Ceea ce i-o fi inspirat pe colegii din promoţiile anterioare, atunci când l-au botezat, o fi fost mai degrabă faptul că dom’ profesor avea buzele cărnoase, proeminente şi le mişca uneori într-un fel ce amintea de rumegătoare, iar genele de la pleoape erau lungi şi arcuite.
Un alt detaliu important: nările largi semănau cu două intrări în galeriile de mină, cu singura deosebire că deasupra lor lipsea sigla cu cele două ciocane încrucişate, precum şi urarea „Noroc bun!”.
Diametrul nărilor părea să crească de la o zi la alta, poate şi din cauză că, atunci când îşi băga un deget în nas, pentru a vedea ce mai era nou pe acolo, intrau toate cele trei falange până la nivelul metacarpienelor.
De obicei, după o astfel de prospecţiune speologică, indiferent de rezultate, scotea din buzunar o batistă cât un cearşaf, asemenea unui iluzionist de la circ, o scutura de trei ori, de parcă ar fi fost o faţă de masă plină de firimituri, apoi dispărea cu totul în spatele ei, de unde se auzeau doar nişte sunete ce semănau cu cele ieşite prin trompa unui elefant.
În timp ce scria la tablă cu mâna dreaptă, îşi introducea mâna stângă pe sub marginea de sus a pantalonilor, la spate, şi se scărpina meticulos şi fără grabă.
Cădeam cu toţii într-o admiraţie mută în faţa unei astfel de demonstraţii despre ce înseamnă atenţia distributivă la dromaderi.
De câte ori îi prindea pe unii „suflând” sau copiind, Dromaderu’ plescăia din buzele descrise anterior, cu precizarea că buza de jos era mai avansată faţă de cea de sus, şi le spunea pe un ton dojenitor: „Bine, bre, va să zică eu te servesc cu dulceaţă şi tu îmi furi linguriţa?!”.
De regulă, simpaticul profesor venea la şcoală cu un Trabant hârbuit care întotdeauna pornea greu.
Noi, dracii de elevi, abia aşteptam să ne punem bine cu dom’ profesor şi ne adunam aproape toată clasa în jurul „săpunierei”, împingând-o prin curtea liceului cu chiote şi larmă mare, ca la nuntă.
Pe geamul întredeschis al „limuzinei” ieşea un fum gros de la ţigara şoferului, încât, de departe, părea că trece o locomotivă cu aburi de la o mocăniţă.
*
Stuchilă era profesorul de socialism ştiinţific. În paranteză fie spus, a fost atât de ştiinţific socialismul ăsta, că s-a ales praful şi pulberea de el; şi cât m-am mai chinuit în şcoală să înţeleg ceea ce nu era de înţeles: beţie de cuvinte, limbă de lemn, formă fără fond, utopii, într-un cuvânt, baliverne.
Dar să revenim la Stuchilă, care era o adevărată moară de vorbe.
În timp ce preda lecţia, turuia într-una şi părea că era într-o stare de transă hipnotică şi nici nu simţea câte o muscă prost-crescută care i se plimba pe faţa întotdeauna proaspăt rasă, mai să-i intre-n gură; el era imperturbabil, perorând mai departe fără pauze, fără poticneli.
Atunci când se afla în „contre-jour”, în picăturile fine pe care le pulveriza organul său emiţător de fraze adormitoare, se forma un curcubeu miniatural ce ne capta atenţia şi admiraţia, nemaiputându-ne concentra la felul cum se concretiza în practică ideea „Partidul – centru vital al întregii naţiuni” sau, poetic spus, că „Partidul e în toate”, vorba unui trubadur proletcultist.
Cred că de la acest fenomen miraculos i se trăgea porecla.
În lipsa curcubeului, ne lua somnul, pe rând, şi ne deconspiram atunci când ne cădea din mână stiloul sau pixul, izbindu-se cu zgomot de pardoseală.
Suna de pauză şi Stuchilă continua să bată apa-n piuă încă vreo zece minute, până venea celălalt profesor.
În scurtele momente în care nu aţipeam, stăteam şi mă minunam cum putea să vorbească omul ăla atâta timp despre nimic.
Pe de altă parte, mă îngrijoram la gândul că ora următoare ar fi putut să mă asculte.
Deschideam manualul şi luam creionul în mână, propunându-mi să subliniez măcar două-trei idei principale în jurul cărora urma să însăilez câteva fraze, cu speranţa că voi lua un şapte.
Treceam de prima pagină fără nicio subliniere, dar mă încurajam zicându-mi că abia fusese introducerea.
Citeam şi a doua, şi a treia pagină, ajungeam la sfârşitul lecţiei şi mă apuca disperarea când rămâneam cu creionul în aer fără să fi subliniat un singur rând.
Până la urmă, aveam noroc, pentru că, la ascultarea lecţiei, Stuchilă punea întrebările şi tot el răspundea, nu suporta să-i permită altuia să-i răpească această plăcere de a se auzi vorbind, lăsându-i gura apă; eu doar încuviinţam din când în când dând din cap, precum calul când se apără de gâze, şi primeam de fiecare dată nota opt.
Acum parcă mă simt puţin vinovat gândindu-mă că, poate şi din cauza slabei mele pregătiri la această materie, nu a putut performa socialismul în practică. În teorie suna bine: ca un cântec de leagăn.
© Marcel Chitac 2012
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu