La fereastra de la camera mea, spre exterior era o poliţă pe care puneam în timpul iernii oalele cu mâncare pentru că nu aveam frigider, dar vara, gazda ocupa acest loc cu ghivece de flori.
În fiecare primăvară, o pereche de porumbei sălbatici, guguştiuci sau turturele, cum mai sunt numite aceste păsări (erau ori streptopelia decaocto ori streptopelia turtur, n-aş putea spune cu precizie), mâncau sau poate că aruncau planta dintr-un ghiveci ca pe o măsea stricată şi-şi făceau acolo cuibul.
De fiecare dată, depuneau două ouă, pe care le cloceau sau, mai bine zis, ar fi trebuit să le clocească.
Aici avem de-a face doar cu o jumătate de adevăr – aşa cum se mai întâmplă în mod paradoxal uneori în viaţă – pentru că avea loc un fenomen la care asistam pasiv şi neputincios, fizic vorbind, dar în acelaşi timp foarte tulburat, revoltat şi răvăşit sufleteşte.
O zi şi o noapte clocea ouăle turturica, iar în următoarele douăzeci şi patru de ore pleca să se hrănească, lăsându-l pe turturoi în schimbul doi.
La vreo zece-cincisprezece minute de la preluarea schimbului, masculul sau bărbătuşul părăsea postul „ştergând-o nemţeşte” şi lăsa ouăle descoperite, expuse frigului.
N-am aflat nici până în ziua de azi care era motivaţia gestului său iresponsabil; ori avea o amantă, ori era un derbedeu, un golan nenorocit sau pur şi simplu un chiulangiu, cum se mai întâlnesc din păcate şi la alte specii cu pretenţii şi cu aere de superioritate.
Biata turturică (femela), neştiind ce face soţul când era plecată, îşi relua clocitul de fiecare dată pe tura ei.
Sufeream atât de mult din această cauză şi, deşi ştiam de la „Teleenciclopedia” că nu este deontologic să intervii în viaţa animalelor sălbatice de partea unuia sau altuia atunci când se află într-un conflict de interese, oricât de tragice ar fi scenele la care eşti spectator sau consecinţele lor, îmi storceam creierii cum să fac pentru a nu fi în zadar efortul şi sacrificiile turturelei înşelate de escrocul de partener de viaţă (cine a zis că toţi bărbaţii sunt porci a avut mare dreptate).
Îmi trecuse prin cap ideea să aplic aceeaşi soluţie la care a apelat şi bunicul meu pe vremea când era copil – în episodul cu gâsca din „Reţetă de clocit” -, numai că poliţa de la fereastră nu ar fi făcut faţă nici volumului, nici greutăţii mele.
Pe de altă parte, dacă aş fi clocit ziua, n-aş mai fi putut frecventa cursurile la facultate, căci pe atunci facultatea se făcea „pe bune”.
Din ce-mi povestise cucoana Aglaia am aflat că, asemenea unei piese de teatru care se joacă de mai multe ori într-o stagiune, povestea asta se repeta de mai mulţi ani.
Mi se rupea sufletul dimineaţa când deschideam fereastra şi vedeam turturica stând nemişcată în ghiveci pe ouăle răcite deja – din care n-aveau să iasă niciodată puii mult-doriţi –, uitându-se la mine doar cu un ochi, cu capul întors pe o parte, fără a se speria, parcă vrând să-mi spună: „Salut, somnorosule, ce-ţi pasă ţie, n-ai nicio grijă!”
Ba aveam şi eu grijile mele ca student, dar, ce rost avea să o împovărez şi pe ea cu tot felul de prostii, povestindu-i despre anatomie artistică, perspectivă, cromatologie sau istoria partidului comunist, din care n-ar fi înţeles mare lucru, plus că prin asta nu mă despovăram eu.
Spre sfârşitul ultimului an de facultate m-a împins nu-ştiu-cine sau ce – în perioada de rut a guguştiucilor – şi m-am însurat.
Tot în aceeaşi primăvară, a anului 1978 (vă dau aceste date exacte ca să nu ziceţi că bat câmpii), pentru prima oară după atâţia ani de eşec au ieşit pui din ouăle de turturele.
Cucoana Aglaia era în culmea fericirii şi a găsit imediat o explicaţie: „Să ştii că de aceea au scos turturelele pui, pentru că te-ai însurat tu!”
Explicaţia ei ştiinţifică m-a bucurat la început, după care am intrat la idei: dacă anul următor era iar un an nerodnic la acele păsări, asta însemna că trebuia să mă însor din nou?
Încă nu sunt lămurit dacă turturelele au făcut pui fiindcă m-am însurat eu sau însurătoarea mea a fost efectul schimbării partenerului turturelei cu altul mai serios.
După nuntă mi-am schimbat şi eu domiciliul şi, deşi muream de curiozitate să aflu ce mai făcea cucoana Aglaia, dar, mai ales dacă au mai eclozat ouăle de turturele, m-am abţinut să mai trec pe acolo.
Câteodată, mă îngrozesc cât de egoist sunt, chiar dacă par băiat de treabă.
© Marcel Chitac 2012
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu