SALUT VOIOS DE PIONIER

În clasa a doua sau în a treia am fost făcut pionier. Nu-mi dorisem foarte mult să acced la calitatea asta, dar nu m-a întrebat nimeni dacă vreau sau nu să fiu purtător al cravatei roșii.

Potrivit ritualurilor ce trebuiau practicate și respectate când intrai în curtea școlii, aveai obligația să saluți, ducând mâna dreaptă la frunte sau la basc, la fel ca militarii, și să zici tare „Salut voios de pionier!”, fie că erai într-adevăr voios sau cătrănit.

Această formulă de salut mi se părea caraghioasă, stupidă, dar neavând încotro, încercam să mă conformez. Problema era că, ori de câte ori rosteam „Salut voios de pionier!”, ceilalți colegi nici nu se sinchiseau, nu mă băgau în seamă, având alte preocupări mult mai interesante: se hârjoneau sau chiar se băteau între ei, trăgând de cravate ca de niște căpestre.

Ceea ce a pus capac la toate a fost atunci când singurul coleg care m-a remarcat intrând în curtea școlii și m-a văzut salutând a răspuns la salutul meu pionieresc arătându-mi curul și care, în timp ce s-a lovit cu palma peste el a scos din gură un sunet ce imita pârțul. Toată voioșia mea s-a dus pe apa Sâmbetei și, din acel moment, am renunțat la salutul voios de pionier, fapt care însă nu a trecut neobservat.

O colegă, înzestrată încă de pe atunci cu calități de informator voluntar, m-a turnat la învățătoare, care m-a amenințat că, dacă nu mai salut, îmi va lua cravata înapoi.

„Pagubă-n ciuperci!” – mi-am zis în gând – și, deși n-am mai salutat vreodată cu „Salut voios de pionier!”, am rămas în continuare un pionier foarte voios până când am fost făcut utecist.

© Marcel Chitac, 2014

GUȘA

Până pe la patru ani am purtat rochiță. Maică-mea a conceput doar băieți, dar tare și-a dorit să aibă și o fată. În dorul fetiței, care n-a mai apărut, mi-a făcut mie o rochie roșie cu floricele albe.

Când mă jucam cu fetele vecinilor mă fuduleam că rochia mea era mai frumoasă ca ale lor sau, cel puțin,  așa mi se părea mie. Pe sub rochie nu purtam nimic altceva, și nici partenerele mele de joacă. Un alt motiv de mândrie pentru mine era că aveam ceva ce lor le lipsea.

Într-o zi, fratele meu, care era cu patru ani mai mare ca mine, mi-a zis că a găsit o puță de băiat prin ogradă. Deși eram atât de mic, nu-mi venea să cred totuși că cineva și-ar putea pierde puța fără să-și dea seama de absența ei.

Cu toată neîncrederea mea, am ridicat poalele rochiței roșii, spre a mă convinge că nu eram eu cel păgubit.

Văzând că toate sunt la locul lor, i-am cerut fratelui meu să-mi arate și mie puța; nu pe-a lui, ci pe cea găsită de el. Noroc că n-a depistat-o pisica, era tot acolo unde o descoperise, doar că semăna mai degrabă cu o gușă de găină, care se prelungea cu o bucată de maț.

Găina fierbea deja în oală, pe plită și numai la gușa care-i lipsea nu se gândea.

© Marcel Chitac, 2014

VREMURI VECHI ȘI NOI

Imediat după finalizarea colectivizării forțate, în anii șaizeci, apăruse o poezie a unui bard proletcultist – nu-mi mai amintesc dacă autorul era Mihai Beniuc sau George Lesnea – care începea cam așa:

„Du-du duduie tractorul

Care ară cu motorul.

Ară repede și bine,

Face plugul de  rușine…”

Asta, de parcă tractorul ar fi putut ara singur, fără plug! De fapt, poetul, care nu știa care-i deosebirea dintre o furcă și o greblă sau dintre cal și măgar se referea la plugul cu tracțiune animală.

Pentru a le demonstra țăranilor în ce constă marea revoluție făcută de partid prin această colectivizare, politrucii de atunci au dat ordin să fie omorâți toți caii; era rușinos, degradant, primitiv să se are cu ei, de vreme ce apăruse tractorul.

Carnea bietelor dobitoace era dată drept hrană porcilor. Din această cauză, aceștia din urmă deveniseră canibali. Rar vedeai în cotețele sau țarcurile comune ale gospodăriei agricole colective porci vii întregi, cu cozi și cu urechi. Și acum se mai găsesc cranii și coaste de cal în fundul Hârtopului lui tătuca, care se învecina cu grajdurile fostei gospodării colective.

Tot în acea perioadă erau trimiși prin sate un fel de comisari politici, activiști de partid, care aveau misiunea de a-i mobiliza pe țăranii proaspăt colectivizați la muncă, în vederea îndeplinirii planurilor și graficelor stabilite de la centru.

Un astfel de exemplar se agita zilnic și prin Horodiștea, un evreu cu numele Burlacu.

Era primăvară, pe timpul aratului și semănatului, când tractoarele ar fi trebuit să duduie pe tarlale. La drept vorbind, se auzeau mai mult cai nechezând, pentru că tractoare nu prea erau și se ara tot cu puținele cabaline, cărora încă nu le venise sorocul să fie date ca hrană la porci.

Pe moșia numită „La Movilă” era un singur atelaj, la care trăgea un singur cal slăbănog. După topirea zăpezii au venit ploile, iar pământul, excesiv de umed se lipea de brăzdarul plugului, în loc să se lase răsturnat într-o parte, sub formă de brazdă. Agățat de coarnele plugului, împleticindu-se și înjurând la fiecare pas, era Vasile Chipăruș.

Când a ajuns lângă el, activistul Burlacu l-a luat la rost:

-         De ce merge așa de încet, de ieri până azi n-ai tras decât trei brazde; în ritmul acesta, nici la toamnă n-o să fie gata de arat. Ce-or să zică tovarășii de la raion când o să le raportez?

Vasile Chipăruș l-a privit întâi cu ciudă, dar fiindcă nu avea voie să-l trimită undeva, unde era cald și bine, l-a măsurat din capul, cu căciulă brumărie de astrahan, până-n picioarele cu cizme înglodate și, după ce încruntarea de pe chip i s-a transformat într-un zâmbet larg, binevoitor, i-a spus:

-         Păi, cum să nu meargă greu, tovarășu’, ia uitați-vă la cotiuga asta, nu vedeți că are o roată mai mare și una mai mică?! Cum să faci treabă repede și bună cu așa ceva?

Pentru cei care nu cunosc, cotiuga este o osie cu două roți, pe care se sprijină grindeiul plugului. Roata care merge prin șanțul arăturii are diametrul mai mare decât cea de pe mal, pentru ca osia să nu stea înclinată, să fie în poziție orizontală.

-         Așa-i tovarășe plugar, să știi că ai dreptate! Abia aștept să ajung la Dorohoi, ca să le raportez la superiori! – a zis politrucul și a plecat în grabă.

A doua zi, se adunau toți activiștii la Comitetul raional de partid să raporteze care este stadiul lucrărilor de sezon și ce probleme mai sunt. La ședință, fiecare se ridica în picioare – întotdeauna cu inima bătând ca a unui iepure hăituit, neștiind dacă va fi lăudat sau muștrului de șef – și raporta situația din teren.

Când i-a venit rândul și lui Burlacu, fiind convins că a făcut o mare și importantă descoperire, încrezător ca va primi o avansare în funcție sau măcar o diplomă, acesta începu:

-         Tovarăși, la Horodiștea lucrările sunt mult sub grafic, s-a arat și semănat doar cincizeci la sută din suprafața totală, dar am descoperit cauza care a dus la aceste întârzieri. Dumneavoastră știți că țăranii de acolo au cotiuga de la plug cu o roată mai mare și una mai mică?! Nu-i de mirare că se ară așa greu, iar lucrările nu sunt de cea mai bună calitate!

În sala de ședințe s-a declanșat un vacarm de nedescris. Toți râdeau în hohote, unii cădeau de pe scaune sau cu tot cu scaune, mai să leșine.

Singurii care nu se amuzau erau activistul Burlacu, care se uita descumpănit, mirat, năuc, în jur, neînțelegând reacția colegilor săi, și cel din prezidiu, care s-a întunecat la față, i s-a umflat o venă de pe frunte și a început să i se zbată; abia a putut să țipe răgușit, cu gura uscată, înecându-se:

-         Ieși afară și să nu te mai văd pe aici niciodată!

Din fericire, vremurile s-au schimbat mult între timp. Cei care conduc acum destinele poporului sunt fiii sau nepoții activiștilor comisari de atunci. Țăranii, caii și porcii au dispărut, iar tractoarele nu mai duduie. E liniște la țară și peste țară!

© Marcel Chitac, 2014

IERNILE DE ALTĂ DATĂ

Prima urătură pe care am învățat-o când eram mic a fost asta:

„Mătușică, mătușică,

Ai o fată frumușică.

Dă-o, dă-o după mine,

Că oi ține-o foarte bine:

Cu ciocane de curechi

Și măciuci după urechi!”.

O repetam de la casă la casă, de la o fereastră la alta, fără să înțeleg prea bine atunci despre ce era vorba în acea urare, care semăna mai degrabă cu o cerere în căsătorie.

Apoi am mai crescut și am învățat o altă urătură, pe care o adresam gospodarului sau gospodinei, după caz:

„Am venit ca să te ur

Cu talanga de la cur!”.

La drept vorbind, cei din casă nu auzeau sau nu înțelegeau ce spuneai tu acolo afară, în fața ferestrei. Puteai să-i și înjuri, că tot ieșeau să-ți dea un colac, două mere sau câteva nuci, mulțumindu-ți pentru urări și invitându-te să mai vii și în anul următor.

Întotdeauna îmi propuneam să urez din casă în casă, de la un capăt la altul al satului, pe șoseaua principală, mai precis, de la popa Onofrei până la Virginia lui Sava Ailoaiei. Când ajungeam în dreptul casei mele, deșertam traista cu colăcei și mergeam mai departe. Asta se întâmpla dacă nu-i întâlneam pe drum pe cei cu capra. Deși știam că sunt niște oameni mascați, fugeam de ei mâncând pământul, mai ales când cel deghizat în capră venea clămpănind spre mine. Îmi săreau colacii, merele și nucile din traistă, încercând să scap de acele arătări.

A doua zi număram colăceii – de obicei aveam peste o sută – și-i înșiram pe o sfoară ca mărgelele pe ață, pe care o agățam în cui, la perete.

Îmi plăcea să-mi admir colecția – unii erau mai mari, alții mai mici, unii mai albi, alții mai negri, dați pe deasupra, înainte de a fi copți, cu ou, cu mac sau doar cu apă și zahăr.

În două-trei zile se întăreau ca piatra, era imposibil să-i mai mănânci, ți-ai fi rupt dinții în ei. Pentru a le da o întrebuințare, îi făceam firimituri pe care le presăram în gura podului de la bucătăria de vară și intram în casă, unde mă uitam de la fereastră la vrăbiile ce veneau să le mănânce, certându-se între ele, care, după ce se săturau, ciuguleau zăpadă în lipsa apei, își ștergeau ciocurile de ea, când pe-o parte, când pe alta și plecau mulțumite. Maică-mea, de câte ori mă vedea ce fac, mă suduia zicându-mi: „Tu de aceea ai umblat o noapte cu uratul prin sat, ca să dai colăceii la vrăbii?”.

Și cu popa când mergeam, împreună cu ceata de băieți, în ajunul Crăciunului și al Bobotezei, cu „Chiralesa” și „Nihaho”, nu mă duceam că n-aș fi avut ce mânca acasă. La fiecare gospodărie, pe lângă un colac mare, fuiorul de cânepă și banii pentru popă, pe masă era un castron cu mere, nuci, plăcinte sau felii de cozonac destinate copiilor.

Preotul, după ce-și lua partea lui, ieșea în pragul casei cu castronul în mână și arunca ce se afla în el în ogradă, în zăpadă. Noi ne repezeam ca găinile la grăunțe și fiecare încerca să apuce cât mai multe. Dacă erau mere ori nuci, aveai șansa să culegi un trofeu de sub nasul celorlalți. În cazul plăcintelor sau al bucăților de cozonac, nimeni nu se alegea cu nimic, deoarece, în agitația stârnită se făcea un amestec de firimituri și omăt. Plăcerea competiției era totul, nu mai conta ce puneai în traistă.

În perioada când îmi mijeau tuleiele pe sub nas, împreună cu fratele meu și cu un văr am confecționat un buhai dintr-o balercă – o putină cât un butoi – pe care nu o puteam transporta decât pe sanie. Fiind acum flăcăi, nu mai treceam pe la fiecare casă, ci doar pe la acelea unde erau fetișcane de seama noastră.

Când am ajuns la casa Savetucăi, preferata mea, am urcat buhaiul cu tot cu sanie pe prispă, în dreptul ferestrei, ca să se audă cât mai bine dinăuntru, am udat cu borș smocul din coadă de cal de la mijlocul membranei din piele de oaie ce acoperea gura balercii și am început să trag cu putere de el, ba cu o mână, ba cu cealaltă.

Buhaiul mugea ca un apucat, de parcă era în călduri, începusem să asud și eu, cu tot gerul de afară. Din când în când, mă uitam cu coada ochiului pe fereastră, să văd care era efectul asupra celor din casă și mai ales cât de impresionată era Savetuca.

Trăgând din ce în ce mai tare de smocul de păr, am dat cu cotul în fereastră și geamul s-a făcut țăndări.

Pe atunci, la țară, casele aveau un singur rând de ferestre, iar sticla de geam era o raritate, nu se găsea prin sat, mai ales în toiul iernii.

Dându-mi seama de boacăna făcută, am sărit de pe prispă, dintr-un salt am ajuns la poartă și de acolo m-am afundat în întuneric, urmat de ceilalți doi din echipă.

Tatăl Savetucăi, Jinică Goldan, a ieșit imediat afară, dar n-a găsit decât putina și sania pe prispă, fără să apuce să-i vadă pe făptași.

În ajunul Bobotezei, popa umbla prin sat cu cârdul de copii care strigau cât îi ținea gura „Nihaho!”. Când au intrat cu toții la Jinică Goldan, ne-am amestecat și noi cu ceilalți, cu toate că eram ca măgarii între oi – fiind mari deja – și,  în timp ce popa blagoslovea în casă și stropea cu agheasmă, noi ne-am dus la șopru, unde aflasem că era sechestrat buhaiul nostru, l-am recuperat împreună cu sania și am tulit-o pe poarta deschisă, făcându-ne nevăzuți.

Sărmanul om n-a aflat nici până în ziua de azi cine i-a spart geamul de la fereastra casei în noaptea de Anul Nou, dar nici eu nu i-am mai făcut curte Savetucăi.

© Marcel Chitac, 2014

LUME, LUME…

Îmi propusesem ca în această carte să nu mai fac vreo referire sau vreun comentariu la personaje sau situații contemporane – mai mult sau mai puțin cunoscute – pentru a nu amesteca literatura cu ziaristica, după cum bine remarcase prietenul meu, poetul și criticul literar Victor Teișanu în cronicile făcute la cele două cărți publicate până acum.

Din păcate, nu mă pot abține și îmi încalc promisiunea când văd că lumea de la noi s-a întors cu curu-n sus.

În ultima vreme, la înmormântări, în loc să bocească, să jelească sau să păstreze o tăcere mormântală, participanții la cortegiul funerar aplaudă în draci, cu frenezie, mai ales dacă defunctul a apărut la televizor de cel puțin două ori – indiferent de prostiile spuse sau făcute acolo – adică, „pe românește” spus, dacă a fost un VIP.

Comentariul stupid pe care îl auzi atunci când „spectacolul” este televizat sună invariabil cam așa: cel care a părăsit acest tărâm s-a ridicat la ceruri cu ajutorul îngerilor, iar acum a plecat la Domnul și, dacă a fost actor, joacă în trupa de teatru a Raiului (piesa fiind transmisă poate de RAI UNO), dacă a fost manelist îi cântă lui Doamne-Doamne „Pe la spate, pe la spate…”, dacă a fost fotbalist, cu siguranță va juca centru înaintaș la echipa „Heruvimii albi”, iar dacă aici a fost taximetrist, îl plimbă pe Creatorul lumii cu mașina, fără a măslui aparatul de taxare. Până și ceremoniile de înmormântare au devenit spectacole de circ.

Din câte știu, gestul de a aplauda, în limbajul trupului, al semnelor, exprimă entuziasm, aprobare față de ceea ce vezi, bucurie, extaz.

Este oare un semn de aprobare sau de admirație faptul că cineva și-a dat obștescul sfârșit? Coborârea în mormânt a unei persoane, fie ea vedetă sau nu, poate genera sentimente de mulțumire prin bătăi repetate din palme într-o lume normală?

De câte ori primesc jucăria preferată, copiii mici, neputându-se încă exprima prin cuvinte, aplaudă, deci se bucură!

La unele popoare sau culturi primitive, se bocea la nașterea copilului, pentru că îl aștepta o viață grea, plină de pericole și de neprevăzut; în schimb, toată lumea se veselea și dansa la moartea unui semen, de bucurie că decedatul a scăpat de griji și de necazuri.

Aplauzele care se aud astăzi în cimitirele noastre, în timp ce mortul este băgat în groapă, o fi o chestiune de rafinament, de ultimă modă, de „fițe”, cu care eu, omul de la țară, nu rezonez.

Deși nu mă grăbesc să părăsesc prea curând această lume din ce în ce mai ciudată, mai ticăloasă, mai absurdă, dar uneori atât de pitorească, mi-aș dori ca la înmormântarea mea să nu se aplaude, să nu se fluiere, să nu se tropăie, să nu se strige „bis” sau „bravo” și nici să se bocească.

La fel cum am venit pe acest pământ cu discreție și sfiiciune, pentru a nu deranja prea multă lume, nefiind întâmpinat cu aplauze – cred că bătăile din palme m-ar fi speriat și m-aș fi întors înapoi –, tot așa aș vrea să plec. Așa să-mi ajute Dumnezeu!

© Marcel Chitac, 2014

FORȚA DESTINULUI

Politicienii, avocații și popii au ceva în comun în felul lor de a vorbi, mai ales atunci când se află la tribună, la bară sau în amvon. Au o intonație patetică, teatrală, afectată sau mieroasă, folosind în exprimare foarte mult mâinile și mimica feței, nu doar inflexiunile vocii. Pe cât de colorată și de expresivă pare vorbirea lor, pe atât de găunoasă, de lipsită de conținut este.

Scopul acestui fel, studiat sau actoricesc, de a se adresa publicului este dorința de a impresiona, de a manipula auditoriul și, mergând mai departe, de a face să treacă banii din buzunarele celorlalți în buzunarele lor.

Poate că din această cauză nu prea am prieteni din categoriile profesionale enumerate mai sus. Prefer să stau la taifas cu oameni obișnuiți, normali, fără ifose, care spun ce simt și ce gândesc într-un mod simplu și firesc, străini de gânduri ascunse sau de intenții parșive.

Un astfel de om este moș Modest Palamaru. De fiecare dată când am ocazia, îmi face plăcere să discut cu el, mai ales să-l ascult povestind despre întâmplări și locuitori ai satului, de demult. Cel mai tare l-a marcat pe el perioada războiului, de aceea abundă amintirile din acele vremuri tragice. Iată una dintre ele:

„Eram în timpul războiului în Cehoslovacia, într-un oraș pe care tocmai îl eliberasem după lupte grele și cu mari pierderi de vieți omenești. Nu-mi mai amintesc cum se chema orașul, avea o denumire ciudată, de-a lor.

Deși comandanții ne ordonau mereu să nu ne atingem de alimentele sau de băuturile găsite prin casele întregi, pentru că ar putea fi lăsate în mod intenționat de nemți, fiind otrăvite, foamea era atât de mare, că nu mai ținea nimeni seama de asta. Ne mâncau păduchii, de ne rupeau. Trebuia să-i hrănim și pe ei. Dacă băgai mâna la subsuoară să te scarpini, când o scoteai cu pumnul strâns, aveai în căușul palmei vreo sută de păduchi.

Toți militarii umblau ca niște stafii printre ruinele fumegânde sau prin clădirile ce fuseseră părăsite în grabă de către foștii proprietari, căutând cu disperare ceva de-ale gurii.

Un soldat mergea pe mijlocul unei străzi pustii, pline de moloz, de dărâmături, când, dintr-o dată, singurul zid al unei clădiri ce mai rămăsese în picioare a început să se încline, venind spre el. Nu se știe din ce pricină, până atunci stătuse cuminte, la locul lui și așa, din senin, și-a pierdut echilibrul.

Ori o fi suflat o boare de vânt, ori s-o fi așezat o cioară pe ruină, să se odihnească, nu mai contează; camaradul a văzut cu groază cum se prăbușește zidul și nu avea pe unde să fugă, să se ferească, pentru că, pe partea cealaltă a străzii înguste era alt zid, al unei alte clădiri. De frică, a rămas stană de piatră, înțepenit locului, paralizat, neputând să mai facă niciun pas. A închis ochii, a strâns din dinți și își aștepta sfârșitul.

Era obișnuit cu moartea, văzuse atâția camarazi murind lângă el sau în brațele lui, îi șuieraseră atâtea gloanțe pe la urechi, a fost și îngropat de câteva ori cu pământul suflat de exploziile bombelor, că se și mira cum de nu-i venise și lui rândul până acum.

La început, zidul se mișca încet, apoi a căzut ca fulgerul, stârnind un nor de colb până la cer. Ceilalți, care se aflau prin zonă, au venit în fugă să vadă ce s-a întâmplat.

După ce s-a limpezit aerul, ei l-au zărit în mijlocul grămezii de cărămizi și tencuială pe tovarășul nostru, stând drept și țeapăn ca un pripon. Nu ne-a venit să ne credem ochilor că era teafăr!

Când m-am apropiat de el, l-am recunoscut pe consăteanul meu Grigoroșcuță Hulub, contingent cu mine. Datorită spaimei prin care trecuse, nu se mișca din loc, i se albise părul ca la moșnegi și nu putea deschide gura. A trebuit să-i bag lama de la baionetă între dinți, ca să-i descleștez fălcile.

Toți ne-am bucurat că a scăpat cu viață și am crezut că a fost un miracol, că Dumnezeu avea planuri mari cu el. Revenindu-ne din uimire, am văzut că, de fapt, marele lui noroc a fost că unul din golurile zidului, locul unde fusese o fereastră, s-a nimerit să se potrivească exact cu locul unde se afla Grigoroșcuță al meu, care a intrat ca ața prin urechile acului prin acel gol din zid, fără să se aleagă cu vreo zgârietură.

Dintre toți flăcăii din contingentul nostru, care am plecat din sat la război, doar noi doi ne-am întors teferi. Cred că nu trecuse niciun an de la întoarcerea noastră acasă, când, într-o zi, pe drumul ce coboară din Deal la Poartă, unde-i troița, spre Fundoaia, venea la vale o căruță încărcată cu fân. Ori cel cu căruța era beat și a uitat să pună piedica, ori oiștea era putredă, caii n-au mai putut s-o stăpânească și atelajul a luat-o în viteză, în pantă, hodorogind și mergând în zigzag.

Tocmai atunci, urca la deal Grigoroșcuță Hulub. O fi văzut prea târziu căruța și n-a mai apucat să se ferească sau o fi crezut că va avea loc un al doilea miracol, Domnul știe, problema a fost că a murit pe loc, strivit ca un pui de găină călcat de o mașină, atunci când iese-n drum să scurme în balega de cal.”.

© Marcel Chitac, 2014

IUBIRE VEȘNICĂ

Pe prispa înaltă a casei era un lăicer așternut, pe care stăteau așezați Tudoruță Prâsnel cu nevastă-sa Procirica.

Ședeau unul lângă altul, scoțând din când în când câte o vorbă, urmată de o pauză lungă, spre a fi rumegată, amintindu-și ba una, ba alta. Stăteau degeaba, cum se spune, nu pentru că n-ar fi avut nicio treabă de făcut, dar era ziua când se prăznuia Adormirea Maicii Domnului, pe 15 august.

După încă un moment de cugetare, Procirica îi spune așa, din senin, omului ei:

-         Bărbate, să știi că dacă bunul Dumnezeu va binevoi și vei muri tu primul, adică înaintea mea, eu n-o să mă mai mărit niciodată! De fapt, nici n-aș avea când, pentru că de durere, de scârbă sau de supărare atât de mare, cred că voi veni și eu după tine cât de repejor…

-         Ce-ți veni, ce-ți trece prin cap să grăiești niște prăpăstii mai mari ca tine?! Eu sunt încă tânăr, n-am de gând să te părăsesc așa de repede… Și-apoi, dacă o fi să se întâmple asta, facă-se voia Domnului, tu adică de ce să nu te mai măriți? Ești mai tânără ca mine, ești frumoasă, harnică și iute ca o helge, ca o zvârlugă; nu faci treabă de mântuială și nu ești îngălată ca altele… Dacă o fi să se întâmple totuși nenorocirea asta, aș avea o singură rugăminte la tine, ca să mor cu sufletul împăcat: să nu te măriți prea repede, să mai aștepți oleacă, măcar până o crește iarba pe mormântul meu… Pentru mine n-o să mai conteze, oricum, dar trebuie să te ferești de ochii și de gura lumii, știi cum sunt oamenii din sat, mai ale muierile…

La mai puțin de un an, lui Tudoruță Prâsnel i s-a făcut dintr-o dată rău; o fi făcut aprindere la plămâni, după ce a băut și s-a spălat cu apă rece de la șipot, fiind încins și asudat. S-a dus la doctor, a luat tot felul de leacuri, a stat și internat în spital în câteva rânduri, dar până la urmă a fost trimis acasă, pentru a nu muri printre străini.

Trecuseră două săptămâni de la înmormântare. Procirica lui Prâsnel s-a dus la cimitir să îngrijească mormântul, să pună ulei în candelă și să-și mai jelească bărbatul, care s-a grăbit s-o lase singură pe lume și să meargă în Ceruri, la Domnul, unde sigur deretică acum cu grebla sau cu coasa printre tufele din Grădina Raiului.

În timp ce mărunțea și ea cu grebla țărâna proaspătă, împrăștia pe mormânt dintr-o pungă tot felul de semințe de ierburi sălbatice, culese cu o zi înainte de la Stadoală și uda cu o stropitoare.
© Marcel Chitac, 2014

© Marcel Chitac