Pe vremea când bunica era fată, aparatul foto nu ajunsese încă în sat; în schimb, oamenii de atunci foloseau o altă metodă, mult mai simplă, de a imortaliza anumite etape din copilărie: după ploaie, pruncii erau puşi cu picioarele goale în glodul din ogradă unde li se imprimau urmele, după care erau lăsate să se usuce la soare.
Amprentele tălpilor astfel realizate la vârste diferite se păstrau în pod, acele mulaje rămânând ca mărturie, spre aducere aminte, pentru adulţii de mai târziu.
Emoţiile provocate de revederea lor peste ani nu erau cu nimic mai puţin profunde decât cele generate de fotografiile color sau de imaginile filmate de acum.
În perioada în care bunicul „era în vorbe” cu bunica, altfel spus înainte de a se căsători, uneori îşi dădea întâlnire cu ea la târgul din Darabani, unde se ducea pretextând că are treabă, iar până acolo ei mergeau pe jos cale de peste cincisprezece kilometri şi tot cam atât la întoarcere.
Cel care pleca primul presăra din loc în loc flori pe drum, conform consemnului stabilit anterior. Era secretul lor, ceilalţi neînţelegând semnificaţia acelui cod floral.
După ce îndrăgostiţii „s-au luat”, au schimbat limbajul florilor cu cel al vorbelor, ciondănindu-se mai tot timpul, evoluând spre o modalitate de comunicare superioară.
Cât de mult regret totuşi că n-au apucat să se bucure şi ei de acurateţea pozelor sau filmelor digitale, de posibilitatea de a primi şi trimite SMS-uri, de a trăncăni la nesfârşit verzi şi uscate pe mobil sau tasta pe Facebook în loc să-şi bage picioarele în noroi sau să transmită mesaje prin intermediul florilor.
Ce vremuri!...
© Marcel Chitac 2012
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu