CALUL BĂLAN

În timp ce eram cu vaca la păscut, pe păşunea vecină o fetişcană, a cărei vedere îmi stârnea simţurile de puber, începu să cânte de plictiseală sau cu scopul de a-mi atrage atenţia:
„Drag mi-a fost calul bălan
Şi bădiţa militar…”.
Nu cred că vaca ei ţinea morţiş să-i cânte în vreme ce păştea, pentru a da lapte mai mult şi mai gras.
La o autoexaminare sumară, am constatat că, deşi eram bălan, nu semănam cu un cal şi nici măcar cu un soldat nu puteam fi confundat.
Spre a-i face pe plac fetei, după ce am intrat în posesia diplomei de absolvent a opt clase, m-am dus glonţ să mă înscriu la liceul militar.
Înainte de asta, bunicul meu, care făcuse şapte ani de armată la marină – trei ani stagiul propriu-zis şi încă patru ani ca participant la primul război mondial – cu toate că îi plăcuseră şi lui femeile până la bătrâneţe, a încercat să mă prevină că în armată nu-i ca la bal.
Vorbele lui însă îmi intrau pe o ureche şi îmi ieşeau pe cealaltă, pentru că în acea vreme nu vedeam decât vipuşca roşie de la pantaloni şi fetele roind în jurul meu.
Din păcate, cei din comisia medicală de la liceul militar nu ştiau adevărata motivaţie a deciziei mele, care n-avea nimic comun cu viaţa cazonă, cu sentimentele patriotice sau cu eventualele porniri războinice de natură filogenetică. Drept urmare, au cam strâmbat din nas la examinarea platfusului identificat la tălpile mele ca de pinguin, ce era evident chiar şi pentru un novice; şi, fiindcă în acel an oferta depăşea cu mult cererea de candidaţi, au avut de unde alege.
După un asemenea eşec, primul din viaţa mea – atât în dragoste, cât şi în debutul alegerii profesiei – nu m-au mai atras nici păstoriţele, nici muzica populară, şi nici cariera militară. N-am trecut chiar brusc de la o extremă la alta; am avut o scurtă perioadă de tranziţie în care am fost fanul melodiei „Dragu-mi-i de calul sur / Şi mândruţa lată-n …[şale]”.
Poate că, dacă m-aş fi născut atunci când mai exista cavaleria ca armă sau versurile primului cântec menţionat s-ar fi referit la un bădiţă bălan şi la un cal cu platfus, evoluţia mea ar fi fost cu totul alta.
Ce feste îi mai joacă destinul omului!

© Marcel Chitac 2012

LECŢIA DE ECHITAŢIE

Caii folosiţi la muncă în perioada colectivizării erau atât de slabi şi de pricăjiţi, că-ţi venea să le plângi de milă când îi vedeai. Abia se ţineau pe picioare, le puteai număra coastele şi te minunai cum puteau să tragă la deal căruţele încărcate sau plugul la arat, de dimineaţă până târziu în noapte.
Pentru efortul lor primeau drept răsplată, după cum spuneau în batjocură chiar cei ce îi foloseau, „apă, paie şi bătaie”, dar în ordinea inversă a enunţului.
Gândindu-mă în primul rând la ei, m-am bucurat la aflarea veştii că s-au desfiinţat C.A.P.-urile, care au fost adevărate lagăre de concentrare pentru aceşti vechi tovarăşi ai omului.
Mă simt şi eu cu conştiinţa încărcată faţă de bietele dobitoace când îmi amintesc cum am călărit în copilărie o asemenea gloabă. Nu mai ştiu ce sărbătoare era – mai degrabă una comunistă decât religioasă – pentru că, lucru rar întâlnit pe atunci, caii primiseră o zi liberă (doar n-o fi fost paştele cailor?!) şi se aflau la păscut pe valea pârâului.
Având probabil mâncărimi pe undeva, mi-a venit ideea să călăresc şi eu, să văd cum e. Negăsind niciunul mai arătos ca ceilalţi, am ales la întâmplare un exemplar care era mai aproape. Calul nu avea nici şa, nici scări, iar coccisul meu sărea de pe o creastă vertebrală pe alta a spinării animalului, mai ales când mergea la galop. Pe atunci, nici eu nu eram mai gras decât mârţoaga, aşa că, după vreo două ore de echitaţie, am simţit o rană usturătoare în zona de contact cu locul unde, în mod normal, ar fi trebuit să se afle şaua.
Fiindu-i totuşi recunoscător cabalinei pentru satisfacerea hatârului meu, m-am gândit să-l adap înainte de a-i da liber! L-am condus spre malul pârâului, numai că, la vederea apei, calul s-a repezit fără a aştepta invitaţia mea, a desfăcut picioarele din faţă şi s-a aplecat brusc pentru a ajunge cu gura la luciul apei. Se crăcănase la fel ca girafa când bea apă, uitând complet de pasager.
Mişcările lui, succedându-se într-un ritm cam alert, la care s-au adăugat lipsa şeii şi a experienţei mele în tehnica călăriei, am alunecat pe gâtu-i înclinat ca pe un tobogan şi m-am ales şi cu o baie bună, aşa îmbrăcat cum eram, ceea ce nu fusese inclus în program.
Timp de-o lună după această distracţie, n-am putut adopta decât poziţiile în picioare sau culcat. Oricât de moale ar fi fost scaunul (mă refer la cel de stat), era un instrument de tortură pentru mine.
Exact ca după experienţa cu fumatul din ţigările confecţionate din ziar şi mătase de păpuşoi, mi-a trecut şi pofta de a călări pentru totdeauna.

© Chitac Marcel

SCHIŢE DE PORTRET

Deşi nu avea cocoaşă, porecla profesorului de matematică din liceu era Dromaderu’.
Ceea ce i-o fi inspirat pe colegii din promoţiile anterioare, atunci când l-au botezat, o fi fost mai degrabă faptul că dom’ profesor avea buzele cărnoase, proeminente şi le mişca uneori într-un fel ce amintea de rumegătoare, iar genele de la pleoape erau lungi şi arcuite.
Un alt detaliu important: nările largi semănau cu două intrări în galeriile de mină, cu singura deosebire că deasupra lor lipsea sigla cu cele două ciocane încrucişate, precum şi urarea „Noroc bun!”.
Diametrul nărilor părea să crească de la o zi la alta, poate şi din cauză că, atunci când îşi băga un deget în nas, pentru a vedea ce mai era nou pe acolo, intrau toate cele trei falange până la nivelul metacarpienelor.
De obicei, după o astfel de prospecţiune speologică, indiferent de rezultate, scotea din buzunar o batistă cât un cearşaf, asemenea unui iluzionist de la circ, o scutura de trei ori, de parcă ar fi fost o faţă de masă plină de firimituri, apoi dispărea cu totul în spatele ei, de unde se auzeau doar nişte sunete ce semănau cu cele ieşite prin trompa unui elefant.
În timp ce scria la tablă cu mâna dreaptă, îşi introducea mâna stângă pe sub marginea de sus a pantalonilor, la spate, şi se scărpina meticulos şi fără grabă.
Cădeam cu toţii într-o admiraţie mută în faţa unei astfel de demonstraţii despre ce înseamnă atenţia distributivă la dromaderi.
De câte ori îi prindea pe unii „suflând” sau copiind, Dromaderu’ plescăia din buzele descrise anterior, cu precizarea că buza de jos era mai avansată faţă de cea de sus, şi le spunea pe un ton dojenitor: „Bine, bre, va să zică eu te servesc cu dulceaţă şi tu îmi furi linguriţa?!”.
De regulă, simpaticul profesor venea la şcoală cu un Trabant hârbuit care întotdeauna pornea greu.
Noi, dracii de elevi, abia aşteptam să ne punem bine cu dom’ profesor şi ne adunam aproape toată clasa în jurul „săpunierei”, împingând-o prin curtea liceului cu chiote şi larmă mare, ca la nuntă.
Pe geamul întredeschis al „limuzinei” ieşea un fum gros de la ţigara şoferului, încât, de departe, părea că trece o locomotivă cu aburi de la o mocăniţă.

*

Stuchilă era profesorul de socialism ştiinţific. În paranteză fie spus, a fost atât de ştiinţific socialismul ăsta, că s-a ales praful şi pulberea de el; şi cât m-am mai chinuit în şcoală să înţeleg ceea ce nu era de înţeles: beţie de cuvinte, limbă de lemn, formă fără fond, utopii, într-un cuvânt, baliverne.
Dar să revenim la Stuchilă, care era o adevărată moară de vorbe.
În timp ce preda lecţia, turuia într-una şi părea că era într-o stare de transă hipnotică şi nici nu simţea câte o muscă prost-crescută care i se plimba pe faţa întotdeauna proaspăt rasă, mai să-i intre-n gură; el era imperturbabil, perorând mai departe fără pauze, fără poticneli.
Atunci când se afla în „contre-jour”, în picăturile fine pe care le pulveriza organul său emiţător de fraze adormitoare, se forma un curcubeu miniatural ce ne capta atenţia şi admiraţia, nemaiputându-ne concentra la felul cum se concretiza în practică ideea „Partidul – centru vital al întregii naţiuni” sau, poetic spus, că „Partidul e în toate”, vorba unui trubadur proletcultist.
Cred că de la acest fenomen miraculos i se trăgea porecla.
În lipsa curcubeului, ne lua somnul, pe rând, şi ne deconspiram atunci când ne cădea din mână stiloul sau pixul, izbindu-se cu zgomot de pardoseală.
Suna de pauză şi Stuchilă continua să bată apa-n piuă încă vreo zece minute, până venea celălalt profesor.
În scurtele momente în care nu aţipeam, stăteam şi mă minunam cum putea să vorbească omul ăla atâta timp despre nimic.
Pe de altă parte, mă îngrijoram la gândul că ora următoare ar fi putut să mă asculte.
Deschideam manualul şi luam creionul în mână, propunându-mi să subliniez măcar două-trei idei principale în jurul cărora urma să însăilez câteva fraze, cu speranţa că voi lua un şapte.
Treceam de prima pagină fără nicio subliniere, dar mă încurajam zicându-mi că abia fusese introducerea.
Citeam şi a doua, şi a treia pagină, ajungeam la sfârşitul lecţiei şi mă apuca disperarea când rămâneam cu creionul în aer fără să fi subliniat un singur rând.
Până la urmă, aveam noroc, pentru că, la ascultarea lecţiei, Stuchilă punea întrebările şi tot el răspundea, nu suporta să-i permită altuia să-i răpească această plăcere de a se auzi vorbind, lăsându-i gura apă; eu doar încuviinţam din când în când dând din cap, precum calul când se apără de gâze, şi primeam de fiecare dată nota opt.
Acum parcă mă simt puţin vinovat gândindu-mă că, poate şi din cauza slabei mele pregătiri la această materie, nu a putut performa socialismul în practică. În teorie suna bine: ca un cântec de leagăn.

© Marcel Chitac 2012

EFECTUL „TURTURELE”

În perioada ultimilor doi ani de studenţie am stat în gazdă la cucoana Aglaia – o moldoveancă tare cumsecade venită cu mulţi ani în Bucureşti tocmai de la Solca – într-un bloc vechi, tip cămin de nefamilişti, ce se afla într-o curte mare, liniştită, cu mulţi tei, pe strada Valeriu Branişte, aproape de Hala Traian, în dreptul staţiei „Turturele”, pe linia autobuzului 33.
La fereastra de la camera mea, spre exterior era o poliţă pe care puneam în timpul iernii oalele cu mâncare pentru că nu aveam frigider, dar vara, gazda ocupa acest loc cu ghivece de flori.
În fiecare primăvară, o pereche de porumbei sălbatici, guguştiuci sau turturele, cum mai sunt numite aceste păsări (erau ori streptopelia decaocto ori streptopelia turtur, n-aş putea spune cu precizie), mâncau sau poate că aruncau planta dintr-un ghiveci ca pe o măsea stricată şi-şi făceau acolo cuibul.
De fiecare dată, depuneau două ouă, pe care le cloceau sau, mai bine zis, ar fi trebuit să le clocească.
Aici avem de-a face doar cu o jumătate de adevăr – aşa cum se mai întâmplă în mod paradoxal uneori în viaţă – pentru că avea loc un fenomen la care asistam pasiv şi neputincios, fizic vorbind, dar în acelaşi timp foarte tulburat, revoltat şi răvăşit sufleteşte.
O zi şi o noapte clocea ouăle turturica, iar în următoarele douăzeci şi patru de ore pleca să se hrănească, lăsându-l pe turturoi în schimbul doi.
La vreo zece-cincisprezece minute de la preluarea schimbului, masculul sau bărbătuşul părăsea postul „ştergând-o nemţeşte” şi lăsa ouăle descoperite, expuse frigului.
N-am aflat nici până în ziua de azi care era motivaţia gestului său iresponsabil; ori avea o amantă, ori era un derbedeu, un golan nenorocit sau pur şi simplu un chiulangiu, cum se mai întâlnesc din păcate şi la alte specii cu pretenţii şi cu aere de superioritate.
Biata turturică (femela), neştiind ce face soţul când era plecată, îşi relua clocitul de fiecare dată pe tura ei.
Sufeream atât de mult din această cauză şi, deşi ştiam de la „Teleenciclopedia” că nu este deontologic să intervii în viaţa animalelor sălbatice de partea unuia sau altuia atunci când se află într-un conflict de interese, oricât de tragice ar fi scenele la care eşti spectator sau consecinţele lor, îmi storceam creierii cum să fac pentru a nu fi în zadar efortul şi sacrificiile turturelei înşelate de escrocul de partener de viaţă (cine a zis că toţi bărbaţii sunt porci a avut mare dreptate).
Îmi trecuse prin cap ideea să aplic aceeaşi soluţie la care a apelat şi bunicul meu pe vremea când era copil – în episodul cu gâsca din „Reţetă de clocit” -, numai că poliţa de la fereastră nu ar fi făcut faţă nici volumului, nici greutăţii mele.
Pe de altă parte, dacă aş fi clocit ziua, n-aş mai fi putut frecventa cursurile la facultate, căci pe atunci facultatea se făcea „pe bune”.
Din ce-mi povestise cucoana Aglaia am aflat că, asemenea unei piese de teatru care se joacă de mai multe ori într-o stagiune, povestea asta se repeta de mai mulţi ani.
Mi se rupea sufletul dimineaţa când deschideam fereastra şi vedeam turturica stând nemişcată în ghiveci pe ouăle răcite deja – din care n-aveau să iasă niciodată puii mult-doriţi –, uitându-se la mine doar cu un ochi, cu capul întors pe o parte, fără a se speria, parcă vrând să-mi spună: „Salut, somnorosule, ce-ţi pasă ţie, n-ai nicio grijă!”
Ba aveam şi eu grijile mele ca student, dar, ce rost avea să o împovărez şi pe ea cu tot felul de prostii, povestindu-i despre anatomie artistică, perspectivă, cromatologie sau istoria partidului comunist, din care n-ar fi înţeles mare lucru, plus că prin asta nu mă despovăram eu.
Spre sfârşitul ultimului an de facultate m-a împins nu-ştiu-cine sau ce – în perioada de rut a guguştiucilor – şi m-am însurat.
Tot în aceeaşi primăvară, a anului 1978 (vă dau aceste date exacte ca să nu ziceţi că bat câmpii), pentru prima oară după atâţia ani de eşec au ieşit pui din ouăle de turturele.
Cucoana Aglaia era în culmea fericirii şi a găsit imediat o explicaţie: „Să ştii că de aceea au scos turturelele pui, pentru că te-ai însurat tu!”
Explicaţia ei ştiinţifică m-a bucurat la început, după care am intrat la idei: dacă anul următor era iar un an nerodnic la acele păsări, asta însemna că trebuia să mă însor din nou?
Încă nu sunt lămurit dacă turturelele au făcut pui fiindcă m-am însurat eu sau însurătoarea mea a fost efectul schimbării partenerului turturelei cu altul mai serios.
După nuntă mi-am schimbat şi eu domiciliul şi, deşi muream de curiozitate să aflu ce mai făcea cucoana Aglaia, dar, mai ales dacă au mai eclozat ouăle de turturele, m-am abţinut să mai trec pe acolo.
Câteodată, mă îngrozesc cât de egoist sunt, chiar dacă par băiat de treabă.

© Marcel Chitac 2012

DOM’ FĂNUCĂ

Dom’ Fănucă a fost mulţi ani felcer, sanitar sau asistent medical, cum se zice mai nou, şi a ţinut loc de medic în sat, pentru că pe atunci, ca şi acum, acolo oamenii mureau cu lumânarea, şi nu cu doctorul la căpătâi.
Cu timpul, lipsa studiilor înalte de specialitate a fost compensată cu experienţa practică, asimilată în câmpul muncii; drept dovadă, pe mulţi i-a scăpat de la moarte pentru o vreme.
Când un pacient mai în vârstă i s-a plâns: „Mă cam dor picioarele, dom’ Fănucă!”, acesta a stabilit diagnosticul pe loc, dintr-o singură privire, ca un adevărat expert: „Păi, le ai cam de mult!”.
După ce s-a pensionat, a slujit ca dascăl la biserică, dar nu la parohia Horodiştea, unde era preot fratele său mai mare, popa Onofrei, ci la biserica din Crăiniceni. Nu ştiu de ce, dar nu prea se aveau ei ca fraţii.
Uneori, dimineaţa, sub pretextul că ieşea şi el ca omul afară, mergea în pijama la bufetul cu care i se învecina casa, lua ceva „la botul calului” şi se întorcea cuminte în pat.
Nevastă-sa era în culmea nedumeririi şi a disperării, neînţelegând de ce bărbatul ei se culca treaz şi se scula beat, şi nu invers.
Într-adevăr, îi plăcea să bea când avea ocazia, numai că, spre deosebire de alţii, în loc să devină arţăgos sau violent, bunătatea, calmul şi generozitatea lui se amplificau după primele două-trei pahare.
De când devenise dascăl, avea obligaţia profesională de a participa la botezuri, cununii sau înmormântări. De la parastase se întorcea cu geanta plină de bunătăţi, care trebuiau să ajungă la cei morţi, trecând mai întâi prin burţile celor vii.
De la biserică până acasă, oferea tot ce avea în geantă copiilor întâlniţi pe drum şi, de aceea, dăscăliţa nu apuca să guste niciodată din pomeni.
În afara faptului că îi plăceau copiii, era şi foarte respectuos cu femeile. Când le întâlnea, ţinea musai să le sărute mâna, indiferent dacă erau tinere sau bătrâne, frumoase sau urâte ori dacă mergeau ţanţoş sau încovoiat.
Într-o zi însă, după ce se oferise să facă un serviciu de curierat către lumea celor duşi dând pe gât o mostră de vreo doi litri din „sângele Domnului”, îi ieşi în cale o femeie de la C.A.P. Conform obişnuinţei, s-a repezit să pupe mâna doamnei, numai că, din cauza emoţiilor ce-l copleşeau, ca efect al ceremonialului consumat anterior, uită că avea o ţigară aprinsă între buze.
Cu cât el insista mai mult, cu atât se împotrivea mai tare distinsa doamnă, mergând în marşarier şi reuşind în ultima clipă să-şi elibereze şi să-şi salveze mâna, fără să-şi imagineze ce dezastru urma să provoace prin această atitudine nepoliticoasă, aproape ostilă.
Dom’ Fănucă a fost foarte dezamăgit şi tulburat după nefericitul incident; pentru prima dată în viaţa lui o femeie îi refuzase sărutatul mâinii, supremul gest de curtoazie şi de respect faţă de sexul opus. Şi-apoi, cine se credea ea, de unde atâtea ifose pentru că, în fond, nu era decât o ţărancă desculţă cu călcâiele crăpate.
Probabil că evenimentul l-a marcat profund; cam de atunci dom’ Fănucă a devenit mai posac, mai închis în sine, mai circumspect şi mai bănuitor faţă de semenii şi semenele sale.
Într-o iarnă cu zăpadă multă, cum se mai întâmplă uneori, popa Onofrei s-a urcat pe acoperişul casei sale, pentru a-l despovăra de greutatea ce-l ameninţa să se prăbuşească; ce a făcut, ce n-a făcut, sfinţia sa a alunecat, a căzut de pe casă şi şi-a rupt un picior.
Vecinii au alergat într-un suflet să-l cheme pe dom’ Fănucă, acesta cumulând două calităţi în acea situaţie mai mult decât neplăcută: era felcer şi, totodată, fratele rănitului.
La agitaţia şi disperarea enoriaşilor, cadrul medical, în loc să fie cuprins de îngrijorare şi de compasiune, a reacţionat răstindu-se la ei: „Dar ce căuta dracul de popă pe casă?!”; şi, de parcă asta n-ar fi fost de ajuns, a mai adăugat ceva ce mi-e ruşine să reproduc: „Spuneţi-i să mă pupe în… şi-o să-i treacă!”
Nu mă pricep deloc la medicină, fie ea clasică, naturistă sau neconvenţională, cum i-o zice, dar totuşi, cum să recomanzi un astfel de tratament medical unui om aflat în suferinţă, mai ales când cel în cauză îţi este frate mai mare şi mai e şi popă pe deasupra?
Era clar, dom’ Fănucă îşi ieşise din mână cum se spune, nu mai era cel dinainte.
Ca să vedeţi cât de mult poate schimba caracterul şi comportamentul unui om un refuz ca răspuns la un gest de politeţe, de bună-creştere şi curtoazie cu o sută optzeci de grade, scuzaţi-mi folosirea unei expresii atât de tehnice.
Poate că nu întâmplător am devenit în ultima vreme un popor de oameni apatici, morocănoşi, care-şi ies uşor din pepeni.

© Marcel Chitac 2012

M-A FĂCUT MAMA CIVIL

În timpul efectuării stagiului militar – noroc că a fost cu termen redus – comandantul meu de pluton era un locotenent mic, slab şi pricăjit, dar rău, plin de venin, mereu isterizat şi nemulţumit de performanţele noastre în pregătirea militară sau de felul în care aliniam capetele păturilor din paturile suprapuse, deşi foloseam sfoara întinsă în această complicată şi foarte utilă operaţiune inginerească.
Pe acel om – dacă-mi permiteţi să-l numesc aşa – nu l-am văzut niciodată zâmbind sau vorbind cu noi ca între oameni în cele opt luni petrecute împreună; era încruntat, încrâncenat, constipat, agitat şi ne trata ca pe nişte fiinţe inferioare, demne de totala lui lipsă de consideraţie.
Când voia să ne jignească cât mai profund cu putinţă, ne zicea cu dispreţ, cu o scârbă nedisimulată, schimonosindu-şi faţa într-o grimasă greu de zugrăvit în cuvinte: „Bă, civili neinstruiţi!” sau, şi mai rău, „Civiloilor!” – cuvinte grele, de ocară.
Vă daţi seama cât de mult ne afecta pe noi această injurie, să ne compare cu nişte civili?! Putea să ne zică oricum, am fi suportat orice, dar nu „civili”. Asta era culmea ofensei! Mai că ne pierea pofta de mâncare!
Probabil că nevastă-sa sau soacră-sa făceau militărie cu el acasă şi de aceea simţea nevoia de refulare, bietul de el, descărcându-se pe noi.
Când nu-i plăcea cum cântam în timpul marşului spre câmpul de instrucţie, ne punea să ne târâm prin bălţi şi prin noroaie, cu masca de gaze pe figură ca să ne vină vocea în gât şi mintea la cap, pierzând din vedere faptul că noi eram un pluton format din viitori studenţi la arte plastice, şi nu la conservatorul de muzică.
Ne străduiam să cântăm şi noi, cum puteam, ca pictorii şi sculptorii.
Atunci mi-am zis că, şi dacă m-ar plăti cu greutatea mea în aur, n-aş rămâne nicio zi de bună-voie în armată, cu toate că, înainte cu vreo şase ani, copil naiv fiind, mă înscrisesem la examenul de admitere pentru liceul militar, dar am fost respins din cauza platfusului. Mai târziu, i-am mulţumit lui Dumnezeu că m-a înzestrat cu un beteşug care m-a dus pe drumul cel bun, până la urmă.
Culmea ironiei este că, după ce au mai trecut încă vreo doisprezece ani, m-am angajat în armată ca pictor civil sau „civiloi”, vorba locotenentului cu pricina, unde am rămas până în ziua de azi şi de unde sper să mă şi pensionez.
Din fericire, între timp s-au mai schimbat şi vremurile, şi oamenii, iar dacă nu m-aş fi simţit în largul meu în acest context, aş fi pus de mult coada pe spinare şi aş fi căutat un loc mai favorabil profesiei şi statutului meu de artist.
Post Scriptum
În urma ultimelor studii antropologice s-a descoperit că şi civilii sunt oameni! Mai există controverse doar în privinţa „civiloilor”.

© Marcel Chitac 2012

DESPRE POST ŞI RUGĂCIUNE

Aşa cum am mai spus şi cu altă ocazie, încercarea mea de a aprofunda, spre o mai bună înţelegere, fenomenul religios, are drept rezultat creşterea nedumeririi şi a numărului semnelor de întrebare faţă de litera şi spiritul Bibliei pe de o parte şi faţă de modul de interpretare şi manifestare al credincioşilor pe de altă parte.
Dacă studiezi istoria religiilor din punct de vedere cultural, atunci totul este în regulă; dar de aici şi până la „a crede”, a te converti sau a trece de la un cult la altul este cale lungă.
Nu o să pot înţelege niciodată rolul postului în relaţia cu divinitatea.
Cine-şi propune să ţină dietă sau cură de slăbire o poate face oricând, indiferent de ce scrie în calendar, invocând drept justificare iubirea de sine, şi nu pe cea de Dumnezeu.
Nu pot să nu remarc faptul că în perioadele de post sunt la mare căutare sarmalele ori salamurile de post, precum şi alte surogate culinare.
Acest fenomen ascunde multă făţărnicie: aşa-zisul creştin pofteşte în continuare la alimente interzise, nu poate rezista ispitei şi încearcă să se păcălească singur, pe ceilalţi şi pe Domnul.
Este ca şi cum te-ai declara abstinent sexual, dar ai apela la serviciile unei femei gonflabile sau la propriile servicii, devenind discipolul lui Onan.
În ceea ce priveşte rugăciunea – care este considerată cel mai important mod de manifestare al credinciosului în relaţia cu Cel-de-Sus şi ar trebui să aibă un caracter permanent – mă declar şi mai depăşit de înţelegerea fenomenului.
De ce ar trebui tot timpul să implori mila şi îndurarea unui tată (pământean sau ceresc) şi să-i mulţumeşti pentru că te-a făcut şi că te lasă să trăieşti aruncându-ţi din când în când câte o firimitură de pâine?
Asta aminteşte mai degrabă de relaţia de dependenţă – cunoscută în psihologie – dintre călău şi victimă, decât de o relaţie normală tată-fiu.
Cu riscul de a mă repeta, cred că este o viziune şi o interpretare atât de primitivă a dialogului dintre Creator şi creaţia sa, mai ales pentru început de mileniu trei, încât nu poţi să nu te întrebi cui foloseşte această „încremenire în proiect”.
Oamenii care se declară credincioşi nu sunt cu nimic mai buni decât ceilalţi; după ce ies din biserică îşi reiau obiceiurile şi metehnele obişnuite, iar asta se întâmplă la toate cultele sau sectele religioase.
Hoţul, când se roagă, spune: „Doamne, ajută-mă să nu mă prindă şi promit că voi dona o parte din bani Bisericii; elevul sau studentul chiulangiu imploră reuşita la examene, după care se culcă pe o ureche, în loc să pună burta pe carte; alţii se roagă să iasă câştigătoare la extragerea loto numerele jucate de ei sau pun o vorbă bună în faţa altarului pentru echipa de fotbal favorită, introducând o bancnotă în cutia milei; numai că Dumnezeu nu este nici microbist, nici pasionat de jocurile de noroc şi nici interesat de pasiunile amoroase ale nu-ştiu-cui, de lenea ori de indolenţa altuia.
Probabil că El are lucruri mult mai importante de gândit sau de făcut la nivel cosmic; nu-i bagă nimănui nimic în traistă, aşa cum face Moş Crăciun o dată pe an şi nici nu-l interesează ce a mâncat Maricica, după ce s-a culcat cu Gheorghiţă, înainte de a merge la biserică să se spovedească.

© Marcel Chitac 2012