În perioada studenţiei, în timpul vacanţelor de vară, lucram ca ucenic împreună cu un pictor de biserici autorizat pe la diferite locaşuri din zona Moldovei.
Făceam asta din mai multe motive: învăţam în acest fel o meserie nouă, mai câştigam un ban de cheltuială şi schimbam decorul văzând alte locuri şi cunoscând oameni de toate soiurile.
Odată, când pictam la o biserică de prin părţile Bacăului, cântăreţul la strană (dascălul) mi-a povestit o întâmplare ce se petrecuse cu puţin timp în urmă, dar care mi se păru atât de neverosimilă şi de gogonată încât i-am recomandat să nu mai stea în bătaia puternică a soarelui şi să se mute într-un loc mai răcoros, mai la umbră.
A doua zi, mi-a arătat un articol din revista „Femeia”, care apărea pe atunci, articol în care era relatat cu lux de amănunte acel episod:
Acolo, în sat, exista o filială a unei secte religioase al cărei predicator (pastor) vindea credincioşilor bilete cu locuri rezervate în Rai.
Cele care permiteau accesul la clasa întâi costau cinci mii de lei, iar pentru clasa a doua se plăteau trei mii.
S-au găsit destui cumpărători; unii şi-au vândut vacile pentru a intra în posesia preţioaselor bilete. Nu ştiu dacă le fuseseră date şi instrucţiunile de folosire. Probabil, atunci când părăseau această lume ticăloasă, li se puneau fericiţilor biletele în buzunarul hainei, ele având rolul paşapoartelor cu viză ce urmau a-i fi prezentate Sfântului Petru la Poarta Raiului.
Ideea avută de altcineva cu sute de ani în urmă pe alte meleaguri de a vinde „indulgenţe” pentru iertarea păcatelor pare a ţine de perioada copilăriei excrocheriei şi a credulităţii.
Nu demult, apăruseră nişte şmecheri şi la noi şi aiurea, care vindeau pe Internet terenuri pe Lună.
Deşi nu puteau explica cine şi în ce mod i-a făcut proprietarii satelitului natural al Pământului, au existat şi de astă dată amatori de chilipir, doritori de a deveni latifundiari lunatici, fără să-şi pună problema când şi în ce fel vor intra în posesia mult-râvnitelor terenuri, mulţumindu-se să primească în schimbul banilor o hârtie fără valoare.
Ceea ce mi se pare năucitor în acest gen de „afaceri” nu este inventivitatea sau tupeul escrocilor, ci prostia incredibilă a celor care se lasă ademeniţi de aşa ceva.
Chiar în România de azi sunt oameni cu pretenţie de intelectuali, cu studii şi cu ştaif, dispuşi să apeleze la nişte ţigănci analfabete ce-şi zic vrăjitoare şi le dau bani grei, sperând să-şi asigure succesul în amor, afaceri sau politică.
După toate aceste exemple, povestea lui Ion Creangă „Prostia omenească” nu mai pare poveste în sensul de ficţiune cu caracter fantastic, fără nicio legătură cu realitatea, iar întâmplările relatate acolo seamănă cu nişte reportaje despre fapte banale.
Dacă inteligenţa – sub toate formele ei de manifestare – poate avea limite chiar şi pentru oameni supradotaţi, prostia este nemărginită, atemporală şi aspaţială.
© Marcel Chitac 2012
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu