Caii folosiţi la muncă în perioada colectivizării erau atât de slabi şi de pricăjiţi, că-ţi venea să le plângi de milă când îi vedeai. Abia se ţineau pe picioare, le puteai număra coastele şi te minunai cum puteau să tragă la deal căruţele încărcate sau plugul la arat, de dimineaţă până târziu în noapte.
Pentru efortul lor primeau drept răsplată, după cum spuneau în batjocură chiar cei ce îi foloseau, „apă, paie şi bătaie”, dar în ordinea inversă a enunţului.
Gândindu-mă în primul rând la ei, m-am bucurat la aflarea veştii că s-au desfiinţat C.A.P.-urile, care au fost adevărate lagăre de concentrare pentru aceşti vechi tovarăşi ai omului.
Mă simt şi eu cu conştiinţa încărcată faţă de bietele dobitoace când îmi amintesc cum am călărit în copilărie o asemenea gloabă. Nu mai ştiu ce sărbătoare era – mai degrabă una comunistă decât religioasă – pentru că, lucru rar întâlnit pe atunci, caii primiseră o zi liberă (doar n-o fi fost paştele cailor?!) şi se aflau la păscut pe valea pârâului.
Având probabil mâncărimi pe undeva, mi-a venit ideea să călăresc şi eu, să văd cum e. Negăsind niciunul mai arătos ca ceilalţi, am ales la întâmplare un exemplar care era mai aproape. Calul nu avea nici şa, nici scări, iar coccisul meu sărea de pe o creastă vertebrală pe alta a spinării animalului, mai ales când mergea la galop. Pe atunci, nici eu nu eram mai gras decât mârţoaga, aşa că, după vreo două ore de echitaţie, am simţit o rană usturătoare în zona de contact cu locul unde, în mod normal, ar fi trebuit să se afle şaua.
Fiindu-i totuşi recunoscător cabalinei pentru satisfacerea hatârului meu, m-am gândit să-l adap înainte de a-i da liber! L-am condus spre malul pârâului, numai că, la vederea apei, calul s-a repezit fără a aştepta invitaţia mea, a desfăcut picioarele din faţă şi s-a aplecat brusc pentru a ajunge cu gura la luciul apei. Se crăcănase la fel ca girafa când bea apă, uitând complet de pasager.
Mişcările lui, succedându-se într-un ritm cam alert, la care s-au adăugat lipsa şeii şi a experienţei mele în tehnica călăriei, am alunecat pe gâtu-i înclinat ca pe un tobogan şi m-am ales şi cu o baie bună, aşa îmbrăcat cum eram, ceea ce nu fusese inclus în program.
Timp de-o lună după această distracţie, n-am putut adopta decât poziţiile în picioare sau culcat. Oricât de moale ar fi fost scaunul (mă refer la cel de stat), era un instrument de tortură pentru mine.
Exact ca după experienţa cu fumatul din ţigările confecţionate din ziar şi mătase de păpuşoi, mi-a trecut şi pofta de a călări pentru totdeauna.
© Chitac Marcel
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu