Eu cu frate-meu aveam în grijă vaca noastră, iar verii pe a lor şi, cât era ziua de lungă, inventam tot felul de distracţii: ne scăldam într-un bulhac, ce conţinea mai mult mâl decât apă, prindeam ţânci inundându-le gura vizuinilor până când ieşeau la suprafaţă de teama înecului ori fumam ţigări confecţionate de noi din hârtie de ziar şi mătase de păpuşoi, cărora le dădusem denumirea „Câmpul”, marcă neînregistrată.
De multe ori, mătasea ardea mai repede decât ziarul şi ne pomeneam cu buzele fripte, iar fumul era atât de iute şi de înecăcios, că ne curgeau şi lacrimile, şi mucii.
După fiecare şedinţă de fumat, aveam grijă să mâncăm ceapă ca să nu ne deconspirăm când ajungeam acasă.Cred că din această cauză, imediat după aceea m-am şi lăsat de fumat şi n-am mai fost ispitit niciodată.
De obicei, pe drumul până acolo, fratele mai mare ducea vaca de lanţ, fiind o muncă ce implica responsabilitate, iar eu căram traista cu mâncare.
Pe lângă merindele propriu-zise, erau nelipsite o sticlă de un litru cu lapte, ţăruşul şi maiul ce serveau la priponitul vacii, cât şi mere sau pere din belşug.
Traista era atât de grea, încât aveam senzaţia că mă băga în pământ ca maiul care bate ţăruşul, iar baiera ei îmi tăia umărul.
La vreo jumătate de oră după ce frate-meu şi verii ajungeau cu vacile la păşune, apăream şi eu epuizat de greutatea traistei care cântărea cât mine.
Imediat, mă eliberam de povară şi mă întindeam pe iarbă pentru a-mi mai trage sufletul, iar ceilalţi, ca nişte asistenţi grijulii, mă apărau de gâze, reale sau imaginare, cârpindu-mi din când în când câte o palmă în diferite părţi ale corpului.
La vremea prânzului, când vedeam în depărtare trecând cursa de Rădăuţi-Prut, ne aşezam cu toţii să mâncăm, punând totul la comun.
Sticla cu lapte avea o formă interesantă, fiind strangulată în partea de sus. Pentru că împărţeam totul „frăţeşte”, vărul mai mare lua un pai cu care măsura nivelul laptelui, după care-l rupea în patru ca să obţină unitatea de măsură.
Sub pretextul că mi se făcea un favor, fiindcă eu căram traista, mie mi se acorda întotdeauna „onoarea” de a bea primul din sticlă.
După fiecare înghiţitură, mi se lua şipul de la gură şi se făceau măsurători pentru a nu depăşi semnul.
Laptele din gâtul sticlei se epuiza repede, apoi preţiosul recipient trecea în posesia celorlalţi, numai că paiul parcă era mai lung la ei sau volumul lichidului mai mare.
Aşa cum Mahomed, înainte de a deveni profet, avea destulă vreme să mediteze la cele veşnice în timp ce traversa deşertul cu caravana de cămile, şi eu îmi frământam puţina minte, pe care o aveam atunci, cum să scap de supliciul zilnic de a urca Dealul Crucii până în Fâneaţă cu trăistoiul plin în spate.
În cele din urmă, inspiraţia divină s-a pogorât asupra mea. Profitând de faptul că, deşi pornisem odată cu ei, eu mă aflam în partea cealaltă a dealului faţă de „tovarăşii” mei, am lăsat traista jos, am scos maiul din ea şi am lovit-o cu sete de mai multe ori până când s-a auzit zornăit de cioburi şi a început să curgă un lichid alb ca din strecurătorile în care se pune caşul la scurs.
Cu povara mult mai uşoară, am ajuns în fine şi eu la destinaţie, unde le-am povestit celorlalţi „păţania”: a răsărit ca din senin un câine fioros de la stână, care venea lătrând ameninţător spre mine, eu am rupt-o la fugă fără să las traista, m-am împiedicat de un dâmb, am căzut şi s-a spart sticla cu lapte.
Abia atunci am scăpat de această formă de „exploatare a omului de către om”, care la unii se manifestă din fragedă pruncie, dar nu şi de „privilegiul” de a bea eu primul din sticlă, mai bine zis din gâtul sticlei. În schimb, am fost promovat pe post de însoţitor de vacă.
© Marcel Chitac 2012
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu