mai multe plăcuțe de lut ars, care aveau pe câte o parte niște scrieri incizate, adică cu litere săpate când lutul era moale. Până s-a înserat, a citit câteva din ele, iar a doua zi s-a gândit să-i ducă popii din sat chiupul cu misterioasele plăcuțe din lut.

Voi trece sub tăcere numele preotului paroh de atunci, pentru a nu-i întina memoria, odihnească-se în pace!

La sfârșitul slujbei de duminică, la predică, popa le-a amintit enoriașilor săi că diavolul nu are zile libere și nu-și ia concediu niciodată, ci lucrează tot timpul și în tot felul spre a-i abate sau a-i îndepărta pe cei slabi de la dreapta credință. Încercând să ofere un argument cât mai convingător, el a povestit pe scurt despre chiupul cu plăcuțele de lut găsite la Bâtcă, fără a da prea multe amănunte despre conținutul acelor scrieri. Le-a spus celor prezenți în biserică doar că erau blasfemii, cuvinte care puneau la îndoială adevărurile din Vechiul Testament. Drept urmare, cuvioșia sa a distrus acele lucrări ale Satanei, spărgând în mii de cioburi plăcuțele de lut, după care le-a îngropat adânc în pământ într-un loc numai de el știut.

Cam asta-i povestea pe care o auzisem și eu în copilărie, dar atunci n-a prezentat un interes deosebit pentru mine și nici n-am căutat să aflu mai multe detalii.

Acum câțiva ani, eram la părinții mei la Horodiștea și m-am dus pe Holm să fac niște poze cu soarele la asfințit printre nori, spectacol care, deși se repetă zilnic, de fiecare dată este unic. Când peretele vertical, de un ocru galben intens, rămas ca o cicatrice pe obrazul Bâtcăi, a fost iluminat de o rază aproape orizontală, ieșită printr-o spărtură de nori, mi-am amintit de descoperirea făcută mai demult de Ghiță Șuruiuc.

L-am întrebat pe tata dacă mai trăiește bătrânul și am aflat cu nesperată bucurie că, la cei peste nouăzeci de ani ai săi, era încă în viață, chiar dacă nu mai ieșea din ogradă.

În ziua următoare i-am făcut o vizită lui moș Ghiță Șuruiuc și, după ce m-am prezentat spunându-i că sunt băiatul cel mic al lui Marin Chițac, „Pictorul”, cum îmi zice lumea prin sat, l-am rugat să-mi povestească dacă era adevărată întâmplarea cu chiupul de la Bâtcă, dacă a apucat să citească textele de pe tăblițe și despre ce era vorba în ele.

-         Apăi, de citit am citit eu ceva, măi băiete – așa-mi zicea moșul, deși nu mai eram de mult băiat – numa’ că n-am apucat să le citesc pe toate. Pe primele le-am luat la rând, cum erau așezate, iar restul pe sărite.

-         Îți mai aduci aminte ce scria pe bucățile de gresie?

-         Da-păi cum să nu, numa’ că m-am cutremurat de ce am văzut acolo! A avut dreptate popa să le sfărâme cu ciocanul…

-         Da’ ce era așa de înspăimântător pe tăblițele alea?

-         Într-un loc scria că Moise s-a suit pe Bâtcă, nu pe Muntele Sinai, de unde a coborât după patruzeci de zile cu Tablele Legii, adică cu Cele Zece Porunci în traistă… În altă parte, că la Potop, când a venit Prutul mare și toată Ponoara se umpluse cu apă, de nu se mai zărea decât vârful la Bâtcă, ca o insulă, Noe a legat acolo Arca la mal, a coborât toate lighioanele din ea și a așteptat să se retragă apele până ce Prutul a reintrat în matcă. De atunci, de când am citit asta, de câte ori mă uit la Bâtcă, mă închin la ea ca în fața sfântului altar…

-         Ce altceva îți mai amintești? – l-am iscodit eu în continuare.

-         Apăi în primele plăcuțe era vorba despre Facerea Lumii aici, la noi, la Horodiștea. De aceea m-am îngrozit când am citit. Cică Dumnezeu, după ce a făcut pământul și apa, adică Ponoara, Holmul, Bâtca, Prutul și Iazul lui Tanasă, a coborât pe vârful Bâtcăi ca să-și mai tragă sufletul și să admire așa frumusețe. Acest loc, care atunci se chema Gorodiște, i s-a părut cam pustiu totuși fără țipenie de om, doar câteva jivine umblau de colo-colo, fără niciun rost.

Atunci Domnul a luat niște hlei din Ponoară, a sclipuit din el ceva care să semene a om, a suflat de trei ori asupra lui, pentru a-i da viață și i-a pus numele Adam. După câteva zile, l-a văzut pe Adam cam abătut, trist, nu sufla o vorbuliță și s-a gândit Creatorul să-i facă o femeie ca să aibă și el cu cine se lua. I-a scos o coastă lui Adam, că și așa avea prea multe, a făcut-o din ea pe Eva, iar după aceea, a început să-l strige Adam Cheptroșu pe Adam, din cauză că avea urme de sânge pe piept de la operația prin care i-a scos coasta.

Într-o bună zi, Dumnezeu i-a chemat pe cei doi și le-a grăit așa: „Adame, tu să fii om gospodar, să ari și să sameni ogoarele, să crești dobitoace, să-ți câștigi pâinea cu sudoarea frunții, să nu bei prea mult și să nu-ți bați nevasta! Tu, Eva, să fii ascultătoare, să ții casa curată și să nu-ți înșeli bărbatul! Creșteți și înmulțiți-vă și umpleți pământul și supuneți-l! Să n-aud huit în casa voastră!”

Venind toamna cu nopțile reci, cu brumă, primii doi oameni de pe pământ și-au încropit un bordei pe tăpșanul din spatele Bâtcăi, pe locul care se cheamă Mălăiște. Au ascultat de sfaturile Domnului și au făcut doi băieți: pe Cain și pe Abel.

Într-o zi de Sabat, când nu aveau voie să lucreze, cei doi frați s-au apucat de băut țuică din goldane, perje, bardace, curcudele sau gurușe, Domnul știe ce-or fi avut prin grădină. Când s-au îmbătat, s-au luat la harță pe moștenirea ce li s-ar fi cuvenit de pe urma părinților. De la sfadă, au ajuns repede la bătaie și au început să arunce unul în altul cu oalele și străchinile pe care le-au găsit prin casă. De aceea, chiar și acum, în fiecare primăvară, când se ară pe Mălăiște, fierul plugului scoate la suprafață cioburi de oale sparte.

Când Cain l-o pălit oleacă mai tare cu o strachină în cap pe Abel, în loc să se spargă strachina, s-o spart capul lui Abel ș-o murit pe loc.

Supărat foc, Adam l-a izgonit pe Cain de-acasă și i-a zis că nu mai vrea să-l vadă niciodată în ochii lui înlăcrimați de părinte.

Cain și-a înjghebat o coșmoagă, cam pe locul unde până nu demult era casa lui Ilie Asavetei, hotărât fiind să-și găsească o nevastă și să trăiască la casa lui…

După o pauză mai lungă, moș Ghiță Șuruiuc mi-a declarat că n-a apucat să citească mai departe ori nu-și amintește ce a mai citit, spre marea mea dezamăgire. Oricum, i-am mulțumit și am plecat profund impresionat de cele auzite.

Am rămas totuși cu regretul că acele plăcuțe de lut s-au pierdut o dată pentru totdeauna și n-am aflat și nu voi ști niciodată cu fata cui s-a însurat Cain.

© Marcel Chitac, 2014

BLESTEME NEROSTITE

Locul numit „La Curte” se afla în stânga drumului care cobora la Prut, pe o pantă orientată spre nord, în imediata vecinătate a pichetului de grăniceri. Era ceea ce mai rămăsese din fosta curte boierească a lui Văsescu și, deși nu se mai ocupa nimeni de îngrijirea acestei grădini-parc, arăta ca un loc mirific, unde mergeam mai ales primăvara împreună cu alți copii și culegeam flori din poienițele străjuite de arbori falnici, maiestuoși, așa cum mai vezi azi prin Cișmigiu.
De fapt, acolo n-a fost niciodată curtea boierească propriu-zisă, care să fi cuprins conacul și celelalte acareturi. Singurele construcții erau paraclisul familiei și două cripte în care au fost înmormântate soția și fiica boierului, cea din urmă, plecată din această lume prea devreme, răpusă de o boală fără leac.
Bisericuța din lemn a fost lovită de un fulger și a ars până la temelie, pesemne ca efect al unor blesteme stârnite de păcatele neștiute ale familiei Văsescu. Au rămas doar mormintele, având pe lângă crucile din marmură, busturile sculptate ale celor două femei, mamă și fiică.
După venirea comuniștilor la putere, acolo, La Curte se organizau serbări în zilele de 1 Mai și 23 August cu muzică de fanfară, dansuri populare, chioșcuri cu înghețată, sifon cu sirop sau bere la halbă. La puțin timp după colectivizare, un politruc – activist zelos, care se pricepea la agricultură ca evreul la porci - a decis defrișarea Curții, locul ei fiind luat cu asalt de tufele de urzică, pelin, scaieți, cacadâr, coaiele popii, boz, ruguri de mure, printre care abia se mai zăreau cele două monumente funerare. N-a trecut mult până când au dispărut, mai întâi crucile, apoi busturile din marmură, rămânând doar lespezile grele de deasupra mormintelor.
Într-o primăvară, Truță Dubală, ajutat de câțiva băieți, a reușit să îndepărteze placa de pe cripta fiicei boierului Văsescu și a intrat în incinta funerară cu speranța de a găsi ceva din bijuteriile cu care fusese împodobită defuncta la înmormântare. A ascuns în buzunare cerceii și un lănțișor cu pandantiv, pentru a nu le vedea ceilalți și a ieșit la suprafață cu craniul alb și rotund ca o minge, propunându-le tovarășilor săi de năzdrăvănii să joace fotbal cu el. Dezamăgit că nu sărea ca mingea, ba s-a mai și spart, desprinzându-se o bucățică de os, l-a aruncat în bălăriile din preajmă și a plecat acasă să studieze cu atenție și să-și admire în liniște prada.
Rămânând fără pământul și caii lor după colectivizarea forțată, mulți dintre cei mai tineri din sat se duceau în căutarea norocului la oraș. Chiar și partidul ticălos aflat la putere încuraja această migrație, recrutând forță de muncă pentru fabricile și uzinele sau șantierele de construcție din toată țara. Când s-au reluat lucrările la Canal, această foame de brațe vânjoase de muncă a crescut și mai mult.
Truță Dubală a lucrat câțiva ani la sectorul zootehnic, având în grija sa un grajd cu o sută cincizeci de porci care nu știau altceva să facă decât să guițe după mâncare și să producă mizerie urât mirositoare. Deși se obișnuise cu mirosul – ce-i intrase nu numai în haine, dar și în fiecare celulă a corpului, până în străfundurile sufletului – munca fără pauză, fără zile libere, îl aducea la limita puterilor, fiind extenuantă, istovitoare. Plata primită nu era nici pe departe pe măsura efortului.
Auzind că era nevoie de forță de muncă pentru Canal și că se plătește foarte bine, n-a mai stat pe gânduri. A plecat împreună cu încă vreo șase vlăjgani ca el, însoțiți de delegatul ce venise cu foile de drum pregătite.
S-a acomodat repede cu viața de șantier; și acolo munca era grea, dormea în baracă la comun, locul fiind la vreo cincizeci de kilometri de cea mai apropiată așezare omenească, dar mâncarea la cantină era bună, la ore fixe, salariul mare, iar tovarășii de muncă – veniți tot de la țară ca și el – fără ifose, vorbeau aceeași limbă și aveau aceleași obiceiuri. Aici avea măcar o zi liberă pe săptămână, când putea dormi pe săturate sau își omora timpul cu băutura, cu jocurile de table, cărți sau remi, jocuri pe care le-a deprins repede de la ceilalți. Când se plictiseau și de astea, cei de pe șantier inventau tot felul de alte jocuri sau întreceri, care de care mai trăsnite, mai haioase.
Într-o duminică, excavatoriștii și-au propus să se întreacă între ei la probe de îndemânare. Lui Truță Dubală nu-i venea a crede că mastodonții ăia greoi și fioroși, cu care se săpa și apoi se încărca pământul în basculante uriașe, pot fi atât de grațioși sau caraghioși, atunci când „dansează”, sprijinindu-se ba pe roțile din spate, ba pe cupă ori legănându-se într-o parte și în cealaltă.
La această probă n-a ieșit nimeni în evidență pentru a putea fi numit câștigător, așa că, unul dintre cei ce mânuiau fierătaniile le-a propus celorlalți să arate fiecare dacă poate apuca și ridica un basc, de pe capul unui voluntar, cu dinții de oțel ai celor două fălci care formau cupa excavatorului. Cum nimeni nu se încumeta să fie suportul bascului, Truță Dubală s-a oferit el, că de mult aștepta o ocazie să se remarce prin ceva în fața celorlalți șmecheri, unși cu toate alifiile. Nu-i lipsea curajul, mai ales că băuse și el înainte dintr-o sticlă de un kil, ce avea pe ea inconfundabila etichetă cu două prune.
Și-a îndesat pe cap bascul – care i-a venit de undeva zburând prin aer – în aplauzele mulțimii și a coborât în șanțul larg și adânc, proaspăt săpat, unde a luat poziția drepți, stând nemișcat ca o statuie.
„Fiara” de pe mal a fost trezită la viață și, după câteva manevre de încălzire, brațul articulat cu cele două fălci ca de balaur la capăt a început să coboare spre bascul ce abia se zărea prin parbrizul stropit cu noroi al cabinei utilajului. Cei de pe margine făceau un tărăboi, o hărmălaie, ca la luptele de cocoși, fără a se înțelege prea bine dacă îl încurajau pe cel cu bascul sau pe manipulantul excavatorului.
Fălcile desfăcute se opreau când la câțiva milimetri deasupra moțului de la basc, când acopereau în întregime capul lui Truță Dubală, de parcă ar fi vrut să-l înghită. Tensiunea crescândă a galeriei a ajuns, prin contaminare, și în cabina utilajului. Fiind sigur că, în sfârșit, cupa are înălțimea și poziția corecte, excavatoristul a acționat comanda de închidere a ei.
Din cauza vacarmului, nu s-a auzit un trosnet sec ca de nucă spartă. În locul bascului, de cupa mașinăriei înspăimântătoare atârna ca o cârpă legănându-se în vânt Truță Dubală, cu țeasta zdrobită, sângele-i șiroind printre colții de oțel ai fiarei.

© Marcel Chitac, 2014

HALATUL ALBASTRU

Pe mijlocul trotuarului din fața Halei Traian stătea nemișcat, ca un par înfipt în pământ, un țigan la vreo patru zeci de ani, bine-clădit, îmbrăcat cu un halat albastru, soios. În palma stângă ținea o pungă semi-transparentă din plastic, cu marginea suflecată, spre a se vedea mai bine semințele de floarea soarelui din ea.



Pentru că individul nu se mișca din loc, în ciuda aglomerației din acel perimetru, pietonii sau cei ce veneau ori plecau de la cumpărături, erau nevoiți să-l ocolească, făcând o buclă prin dreapta sau prin stânga lui.
De fiecare dată când „negustorul” zărea, cu coada ochiului, apropiindu-se de el un potențial mușteriu, arunca cu mâna dreaptă câteva semințe în gură, spărgându-le între dinții puternici, ca de cal, cu dexteritatea unei veverițe, iar atunci când cel vizat ajungea în dreptul lui, zicea, scuipând cu viteză cojile semințelor pe jos: „E foarte bune!... E foarte bune!...”
Reclama lui, din păcate, nu avea niciun efect sau efectul era contrar așteptărilor sale, transformându-se în anti-reclamă, pentru că n-am văzut pe nimeni să-i cumpere din prețioasa-i marfă.
Cu toate acestea, de câte ori treceam pe acolo, „halatul albastru” era la post, făcând aceleași gesturi și repetând același slogan: „E foarte bune!... E foarte bune!...”

© Marcel Chitac, 2014

TERMOMETRU

Momentul când trebuiau puse grăunțele de păpușoi sub brazdă – primăvara, după topirea omătului – era pe cât de important, pe atât de greu de determinat pentru a nu compromite următoarea recoltă.
Dacă te grăbeai să semeni prea devreme, pământul era rece, boabele nu mai încolțeau, doar se umflau de la umezeală, deveneau jilave și mucegăiau. În schimb, cine întârzia prea mult cu această treabă sau se lăsa pe tânjală, din lene ori din indolență, nu mai vedea porumbul răsărind datorită vântului care începea să bată dinspre sud, vânt nu degeaba numit „Traistă goală”. În urma lui se usca arătura, iar solul se duplea, devenind tare ca piatra.
Singurul om din sat care putea spune cu precizie în ce zi trebuia să iasă lumea cu dobitoacele și atelajele la arat și semănat era Toader Faraifur, căruia în ultima vreme i se mai zicea și „Termometru”.
Spre deosebire de alte cazuri, această denumire nu era o poreclă sau o vorbă de batjocură, ci echivala cu titlul de „doctor” sau „expert” – altfel spus, era un semn de respect și de recunoaștere a calităților sale paranormale.
La începutul fiecărei primăveri, Termometru mergea pe tarla și se așeza cu curul gol pe pământ. După vreun sfert de ceas, se ridica, își trăgea tacticos și fără grabă izmenele, apoi pantalonii, se încheia la prohab, în timp ce toată suflarea satului aștepta într-o liniște ca de mormânt cu ochii holbați la el, cu urechile ciulite și cu respirația tăiată, de parcă urma să se pronunțe sentința într-un tribunal. Verdictul mult-așteptat putea fi: „De mâine e bine de semănat!” sau, dimpotrivă, „Mai așteptați!”.
Cât timp a trăit Termometru, în sat se culegeau cele mai bune recolte din raion, indiferent dacă era un an ploios sau secetos. După moartea sa – pe care au regretat-o toți horodiștenii – s-a oferit să-i ia locul Iluță Toajă, dar, din păcate, singurele consecințe ale celor câteva teste făcute de el, pentru a stabili momentul începerii semănatului porumbului, au fost acelea că s-a ales cu o răceală zdravănă la prostată și cu demiterea lui din funcție, acoperindu-se de sudalme, ocări și probozeli. Nu s-a dovedit a fi un demn discipol al lui Termometru. Trebuie să fii înzestrat de Dumnezeu pentru a face ce făcea el. Anumite lucruri nu se învață în școli sau din cărți. Har se numește asta, iar despre moș Termometru se poate spune că a avut har, chiar dacă această calitate își afla sălașul în fundul său.

© Marcel Chitac, 2014