În timpul efectuării stagiului militar – noroc că a fost cu termen redus – comandantul meu de pluton era un locotenent mic, slab şi pricăjit, dar rău, plin de venin, mereu isterizat şi nemulţumit de performanţele noastre în pregătirea militară sau de felul în care aliniam capetele păturilor din paturile suprapuse, deşi foloseam sfoara întinsă în această complicată şi foarte utilă operaţiune inginerească.
Pe acel om – dacă-mi permiteţi să-l numesc aşa – nu l-am văzut niciodată zâmbind sau vorbind cu noi ca între oameni în cele opt luni petrecute împreună; era încruntat, încrâncenat, constipat, agitat şi ne trata ca pe nişte fiinţe inferioare, demne de totala lui lipsă de consideraţie.
Când voia să ne jignească cât mai profund cu putinţă, ne zicea cu dispreţ, cu o scârbă nedisimulată, schimonosindu-şi faţa într-o grimasă greu de zugrăvit în cuvinte: „Bă, civili neinstruiţi!” sau, şi mai rău, „Civiloilor!” – cuvinte grele, de ocară.
Vă daţi seama cât de mult ne afecta pe noi această injurie, să ne compare cu nişte civili?! Putea să ne zică oricum, am fi suportat orice, dar nu „civili”. Asta era culmea ofensei! Mai că ne pierea pofta de mâncare!
Probabil că nevastă-sa sau soacră-sa făceau militărie cu el acasă şi de aceea simţea nevoia de refulare, bietul de el, descărcându-se pe noi.
Când nu-i plăcea cum cântam în timpul marşului spre câmpul de instrucţie, ne punea să ne târâm prin bălţi şi prin noroaie, cu masca de gaze pe figură ca să ne vină vocea în gât şi mintea la cap, pierzând din vedere faptul că noi eram un pluton format din viitori studenţi la arte plastice, şi nu la conservatorul de muzică.
Ne străduiam să cântăm şi noi, cum puteam, ca pictorii şi sculptorii.
Atunci mi-am zis că, şi dacă m-ar plăti cu greutatea mea în aur, n-aş rămâne nicio zi de bună-voie în armată, cu toate că, înainte cu vreo şase ani, copil naiv fiind, mă înscrisesem la examenul de admitere pentru liceul militar, dar am fost respins din cauza platfusului. Mai târziu, i-am mulţumit lui Dumnezeu că m-a înzestrat cu un beteşug care m-a dus pe drumul cel bun, până la urmă.
Culmea ironiei este că, după ce au mai trecut încă vreo doisprezece ani, m-am angajat în armată ca pictor civil sau „civiloi”, vorba locotenentului cu pricina, unde am rămas până în ziua de azi şi de unde sper să mă şi pensionez.
Din fericire, între timp s-au mai schimbat şi vremurile, şi oamenii, iar dacă nu m-aş fi simţit în largul meu în acest context, aş fi pus de mult coada pe spinare şi aş fi căutat un loc mai favorabil profesiei şi statutului meu de artist.
Post Scriptum
În urma ultimelor studii antropologice s-a descoperit că şi civilii sunt oameni! Mai există controverse doar în privinţa „civiloilor”.
© Marcel Chitac 2012
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu