DOM’ FĂNUCĂ

Dom’ Fănucă a fost mulţi ani felcer, sanitar sau asistent medical, cum se zice mai nou, şi a ţinut loc de medic în sat, pentru că pe atunci, ca şi acum, acolo oamenii mureau cu lumânarea, şi nu cu doctorul la căpătâi.
Cu timpul, lipsa studiilor înalte de specialitate a fost compensată cu experienţa practică, asimilată în câmpul muncii; drept dovadă, pe mulţi i-a scăpat de la moarte pentru o vreme.
Când un pacient mai în vârstă i s-a plâns: „Mă cam dor picioarele, dom’ Fănucă!”, acesta a stabilit diagnosticul pe loc, dintr-o singură privire, ca un adevărat expert: „Păi, le ai cam de mult!”.
După ce s-a pensionat, a slujit ca dascăl la biserică, dar nu la parohia Horodiştea, unde era preot fratele său mai mare, popa Onofrei, ci la biserica din Crăiniceni. Nu ştiu de ce, dar nu prea se aveau ei ca fraţii.
Uneori, dimineaţa, sub pretextul că ieşea şi el ca omul afară, mergea în pijama la bufetul cu care i se învecina casa, lua ceva „la botul calului” şi se întorcea cuminte în pat.
Nevastă-sa era în culmea nedumeririi şi a disperării, neînţelegând de ce bărbatul ei se culca treaz şi se scula beat, şi nu invers.
Într-adevăr, îi plăcea să bea când avea ocazia, numai că, spre deosebire de alţii, în loc să devină arţăgos sau violent, bunătatea, calmul şi generozitatea lui se amplificau după primele două-trei pahare.
De când devenise dascăl, avea obligaţia profesională de a participa la botezuri, cununii sau înmormântări. De la parastase se întorcea cu geanta plină de bunătăţi, care trebuiau să ajungă la cei morţi, trecând mai întâi prin burţile celor vii.
De la biserică până acasă, oferea tot ce avea în geantă copiilor întâlniţi pe drum şi, de aceea, dăscăliţa nu apuca să guste niciodată din pomeni.
În afara faptului că îi plăceau copiii, era şi foarte respectuos cu femeile. Când le întâlnea, ţinea musai să le sărute mâna, indiferent dacă erau tinere sau bătrâne, frumoase sau urâte ori dacă mergeau ţanţoş sau încovoiat.
Într-o zi însă, după ce se oferise să facă un serviciu de curierat către lumea celor duşi dând pe gât o mostră de vreo doi litri din „sângele Domnului”, îi ieşi în cale o femeie de la C.A.P. Conform obişnuinţei, s-a repezit să pupe mâna doamnei, numai că, din cauza emoţiilor ce-l copleşeau, ca efect al ceremonialului consumat anterior, uită că avea o ţigară aprinsă între buze.
Cu cât el insista mai mult, cu atât se împotrivea mai tare distinsa doamnă, mergând în marşarier şi reuşind în ultima clipă să-şi elibereze şi să-şi salveze mâna, fără să-şi imagineze ce dezastru urma să provoace prin această atitudine nepoliticoasă, aproape ostilă.
Dom’ Fănucă a fost foarte dezamăgit şi tulburat după nefericitul incident; pentru prima dată în viaţa lui o femeie îi refuzase sărutatul mâinii, supremul gest de curtoazie şi de respect faţă de sexul opus. Şi-apoi, cine se credea ea, de unde atâtea ifose pentru că, în fond, nu era decât o ţărancă desculţă cu călcâiele crăpate.
Probabil că evenimentul l-a marcat profund; cam de atunci dom’ Fănucă a devenit mai posac, mai închis în sine, mai circumspect şi mai bănuitor faţă de semenii şi semenele sale.
Într-o iarnă cu zăpadă multă, cum se mai întâmplă uneori, popa Onofrei s-a urcat pe acoperişul casei sale, pentru a-l despovăra de greutatea ce-l ameninţa să se prăbuşească; ce a făcut, ce n-a făcut, sfinţia sa a alunecat, a căzut de pe casă şi şi-a rupt un picior.
Vecinii au alergat într-un suflet să-l cheme pe dom’ Fănucă, acesta cumulând două calităţi în acea situaţie mai mult decât neplăcută: era felcer şi, totodată, fratele rănitului.
La agitaţia şi disperarea enoriaşilor, cadrul medical, în loc să fie cuprins de îngrijorare şi de compasiune, a reacţionat răstindu-se la ei: „Dar ce căuta dracul de popă pe casă?!”; şi, de parcă asta n-ar fi fost de ajuns, a mai adăugat ceva ce mi-e ruşine să reproduc: „Spuneţi-i să mă pupe în… şi-o să-i treacă!”
Nu mă pricep deloc la medicină, fie ea clasică, naturistă sau neconvenţională, cum i-o zice, dar totuşi, cum să recomanzi un astfel de tratament medical unui om aflat în suferinţă, mai ales când cel în cauză îţi este frate mai mare şi mai e şi popă pe deasupra?
Era clar, dom’ Fănucă îşi ieşise din mână cum se spune, nu mai era cel dinainte.
Ca să vedeţi cât de mult poate schimba caracterul şi comportamentul unui om un refuz ca răspuns la un gest de politeţe, de bună-creştere şi curtoazie cu o sută optzeci de grade, scuzaţi-mi folosirea unei expresii atât de tehnice.
Poate că nu întâmplător am devenit în ultima vreme un popor de oameni apatici, morocănoşi, care-şi ies uşor din pepeni.

© Marcel Chitac 2012