Aşa cum am mai spus şi cu altă ocazie, încercarea mea de a aprofunda, spre o mai bună înţelegere, fenomenul religios, are drept rezultat creşterea nedumeririi şi a numărului semnelor de întrebare faţă de litera şi spiritul Bibliei pe de o parte şi faţă de modul de interpretare şi manifestare al credincioşilor pe de altă parte.
Dacă studiezi istoria religiilor din punct de vedere cultural, atunci totul este în regulă; dar de aici şi până la „a crede”, a te converti sau a trece de la un cult la altul este cale lungă.
Nu o să pot înţelege niciodată rolul postului în relaţia cu divinitatea.
Cine-şi propune să ţină dietă sau cură de slăbire o poate face oricând, indiferent de ce scrie în calendar, invocând drept justificare iubirea de sine, şi nu pe cea de Dumnezeu.
Nu pot să nu remarc faptul că în perioadele de post sunt la mare căutare sarmalele ori salamurile de post, precum şi alte surogate culinare.
Acest fenomen ascunde multă făţărnicie: aşa-zisul creştin pofteşte în continuare la alimente interzise, nu poate rezista ispitei şi încearcă să se păcălească singur, pe ceilalţi şi pe Domnul.
Este ca şi cum te-ai declara abstinent sexual, dar ai apela la serviciile unei femei gonflabile sau la propriile servicii, devenind discipolul lui Onan.
În ceea ce priveşte rugăciunea – care este considerată cel mai important mod de manifestare al credinciosului în relaţia cu Cel-de-Sus şi ar trebui să aibă un caracter permanent – mă declar şi mai depăşit de înţelegerea fenomenului.
De ce ar trebui tot timpul să implori mila şi îndurarea unui tată (pământean sau ceresc) şi să-i mulţumeşti pentru că te-a făcut şi că te lasă să trăieşti aruncându-ţi din când în când câte o firimitură de pâine?
Asta aminteşte mai degrabă de relaţia de dependenţă – cunoscută în psihologie – dintre călău şi victimă, decât de o relaţie normală tată-fiu.
Cu riscul de a mă repeta, cred că este o viziune şi o interpretare atât de primitivă a dialogului dintre Creator şi creaţia sa, mai ales pentru început de mileniu trei, încât nu poţi să nu te întrebi cui foloseşte această „încremenire în proiect”.
Oamenii care se declară credincioşi nu sunt cu nimic mai buni decât ceilalţi; după ce ies din biserică îşi reiau obiceiurile şi metehnele obişnuite, iar asta se întâmplă la toate cultele sau sectele religioase.
Hoţul, când se roagă, spune: „Doamne, ajută-mă să nu mă prindă şi promit că voi dona o parte din bani Bisericii; elevul sau studentul chiulangiu imploră reuşita la examene, după care se culcă pe o ureche, în loc să pună burta pe carte; alţii se roagă să iasă câştigătoare la extragerea loto numerele jucate de ei sau pun o vorbă bună în faţa altarului pentru echipa de fotbal favorită, introducând o bancnotă în cutia milei; numai că Dumnezeu nu este nici microbist, nici pasionat de jocurile de noroc şi nici interesat de pasiunile amoroase ale nu-ştiu-cui, de lenea ori de indolenţa altuia.
Probabil că El are lucruri mult mai importante de gândit sau de făcut la nivel cosmic; nu-i bagă nimănui nimic în traistă, aşa cum face Moş Crăciun o dată pe an şi nici nu-l interesează ce a mâncat Maricica, după ce s-a culcat cu Gheorghiţă, înainte de a merge la biserică să se spovedească.
© Marcel Chitac 2012
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu