PE CULMILE PROSTIEI

În perioada studenţiei, în timpul vacanţelor de vară, lucram ca ucenic împreună cu un pictor de biserici autorizat pe la diferite locaşuri din zona Moldovei.
Făceam asta din mai multe motive: învăţam în acest fel o meserie nouă, mai câştigam un ban de cheltuială şi schimbam decorul văzând alte locuri şi cunoscând oameni de toate soiurile.
Odată, când pictam la o biserică de prin părţile Bacăului, cântăreţul la strană (dascălul) mi-a povestit o întâmplare ce se petrecuse cu puţin timp în urmă, dar care mi se păru atât de neverosimilă şi de gogonată încât i-am recomandat să nu mai stea în bătaia puternică a soarelui şi să se mute într-un loc mai răcoros, mai la umbră.
A doua zi, mi-a arătat un articol din revista „Femeia”, care apărea pe atunci, articol în care era relatat cu lux de amănunte acel episod:
Acolo, în sat, exista o filială a unei secte religioase al cărei predicator (pastor) vindea credincioşilor bilete cu locuri rezervate în Rai.
Cele care permiteau accesul la clasa întâi costau cinci mii de lei, iar pentru clasa a doua se plăteau trei mii.
S-au găsit destui cumpărători; unii şi-au vândut vacile pentru a intra în posesia preţioaselor bilete. Nu ştiu dacă le fuseseră date şi instrucţiunile de folosire. Probabil, atunci când părăseau această lume ticăloasă, li se puneau fericiţilor biletele în buzunarul hainei, ele având rolul paşapoartelor cu viză ce urmau a-i fi prezentate Sfântului Petru la Poarta Raiului.
Ideea avută de altcineva cu sute de ani în urmă pe alte meleaguri de a vinde „indulgenţe” pentru iertarea păcatelor pare a ţine de perioada copilăriei excrocheriei şi a credulităţii.
Nu demult, apăruseră nişte şmecheri şi la noi şi aiurea, care vindeau pe Internet terenuri pe Lună.
Deşi nu puteau explica cine şi în ce mod i-a făcut proprietarii satelitului natural al Pământului, au existat şi de astă dată amatori de chilipir, doritori de a deveni latifundiari lunatici, fără să-şi pună problema când şi în ce fel vor intra în posesia mult-râvnitelor terenuri, mulţumindu-se să primească în schimbul banilor o hârtie fără valoare.
Ceea ce mi se pare năucitor în acest gen de „afaceri” nu este inventivitatea sau tupeul escrocilor, ci prostia incredibilă a celor care se lasă ademeniţi de aşa ceva.
Chiar în România de azi sunt oameni cu pretenţie de intelectuali, cu studii şi cu ştaif, dispuşi să apeleze la nişte ţigănci analfabete ce-şi zic vrăjitoare şi le dau bani grei, sperând să-şi asigure succesul în amor, afaceri sau politică.
După toate aceste exemple, povestea lui Ion Creangă „Prostia omenească” nu mai pare poveste în sensul de ficţiune cu caracter fantastic, fără nicio legătură cu realitatea, iar întâmplările relatate acolo seamănă cu nişte reportaje despre fapte banale.
Dacă inteligenţa – sub toate formele ei de manifestare – poate avea limite chiar şi pentru oameni supradotaţi, prostia este nemărginită, atemporală şi aspaţială.

© Marcel Chitac 2012

ARTA COMPROMISULUI

În satul meu, cu câţiva ani înainte de anul de referinţă 1989, era un miliţian pe care-l chema Şapteboi, nume neaoş românesc cu care, dacă l-aş fi avut eu, m-aş fi fălit.
Din păcate, şefii bravului miliţian de la judeţ nu aveau aceeaşi părere, aşa că, într-o zi, l-au convocat la eşalonul superior şi i-au oferit două opţiuni: ori îşi schimbă numele, ori îşi dă demisia din miliţie.
I s-a explicat că numele său nu concorda cu funcţia sau, mai bine zis, cu calitatea de „organ” al statului comunist; prea amintea de vremea şi de aroganţa chiaburilor, duşmanii de clasă, sau era subiect de ironie şi batjocură din partea unor neisprăviţi de civili, cărora trebuia să le impună respect şi ascultare.
Bietul miliţian, trecându-l sudorile şi respirând greu, se concentră, atât cât putu el în acele momente cumplite şi, dându-şi seama, în urma unei analize sumare, dar profunde, că ţinea mai mult la funcţia, salariul şi privilegiile de miliţian decât la acel stupid nume, moştenit de la tatăl şi bunicul său, se hotărî pe loc să-şi ia numele neveste-si, adică se mărită.
Vorba ceea: până treci puntea, te faci frate şi cu dracul.
Dacă aş fi fost eu în locul lui – ce uşor este uneori să te pui în locul altuia, mai ales după război – n-aş fi cedat aşa uşor; aş fi încercat o negociere în urma căreia se putea ajunge la un compromis, spunându-i superiorului cam aşa:
„Tovarăşe gradul, vă rog să-mi permiteţi să am onoarea să vă raportez. Propun ca de azi înainte, în loc de Şapteboi să mă numesc Unbou, ceea ce concordă cu realitatea în privinţa numărului".
În situaţii dificile sau chiar disperate, important este să nu pierzi chiar totul.

© Marcel Chiţac 2012

DESPRE LOGICĂ

Dumnezeu ne este reprezentat în scrierile biblice ca fiind ba atotputernic şi mai presus de orice, ba un bicisnic, un nevolnic nemulţumit de performanţele Sale, chinuit de regrete şi dorinţa de răzbunare şi de distrugere a propriei Sale opere (Vezi „Apocalipsa” după Ioan).
Dacă este într-adevăr creatorul Universului – care-l include şi pe om – de ce a făcut această lume imperfectă şi plină de rateuri sau de ce n-a corectat-o după aceea?
Se spune că pe om l-a zămislit după chipul şi asemănarea Sa. Atunci, ori El nu poate fi considerat un ideal de perfecţiune, ori creaţia Sa este produsul unui moment neinspirat.
Ori l-a făcut pe om păcătos din naştere sau predispus păcatului şi ar trebui să-şi asume vina, ori n-are nici un amestec în toată povestea asta şi ar fi mai bine să-l lase-n pace.
Ori invocăm păcatul originar, ori liberul arbitru.
Ori vorbim despre destin implacabil (predestinare, ursire), ori despre hazard, fatalitate sau autodeterminare.
Vorba lui Cioran: „Nu e uşor să fii creştin”.
Religia îl bagă pe bietul om într-o ceaţă deasă unde nu-şi mai poate auzi nici măcar propriile gânduri.
Dacă omul ar fi ascultat dictonul „Crede şi nu cerceta” ar fi bâjbâit şi azi prin întunericul primordial ca o şopârlă de peşteră.
Nu este mai puţin adevărat că el – în ciuda mileniilor de evoluţie – nu este nici mai bun, nici mai rău decât atunci când Cain l-a ucis pe unicul său frate, Abel, după care s-a însurat şi l-a făcut pe Enoh cu o femeie fără nume, despre care nu se ştie a cui fiică era, şi nici nu este mai puţin păcătos după ce Iisus s-a sacrificat pe cruce luând toate păcatele omenirii asupra sa.

© Marcel Chitac 2012

PROFESORUL „ŞTIE-TOT”

Cică un ardelean a avut ocazia abia la maturitate să viziteze o grădină zoologică. Când a ajuns în dreptul ţarcului în care-şi ispăşea detenţia girafa, a rămas mut şi înlemnit de uimire timp de vreo trei ceasuri uitându-se la gâtul ciudatului animal până când i s-au împăienjenit ochii.
În cele din urmă, a plecat vorbind de unul singur: „Tulai, Doamne, dar aşe ceva nu există!”.
Deşi sunt moldovean, aceeaşi reacţie o aveam şi eu când eram elev şi aveam câte un coleg sau o colegă care luau note de zece pe linie: şi la matematică, şi la muzică, şi la sport, ba chiar şi la desen.
Mai nou, la unele posturi de televiziune apar nişte persoane aşezate pe scaune înalte în jurul unei mese – invitaţi sau colaboratori – în fiecare zi, de dis-de-dimineaţă până după miezul nopţii, indiferent dacă afară este caniculă, dacă plouă torenţial sau dacă ninge viscolit şi-i un ger de crapă pietrele, de parcă aceştia n-ar avea nici casă, nici nevastă şi n-ar merge niciodată la toaletă; stau lipiţi de scaune şi-şi dau cu părerea despre orice.
Ei au explicaţii şi înţelegere pentru toate fenomenele şi întâmplările care pe noi, ceilalţi, ne şochează sau cel puţin ne surprind: jefuirea urmată de violarea unei babe, creşterea sau scăderea cursului dolarului, un accident aviatic sau feroviar, încălzirea globală, naşterea unui viţel cu opt picioare şi două capete, posibilitatea lovirii Pământului de către un asteroid drogat etc.
De fiecare dată, oscilez între sentimente de admiraţie, invidie sau compasiune faţă de ei şi mă întreb dacă nu cumva, singura explicaţie a acestor performanţe supraomeneşti este aceea că mamele lor au fost răpite de extratereştri, aduse înapoi şi după nouă luni au apărut aceşti indivizi atotştiutori, iar în timpul sarcinii sau după aceea au fost contaminaţi cu paranoia.
Altfel, vorba ardeleanului: „Aşa ceva nu există!”.

© Chitac Marcel 2012

TEHNICI DE COMUNICARE

Pe vremea când bunica era fată, aparatul foto nu ajunsese încă în sat; în schimb, oamenii de atunci foloseau o altă metodă, mult mai simplă, de a imortaliza anumite etape din copilărie: după ploaie, pruncii erau puşi cu picioarele goale în glodul din ogradă unde li se imprimau urmele, după care erau lăsate să se usuce la soare.
Amprentele tălpilor astfel realizate la vârste diferite se păstrau în pod, acele mulaje rămânând ca mărturie, spre aducere aminte, pentru adulţii de mai târziu.
Emoţiile provocate de revederea lor peste ani nu erau cu nimic mai puţin profunde decât cele generate de fotografiile color sau de imaginile filmate de acum.
În perioada în care bunicul „era în vorbe” cu bunica, altfel spus înainte de a se căsători, uneori îşi dădea întâlnire cu ea la târgul din Darabani, unde se ducea pretextând că are treabă, iar până acolo ei mergeau pe jos cale de peste cincisprezece kilometri şi tot cam atât la întoarcere.
Cel care pleca primul presăra din loc în loc flori pe drum, conform consemnului stabilit anterior. Era secretul lor, ceilalţi neînţelegând semnificaţia acelui cod floral.
După ce îndrăgostiţii „s-au luat”, au schimbat limbajul florilor cu cel al vorbelor, ciondănindu-se mai tot timpul, evoluând spre o modalitate de comunicare superioară.
Cât de mult regret totuşi că n-au apucat să se bucure şi ei de acurateţea pozelor sau filmelor digitale, de posibilitatea de a primi şi trimite SMS-uri, de a trăncăni la nesfârşit verzi şi uscate pe mobil sau tasta pe Facebook în loc să-şi bage picioarele în noroi sau să transmită mesaje prin intermediul florilor.
Ce vremuri!...

© Marcel Chitac 2012

DESPRE POLITICĂ

Din clipa în care numărul oamenilor a depăşit cifra unu a apărut şi dihonia ca fenomen – care mai târziu s-a numit politică – sub toate formele lui de manifestare: interese egoiste sau „doctrine”, intoleranţă, mai mult sau mai puţin mascată, ducând uneori până la eliminarea fizică a adversarului, manipulare, dezinformare şi isterizare a maselor, aruncarea vinii asupra celorlalţi pentru neputinţele sau neîmplinirile personale etc.
Începând din acel moment şi până în zilele noastre, numai despre manifestări ale iubirii aproapelui nu se poate vorbi, ci se poate invoca mai degrabă proverbul latinesc „homo homini lupus”.
Evoluţia speciei umane a debutat cu un act de trădare a lui Adam faţă de Dumnezeu, care i-a promis atunci drept pedeapsă: „Duşmănie voi pune între tine şi femeie, între seminţia ta şi seminţia ei”, iar iubirea fraternă dintre Cain şi Abel s-a încheiat în mod tragic prin fratricid.
Toate războaiele care au urmat au fost „opera” politicienilor; ei le-au generat dezbinând sau instigând oamenii, punându-i să se omoare între ei, singurul lor scop fiind îmbogăţirea prin jaf şi cotropire.
Bisericile sau religiile dintotdeauna şi de pretutindeni au făcut şi fac în continuare tot politică, având acelaşi scop; în timp ce le recomandă celorlalţi smerenia şi pocăinţa, promiţându-le o iluzorie viaţă de apoi mai bună, averile şi bogăţiile lor cresc necontenit.
Se spune că partidele politice şi cei care le reprezintă ar fi un rău necesar, democraţia neputând exista şi funcţiona în afara pluripartitismului, că cealaltă alternativă ar fi anarhia sau dictatura.
Umila mea părere este că nu se poate vorbi despre democraţie sută la sută în condiţiile în care în toată lumea se practică manipularea mulţimilor prin cele mai sofisticate tehnici. În acest caz, oare adevărul sau dreptatea sunt întotdeauna de partea majorităţii, cantitatea substituindu-se calităţii?
Pe cine a graţiat de la moarte gloata când a avut de ales între tâlharul Barabas şi predicatorul Iisus Hristos?
Din păcate, chiar dacă te consideri sau te declari apolitic, nu poţi evita consecinţele sau efectele politicului asupra ta, câtă vreme nu trăieşti în afara societăţii din care faci parte vrând-nevrând.
În schimb, nu este greu de imaginat cum ar arăta o colectivitate umană în care n-ar exista sau nu s-ar respecta nicio regulă, nicio lege. Viaţa ar fi un coşmar care nu ar putea fi asemuit cu nimic din ceea ce există acum ca sistem de relaţii trofice sau sociale în lumea animală!
Ajuns în această dilemă, nu pot să nu-mi pun aceeaşi întrebare care i-a încolţit sub chelie şi lui Lenin la un moment dat: „Ce-i de făcut?”.
Spre deosebire de „prea-ticăloşia sa”, nu am nicio soluţie care să ofere o a treia variantă.

© Marcel Chitac 2012

STICLA CU LAPTE

Vacanţele de vară – înainte de colectivizare, până la vârsta de nouă ani – mi le petreceam mergând cu vaca la păscut de dimineaţă până seara în Fâneţe, la vreo patru-cinci kilometri de sat, împreună cu fratele meu şi cu încă doi veri, toţi fiind mai mari decât mine.
Eu cu frate-meu aveam în grijă vaca noastră, iar verii pe a lor şi, cât era ziua de lungă, inventam tot felul de distracţii: ne scăldam într-un bulhac, ce conţinea mai mult mâl decât apă, prindeam ţânci inundându-le gura vizuinilor până când ieşeau la suprafaţă de teama înecului ori fumam ţigări confecţionate de noi din hârtie de ziar şi mătase de păpuşoi, cărora le dădusem denumirea „Câmpul”, marcă neînregistrată.
De multe ori, mătasea ardea mai repede decât ziarul şi ne pomeneam cu buzele fripte, iar fumul era atât de iute şi de înecăcios, că ne curgeau şi lacrimile, şi mucii.
După fiecare şedinţă de fumat, aveam grijă să mâncăm ceapă ca să nu ne deconspirăm când ajungeam acasă.Cred că din această cauză, imediat după aceea m-am şi lăsat de fumat şi n-am mai fost ispitit niciodată.
De obicei, pe drumul până acolo, fratele mai mare ducea vaca de lanţ, fiind o muncă ce implica responsabilitate, iar eu căram traista cu mâncare.
Pe lângă merindele propriu-zise, erau nelipsite o sticlă de un litru cu lapte, ţăruşul şi maiul ce serveau la priponitul vacii, cât şi mere sau pere din belşug.
Traista era atât de grea, încât aveam senzaţia că mă băga în pământ ca maiul care bate ţăruşul, iar baiera ei îmi tăia umărul.
La vreo jumătate de oră după ce frate-meu şi verii ajungeau cu vacile la păşune, apăream şi eu epuizat de greutatea traistei care cântărea cât mine.
Imediat, mă eliberam de povară şi mă întindeam pe iarbă pentru a-mi mai trage sufletul, iar ceilalţi, ca nişte asistenţi grijulii, mă apărau de gâze, reale sau imaginare, cârpindu-mi din când în când câte o palmă în diferite părţi ale corpului.
La vremea prânzului, când vedeam în depărtare trecând cursa de Rădăuţi-Prut, ne aşezam cu toţii să mâncăm, punând totul la comun.
Sticla cu lapte avea o formă interesantă, fiind strangulată în partea de sus. Pentru că împărţeam totul „frăţeşte”, vărul mai mare lua un pai cu care măsura nivelul laptelui, după care-l rupea în patru ca să obţină unitatea de măsură.
Sub pretextul că mi se făcea un favor, fiindcă eu căram traista, mie mi se acorda întotdeauna „onoarea” de a bea primul din sticlă.
După fiecare înghiţitură, mi se lua şipul de la gură şi se făceau măsurători pentru a nu depăşi semnul.
Laptele din gâtul sticlei se epuiza repede, apoi preţiosul recipient trecea în posesia celorlalţi, numai că paiul parcă era mai lung la ei sau volumul lichidului mai mare.
Aşa cum Mahomed, înainte de a deveni profet, avea destulă vreme să mediteze la cele veşnice în timp ce traversa deşertul cu caravana de cămile, şi eu îmi frământam puţina minte, pe care o aveam atunci, cum să scap de supliciul zilnic de a urca Dealul Crucii până în Fâneaţă cu trăistoiul plin în spate.
În cele din urmă, inspiraţia divină s-a pogorât asupra mea. Profitând de faptul că, deşi pornisem odată cu ei, eu mă aflam în partea cealaltă a dealului faţă de „tovarăşii” mei, am lăsat traista jos, am scos maiul din ea şi am lovit-o cu sete de mai multe ori până când s-a auzit zornăit de cioburi şi a început să curgă un lichid alb ca din strecurătorile în care se pune caşul la scurs.
Cu povara mult mai uşoară, am ajuns în fine şi eu la destinaţie, unde le-am povestit celorlalţi „păţania”: a răsărit ca din senin un câine fioros de la stână, care venea lătrând ameninţător spre mine, eu am rupt-o la fugă fără să las traista, m-am împiedicat de un dâmb, am căzut şi s-a spart sticla cu lapte.
Abia atunci am scăpat de această formă de „exploatare a omului de către om”, care la unii se manifestă din fragedă pruncie, dar nu şi de „privilegiul” de a bea eu primul din sticlă, mai bine zis din gâtul sticlei. În schimb, am fost promovat pe post de însoţitor de vacă.

© Marcel Chitac 2012