OGLINDA CU DOUĂ FEȚE

Nu știu dacă din pricina sărăciei, a căldurii înăbușitoare ori pentru mai multă lejeritate în mișcări, vara, copiii de la țară umblau fără pantaloni, izmene sau chiloți. Fetele aveau rochițe lungi până sub genunchi, iar băieții un fel de cămăși de noapte, purtate și ziua, care nu se deosebeau prea mult de rochii, având cam aceeași croială.

Vrând să profit și altfel de acest obicei sau modă locală, le invitam uneori pe fete la mine în grădină, să culeagă cu mâna lor, direct de la sursă și pe alese, cireșe, mere, pere sau perje, ajutându-le să urce în pomi, în vreme ce eu le studiam lor „perjele”, uitându-mă în sus. Atunci când nu erau poame de cules, îmi lipeam deasupra degetelor piciorului drept o oglinjoară de buzunar, din cele cu două fețe, mă îmbrăcam cu pantaloni, pe care-i lăsam să atârne în jos, acoperind oglinda, căutam subiecte de conversație cu fetele și introduceam piciorul între picioarele lor, apoi ridicam discret cu mâna cracul care masca strămoșul camerei de luat vederi și priveam „sfios”, mai mult în jos decât în ochii lor, ascultând cu luare-aminte.

Improvizația semăna foarte mult cu oglinjoara dentistului, care-l ajută să vadă în unghiul mort din gura pacientului, sau cu oglinzile cu mâner lung, folosite de către cei din trupele „antitero”, atunci când inspectează pe dedesubt mașinile care intră într-o zonă sau într-un obiectiv protejat. Nu am pretenția că aș fi inventat eu acel instrument multifuncțional, ci doar că l-am utilizat în alte scopuri și cu alte rezultate. După ce studiam un detaliu anatomic atât de interesant, dar foarte bine ascuns la vecinele de seama mea, făceam comparații și clasamente, cu speranța că-mi vor fi utile mai târziu.

Din păcate, n-am dus cercetarea până la capăt, datorită unui incident neplăcut, în urma căruia m-am orientat către alte proiecte. Având aceste porniri precoce, era de așteptat să devin la maturitate medic stomatolog ori ginecolog sau măcar luptător antiterorist, dar n-a fost să fie așa.

Tocmai când am sistat studiul asupra puținelor subiecte aflate în acel cot al satului, unui vecin i-au venit la hram, de Sfânta Treime, niște neamuri dintr-un sat vecin. În timp ce gazdele și musafirii se ospătau cu borș, găluște, friptură și budincă, toate înfundate la cuptor, beau secărică și vin de buturugă, o fetiță ce făcea parte din suita hrămenilor, dar se plictisea în casă cu cei mari, a ieșit în ogradă, căutând partener de joacă. Mă holbam printre ostrețele gardului la fătucă și mi s-a părut a fi tare drăguță. N-am ezitat prea mult, oferindu-mă să-i țin de urât. După ce m-am echipat cu pantalonii și cu oglinjoara, am trecut pârleazul, încercând să intru în vorbă cu ea. Am întrebat-o cum o cheamă, din ce sat este, însă eram mai atent la imaginea pe care încercam s-o încadrez în bucățica de oglindă decât la răspunsurile primite. Poate că din această cauză, n-am băgat de seamă dacă mi-a spus un nume de fată sau de băiat. Dintr-o dată, am zărit în micul dreptunghi al oglinzii un cocoșel, în loc de o perjișoară. Atunci am avut un șoc, am scos un țipăt de groază și am sărit înapoi gardul, fără a mai folosi pârleazul.

Nici până-n ziua de azi n-am elucidat misterul. Ori n-am poziționat corect oglinda, care a reflectat imaginea surprinsă prin cracul pantalonului meu, ori presupusa fată, cu părul lung, bălai, era băiat.

© Marcel chitac, 2015

PUIUL DE CUC

Horodiștenii au fost luați prin surprindere auzind că Grigore Bahnă se însoară cu Glafira lui Mucuț. Nimeni nu-i văzuse niciodată împreună, nici la horă, nici la clacă, poate că se-ntâlneau pe ascuns, dar asta bineînțeles că nu era treaba hoaștelor de babe ori a ghiujgărăilor de moșnegi, care ar fi trebuit să-și vadă de neputințele și de păcatele lor, de pregătirea pentru cele veșnice, nu să le fi dus grija celor tineri.

Grigore era un zdrahon, un munte de om, care s-ar fi putut lupta și cu ursul cu mâinile goale la trântă dreaptă, fără piedică. În contrast cu înfățișarea fizică, avea o blândețe și un calm, ce uneori te scoteau din sărite. Vorbea molcom, rar, fiind mai lungi pauzele dintre cuvinte decât rostirea lor, iar gesturile, mișcările parcă se derulau cu încetinitorul.

Proaspăta lui nevastă părea o copilă crudă încă, subțire și mlădioasă ca o tulpină de trestie, ce se unduia în adierea vântului, dar ageră și vioaie ca o zvârlugă. Vorbele care-i ieșeau din gură aveau cadența gloanțelor împroșcate de o mitralieră cu calibrul de 9,7 mm.

Cei doi se iubeau cu patimă și, deși se străduiau din răsputeri, nu zămisliseră prunci nici la cinci ani de la căsătorie. Lui Grigore îi plăceau mult copiii. Când îi întâlnea, se hârjonea cu ei și se purta de parcă ar fi dat în mintea lor.

Glafira se resemnase cu ideea că nu va putea rodi vreodată moștenitori. Din cauza acestui beteșug, căsnicia lor a început să scârțâie ca o căruță neunsă, iar Grigore se schimba văzând cu ochii, devenind îmbufnat, morocănos sau arțăgos și, lucru nemaiîntâlnit până atunci, chiar se enerva câteodată și grăia repezit, ridicând glasul ori bând până se îmbăta, după care plângea ca un copil. Acestea au pus-o pe gânduri pe nevastă-sa, temându-se să n-o lase și să-și caute alta mai rodnică la pântece, mai plodnicioasă.  

Într-una din nopțile nedormite, când se frăsuia în sinea ei cum să rezolve situația blestemată în care se afla și să-și păstreze bărbatul, a străfulgerat-o o idee și până s-a crăpat de ziuă, i s-a părut că a trecut o veșnicie. Când a deschis ochii Grigore și și-a întins mădularele gemând de plăcere, de nu știai dacă-i trosnesc oasele sau dacă se rupe patul, mâncat de carii, sub greutatea lui, Glafira i-a făcut o propunere care l-a zăpăcit de tot. Credea că încă visează.

- Știi la ce m-am gândit eu, Grigore, toată noaptea, a pornit să turuie ființa plăpândă de lângă el, concurând cântecul cucului din salcâmul de lângă casă. Și eu doresc, la fel de mult ca tine, să avem copii. N-am nicio vină că nu ți-i pot face. Pesemne așa vrea bunul Dumnezeu, oi trage păcatele vreunui strămoș ce s-au abătut asupra mea. Uite, eu mă învoiesc ca tu să faci copii cu alte femei, pe care-i vom înfia și-i vom crește ca pe copiii noștri. Ei, ce zici de asta, ești de acord?

La auzul acelor spuse, Grigore n-a mai putut zice nimic, a rămas fără grai și a umblat toată ziua cu gura căscată, neputând articula nicio silabă. Muștele intrau și ieșeau ori de câte ori pofteau din ea ca dintr-o hrubă, nedumerite și intrigate că nu găseau nimic interesant acolo.

După câteva luni de cugetare, Grigore a acceptat cu mare greutate neobișnuita propunere, gândindu-se mereu la ce va zice lumea. S-a lăsat înduplecat abia după ce a fost tras de mânecă de două tinere văduve de război. Catrina lui Furcel și Virginia lui Borcoi i-au adus pe lume doi băieți, pe care el i-a înfiat imediat ce au fost înțărcați. Primul născut era bălan și părea că îi seamănă și l-au botezat Acsinte, iar celui de-al doilea, brunet, cu părul ca tăciunele, i-au zis Anania.

Când băieții aveau vreo trei ani, cu o diferență de câteva luni între ei, a murit de tuberculoză Anica, o altă vădană, al cărei bărbat, Alisandru Apăduchioaiei, se prăpădise în război pe la Cotul Donului. Fiul ei, Mitruță, de numai cinci ani, a rămas al nimănui. Glafirei i s-a făcut milă de el și i-a propus omului ei să-l înfieze și pe acest orfan, că unde mănâncă patru guri se satură și a cincea. Cu toate că n-a avut nicio contribuție la venirea pe lume a lui Mitruță, Grigore a acceptat din toată inima să-i fie și lui tată. Cei trei băieți erau crescuți ca frați buni, părinții adoptivi îngrijindu-i cu toată dragostea, ajungând chiar să fie invidiați de alți copii, care primeau sudalme și scatoalce aproape zilnic, însoțite de explicația: „’mnezăul mătii, eu te-am făcut, eu te omor!”.

Odată cu trecerea anilor, caracterele celor trei frați vitregi se conturau tot mai clar. Acsinte semăna mult cu tată-său. Era voinic, harnic, lent în mișcări și în gândire, dar cumpătat și îndrăgit de toți. La plămădirea lui Anania s-ar putea să-și fi adus aportul și alții, pentru că nu avea nimic din Grigore: repezit la vorbă și la muncă, cu limba și mâinile mai iuți decât cugetarea, făcea și refăcea de mai multe ori același lucru sau răspundea înainte de a aștepta sfârșitul întrebării care i se punea și începuse să mintă din obișnuință, chiar și atunci când nu era nevoie. Cel ce rămăsese orfan de ambii părinți era foarte tăcut și sfios, poate ca efect al traumei prin care trecuse. Având și o constituție fizică mai bicisnică, era mai corcolit și nu era luat niciodată la câmp, rămânând acasă pentru a avea grijă de orătăniile din ogradă.

Așa cum puii de găină își schimbă pe la sfârșitul verii puful fin cu penele colorate, iar cocoșeii se iau la bătaie din senin, fără să știe nici ei de ce, sau scot primele cucuriguri răgușite, de râd și curcile de ei, celor trei băieți începuseră să le crească tuleie sub nas, li se îngroșase vocea și se ciondăneau uneori din te miri ce. Mitruță, fiind mai mare decât ceilalți doi, ajunsese la vârsta când trebuia să se hotărască dacă se însoară înainte sau după ce va fi luat în armată. Obiceiul era ca băieții să-și pună pirostriile pe cap la terminarea perioadei de cătănie, când deveneau bărbați adevărați, cu mintea coaptă. Cine se grăbea s-o facă înainte avea surpriza ca la întoarcere, după doi, trei sau chiar patru ani, cum era la marină, s-o găsească pe nevastă cu altul sau cu un copil gata făcut, al cărui tată nu putea fi el. De aici apăruse și cântecul:

„- Spune-i, mamă, lu’ Maria

Să nu-și strice jucăria,

S-o mai țină încuiată

Până vin eu din armată.

- Eu i-am spus, maică, i-am spus,

Ea s-a pus cu vrana-n sus…”

Pe fostul orfan îl frământa însă o altă grijă. Grigore și Glafira erau oameni muncitori, gospodari, dar aveau puțin pământ. Fiecare dintre cei trei băieți, când s-ar fi însurat, ar fi trebuit să primească câte o bucată din acel pământ, dar să le rămână ceva și părinților adoptivi. Asta însemna sărăcie garantată pentru toți și trasul tărgii pe uscat pentru tot restul vieții.

Cam cu o săptămână înainte de Arhangheli, într-o noapte, Anania a  început să geamă prin somn și să horcăie făcând spume la gură. Se chircea cu genunchii strânși, după care se întindea arcuindu-se pe spate, încercând să tragă cât mai mult aer. Glafira se agita disperată în jurul lui frângându-și mâinile și plângea în hohote, neștiind cum să-l ajute.

- Poate c-o fi intrat necuratul în el! și-a dat cu părerea Mitruță.

Grigore a alergat într-un suflet la popa Aristotel Popescu în puterea nopții și l-a rugat să vină și să-i citească celui chinuit de „ucigă-l toaca”. Până s-a moșmonit cuvioșia sa, căutând pe întuneric Evanghelia și patrafirul în biserică, până a ajuns la cel posedat de „ducă-se pe pustii”, Anania își dăduse sufletul, iar la căpătâiul lui pâlpâia o lumânare. Glafira zăcea și ea leșinată, în vreme ce băieții o udau cu apă și o loveau ușor cu palmele pe obraji să-și vină în simțiri.

A doua zi a venit jandarmul, însoțit de un medic, pentru a constata cauza morții misterioase. Sub patul celui decedat a fost găsit un clondir de sticlă în care mai era un rest de alcool metilic. Nimeni nu și-a putut explica de unde făcuse rost Anania de acea băutură periculoasă.

După o iarnă prelungită, cei doi părinți încercau să mai uite de necaz, luându-se cu treburile ce nu mai sufereau amânare odată cu venirea primăverii. La capătul grădinii din spatele casei se afla o fântână cu ghizdele, rămasă de la bunicul sau străbunicul lui Grigore. Până la nivelul apei erau doar doi metri și se folosea un cârlig din lemn de care se agăța căldarea. Acsinte lipsea de o zi și-o noapte de acasă, ceea ce nu se mai întâmplase niciodată până atunci. Înainte de a pleca undeva cu vreo treabă, le spunea unde se duce celorlalți, care procedau la fel. Și-apoi cât de departe și de ce a plecat el, de n-a venit seara la culcare? Nici nu știau în ce loc să-l caute sau pe cine să întrebe dacă l-a văzut. Când Grigore s-a dus să ia apă, a încremenit: băiatul său cel mare era căzut în fântână, cu capul în jos, doar picioarele i se zăreau deasupra apei. A chemat ajutoare, un vecin a coborât și l-a legat de mijloc cu o funie, iar ceilalți au tras din răsputeri. Trupul masiv al înecatului nu se mișca deloc, fiind înțepenit în dreptul umerilor lați, între pereții pietruiți ai puțului, ca dopul de plută în gâtul sticlei cu vin. Abia după ce au dislocat lespezile de piatră din jurul lui, l-au scos la suprafață. Dacă ar fi fost iarnă și gheață în preajma fântânii se putea crede că a alunecat aplecându-se peste ghizdele să apuce găleata, însă atunci pământul era uscat, iar el, ditamai flăcăul, voinic și sprinten, cum să cadă așa, ca o babă neputincioasă, cu capul în jos? Unii au presupus că el a vrut să-și pună capăt zilelor, dar nu erau nici ei convinși de acest lucru. După pierderea și celui de al doilea fiu, Glafira devenise de nerecunoscut. Nu mai scotea o vorbă, doar murmura șoapte de neînțeles, umbla cu privirea pierdută, cu mintea aiurea, absentă la tot ce se-ntâmpla în jurul ei și se usca pe picioare de la o zi la alta. A mai zăcut o săptămână la pat, timp în care a refuzat să mănânce sau să bea apă și și-a dat obștescul sfârșit. Lumea din sat vorbea cu un amestec de compasiune și de teamă, ca despre o boală contagioasă, că acea familie era blestemată. Când cineva îl întâlnea pe unul dintre cei doi bărbați rămași în viață, tată și fiu, în afară de bună ziua sau de răspuns la salut nu simțea nevoia să-l întrebe ce mai face și iuțea pasul, ferindu-se de el, ca de un lepros.

Grigore era încă în putere, dar parcă începuse să îmbătrânească înainte de vreme și se ferea și el cât putea de lume, ca și cum s-ar fi simțit vinovat cu ceva de toate nenorocirile ce se abătuseră asupra lui. Doar Mitruță arăta neschimbat și netulburat, deși fusese acceptat și tratat ca membru al aceleiași familii, ca fiu natural, chiar dacă niciunul dintre cei dispăruți nu-i era rudă de sânge.

O mierlă împreună cu mierloiul ei au construit de zor, în numai trei zile, în salcâmul înflorit, un cuib cam mare pentru dimensiunile și nevoile lor. Pesemne că le-au prisosit materialele ce se găseau peste tot – de la bețe, paie, buruieni uscate, cordele colorate aruncate de la lăicere vechi până la pene de găină de prin ogradă. Ea ardea de nerăbdare să ouă și să clocească, încercând să profite din plin de abundența gâjobeniilor ce mișunau prin iarbă, numai bune de crescut puii. De emoție, nu știa exact pe câte ouă stătea cu târtița fierbinte, în timp ce bărbătușul îi aducea de mâncare. Își părăsea cuibul doar ca să-și potolească setea la balta din Ponoară și se întorcea repede la clocit. Nici n-a băgat de seamă că în lipsa ei apăruse încă un ou. În schimb, după ce-a ieșit primul pui, când a revenit la cuib de la adăpat, i-a pierit piuitul, văzând că nu mai erau celelalte ouă. Le-a zărit, nevenindu-i să-și creadă ochilor, sparte, împrăștiate jos, pe pământ. Bine măcar că le-a rămas un pui sănătos, căruia ambii părinți îi aduceau gâze și viermișori în cioc, de dimineață până seara, iar el avea o poftă de mâncare de nestăvilit. Micuțul creștea de la o zi la alta, ceea ce-i făcea să le crească și lor inima de bucurie. Ajunsese în două săptămâni dublu față de ei. Abia mai încăpea în cuibul, care la început părea imens și nici nu semăna cu vreunul dintre părinți, dar cui îi păsa? Cine nu s-ar fi mândrit cu un asemenea pui falnic?

A trecut aproape un an de la moartea Glafirei. Grigore se descurca destul de greu la treburile femeiești din gospodărie. Nu se pricepea la gătit, la văruit pereții sau la spălat rufe. Prefera să cosească trei prăjini de iarbă sau să taie lemne toată ziua, decât să se-nvârtă în jurul plitei.

Într-o seară, după ce atât el, cât și Mitruță abia gustaseră mâncarea și lăsaseră lingurile pe masă lângă străchinile pline, în ciuda protestelor mațelor care ghiorăiau pe mai multe voci, Grigore i-a spus singurului fiu rămas:

- Ce ne facem, Mitruță, dragule, așa nu se mai poate?! Nici eu, nici tu nu ne pricepem la treburile muierești și degeaba muncim toată ziua, trăim ca niște pui de bogdaproste, nemâncați, nespălați, cu casa în neorânduială. Râde lumea de noi, așa nu se mai poate! Să știi că m-am gândit să aduc o femeie în casă, sunt atâtea vădane în sat, o femeie care să-mi fie mie nevastă, iar ție mamă, să aibă grijă și de mine, și de tine, până o să te-nsori și tu, să fii om gospodar la casa ta, cu muierea ta. Așa nu se mai poate! Tu ce crezi?

După o pauză de gândire, Mitruță a răspuns cu o voce indiferentă:

- Cum vrei mata, tată, matale știi cum e mai bine!

Această hotărâre fiind luată și acceptată și de către feciorul adoptat, lui Grigore parcă i s-a luat o piatră de pe inimă. Începuse să se simtă mai ușurat și întrezărea un nou început în viață, poate, de astă dată, cu mai mult noroc. O fi avut dreptate Glafira, Dumnezeu s-o ierte, când îi spunea că trebuia să plătească păcatele unor strămoși de-ai ei „până la al treilea și al patrulea neam”, cum scrie în Cartea Sfântă. A plătit sărmana de ea cu vârf și îndesat, iar el era acum izbăvit. Măcar restul vieții, cât o vrea Domnul să-l mai țină, să fie ocrotit de așa cumpene cumplite.

Înainte de miezul nopții, în ziua în care a fost prăznuit Sfântul Sfințit Mucenic Foca, din acoperișul de stuf și pe ferestrele casei lui Grigore Bahnă ieșeau limbi de foc ca din gura unui balaur uriaș, întărâtat la culme. Pălălaia a cuprins și vârful salcâmului cu cuibul de mierlă din el, arzând ca o torță uriașă ce răspândea o lumină atât de puternică, încât puteai alege semințe de mac în plină noapte. În scurt timp a fost alertată toată populația satului. Copiii se uitau nedumeriți și înspăimântați, neînțelegând de ce cineva și-ar da foc la casă, femeile se tânguiau și se văicăreau închinându-se, repetând „Doamne apără-ne și ne păzește pe noi, păcătoșii!”, iar bărbații au făcut un lanț uman de la fântână până la casa din care nu mai rămăseseră decât pereții, dând din mână-n mână gălețile cu apă. Când aruncau apa de la distanța de câțiva metri, focul parcă mai tare se întețea, împrăștiind scântei în toate părțile, iar fumul gros se amesteca cu aburul. La sosirea pompierilor voluntari cu tulumba trasă de cai, vâlvătaia aproape că se stinsese singură, nemairămânând mare lucru din casă. Printre obiectele arse, abia se mai ghicea forma patului, care făcuse corp comun cu un cadavru carbonizat. Cum Mitruță se afla printre cei ce au încercat să stingă incendiul, după ce a dat alarma, el dormind în bucătăria de vară, cel ars de viu nu putea fi altul decât Grigore. Concluzia acceptată de toată lumea a fost că, probabil, nefericitul om a băut ceva înainte de culcare și a adormit cu țigara aprinsă. Este adevărat că, după ce și-a pierdut aproape toți membrii familiei, Grigore se apucase de băut să uite, să-și anestezieze durerea din suflet. Nimeni nu l-a văzut însă vreodată fumând, dar acest amănunt n-a fost remarcat sau luat în considerare.

Rând pe rând, cei care au asistat sau au participat la stingerea focului s-au retras pe la casele lor, unii sperând să mai prindă o oră, două de somn, alții pregătindu-se pentru începutul unei alte zile de muncă. Din pereții de pământ și din resturile de furci, cosoroabe, martaci, căpriori sau grinzi arse mai ieșeau firicele sfioase de fum, ici-colo izbucnea câte o flacără plăpândă, pe care pompierii voluntari o loveau cu măturoaiele, binecuvântând-o cu o înjurătură ieșită printre dinții strânși.

Cerul era zgâriat din când în când de ultimele stele căzătoare și s-a aprins dintr-o dată spre răsărit de la soarele ce se chinuia să iasă de sub linia orizontului ca de sub o plapumă grea. O ceată de flăcăi a și pornit la cosit lângă Pârâul Întors, spre a profita de răcoarea dimineții și a termina treaba istovitoare înainte de venirea zăpușelii, ce le-ar fi luat toată vlaga cosașilor. Liniștea care coborâse pe timpul nopții din văzduh pe pământ a fost alungată dintr-o dată de râsetele, chiotele și cântecele deșucheate, fără perdea, ale zurbagiilor, de parcă ar fi mers la nuntă, nu la coasă. Răsuna valea de hărmălaia lor, ei fiind siguri că nu-i auzea nimeni la acea oră, departe de sat:

„Bine merge coasa vara,

Greu se scoală sula sara.

Cât a fost vara de lungă,

N-am iubit ca să-mi ajungă…”

Cocoșii cucurigau, dându-și replica unul altuia în admirația găinușelor tinere și în sudalmele sau probozeala celor mai bătrâne și mai somnoroase. Mierla cânta solo, oprindu-se numai pentru a schimba foaia cu partituri sau atunci când își amintea de puiul ei năzdrăvan și îi dădeau lacrimile de dorul lui. Oare ce făcea „micuțul” de el?  Funigeii încărcați cu picături de rouă aruncau săgeți minuscule de lumini multicolore. Într-o pânză de păianjen s-a prins o gâză trezită prea devreme în acea dimineață. Bâzâitul ei disperat l-a sculat din somn pe iscusitul vânător care, cu bașlicul pe cap, s-a grăbit s-o tranșeze și s-o ducă la bucătărie, păstrând-o pentru masa de prânz.

Indiferența sau insensibilitatea naturii față de necazurile și suferințele omenești sunt uneori de-a dreptul revoltătoare. Începea o nouă zi, la fel cu celelalte, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Doar Mitruță a mai rămas în mijlocul ogrăzii, nemișcat, ca o stană de piatră, privind fix spre resturile fumegânde, amestecate cu cenușă și tăciuni. Pe chipul lui nu se puteau citi niciun gând, niciun sentiment. Pentru el începea nu doar o nouă zi, ci și o nouă viață, plină de speranțe, dar și de neprevăzut.

© Marcel Chitac, 2015

LA STRÂNSURĂ

Aproape în fiecare duminică sau în zilele de sărbătoare, când era vreme bună, după terminarea slujbei de la biserică se organizau hore, baluri sau strânsuri, cum li se mai zicea, la locul numit în „Grădina popii”. Muzica era asigurată de singurul lăutar local, moș Costache Badurlea, un moșneag fonfăit, fără un dinte în gură, doar cu un ochi teafăr, surd de-o ureche sau de-amândouă, rămas așa din război, unde fusese concentrat, și care avea lipsă toate degetele de la picioare, în urma degerăturilor suferite în lagărele de muncă forțată din pădurile siberiene. Cânta la o vioară scorojită, patinată de trecerea timpului, cu gâtul albit și subțiat, ca dovadă a folosinței îndelungate. Tot repertoriul lui moș Costache Badurlea se rezuma la cântecul „Două rațe crăcănate”, pe care-l relua până când obosea el sau se zlămăcuiau cei ce jucau cu foc, bătând pământul, și ridicau colbul ce-i învăluia ca o pâclă, făcându-i să pară niște năluci. Când moșul vedea că dansatorii dau semne de vlăguială ori că-i cereau să mai cânte și altceva, începea să fredoneze aceeași melodie și din gură, bătând hangul cu unul din picioarele ciunge sau strigând cimilituri mobilizatoare:

„Fata lui popa Corlată

A căzut cu curu-n baltă.

Cu lindicu’ face valuri,

De-aruncă peștii pe maluri.

Hu-iu-iu, hu-iu-iu!”

Toader al lui Neculai Abuzoaiei era deja ditamai flăcăul și ar fi fost vremea să-nceapă să scoată și el o fată la joc, la strânsură, însă era atât de sărac, un târâie-brâu, încât doar iarna purta opinci. De cu primăvară, după topirea zăpezii și până cădea bruma toamna, el umbla desculț și în izmene din pânză de câlți, țesută în casă de mă-sa. La lucru, la ogor sau prin jurul casei, oricine putea umbla îmbrăcat și încălțat oricum, dar la strânsură, ca să nu te faci de râs în fața satului și mai ales în fața fetelor de măritat, trebuia să fii bine împopoțonat și încălțat cu cizme, nu cu opinci sau desculț. Neavând de nici unele, Toader al lui Neculai Abuzoaiei s-a dus la un gospodar mai înstărit din sat, Vasile Juvăț, și l-a rugat să-i împrumute cizmele, să poată participa la joc. Juvăț nu era doar mai avut, ci și din cale-afară de zgârcit și cârcotaș. Poate că de aceea i se zicea mai mult Vasile Curcusut decât Vasile Juvăț. Proprietarul încălțărilor s-a codit mult până a acceptat să i le dea, întorcându-le pe toate fețele, arătându-i cât de trainice și văcsuite erau, s-a scărpinat și în cap, și în cur, în cele din urmă punându-i-le în brațe, despărțindu-se cu greu de ele ca de o ibovnică, pe care urma să n-o mai vadă un timp și i-a spus flăcăului:

- Te rog să ai mare grijă de ele, când mi le-aduci înapoi să arate la fel ca acum, nu te întrece cu gluma la dans, să joci mai domol, mai potolit, nu te lua după alți zănatici.

De bucurie că poate fi în sfârșit în rând cu lumea, mai ales că ieșise pentru prima oară la horă și voia să se facă remarcat, Toader al lui Neculai Abuzoaiei tropăia ca un cal nărăvaș, neînhămat până atunci la căruță, sau încerca să imite mersul celor două rațe crăcănate din cântec, sărind de pe un picior pe altul, ca la cazacioc. Printre spectatorii de pe margine se afla și Vasile Curcusut. Văzând la ce supliciu sunt supuse cizmele lui, la care ținea ca la ochii din cap, s-a înnegrit la față de mânie și, repezindu-se precum hultanul la puiul de cloșcă lăsat nesupravegheat, l-a apucat pe Toader de mâneca sumanului, întrerupându-l din frenezia jocului, răstindu-se la el:

- Păi, bine, măi calicule, așa ne-a fost înțelegerea?! Ți-am împrumutat cizmele cu condiția să te porți frumos cu ele, nu să le lași fără blacheuri și fără pingele, făcându-le niște potloage! Descalță-le imediat!

Dansul s-a întrerupt, muzica a amuțit și toți se uitau nedumeriți și curioși la scena inedită. Unii râdeau cu poftă, alții îl priveau cu compasiune pe sărmanul flăcău rămas desculț și roșu ca racu’ fiert de rușine. Atunci s-a apropiat de el Ion Puțalegea și i-a șoptit la ureche:

- Dă-l în mă-sa de neam prost! Tocmai la el ți-ai găsit și tu să te duci să-ți împrumute cizmele? Nu știai că-i un zgârie-brânză, că-i cur-cusut? Acum te-a făcut de râsul lumii. Vino la mine duminica viitoare să-ți dau eu cizmele mele.

După o săptămână, la strânsură în „Grădina popii” era iar veselie și petrecere mare. Moș Costache Badurlea cânta la scripcă melodia „Două rațe crăcănate”, ce părea că era mai lungă decât Boleroul lui Ravel sau că fusese înregistrată pe discul unui patefon căruia îi sărea acul și-o lua mereu de la capăt. Moșul se uita cu singurul ochi valid când la dansatori, când la public, zâmbind ștrengărește cu chiștocul de țigară în colțul gurii și ținea tactul cu piciorul sau bătea cu arcușul în vioara jerpelită. Toată plata pe care o primea pentru efortul lui era de obicei un pachet cu țigări ori o jumătate de litru de rachiu. Cânta mai mult de plăcere, din pasiune.

Printre cei ce dansau se afla și Toader al lui Neculai Abuzoaiei, ce țopăia, semănând acum cu un țap logodit, de parcă ar fi dat strechea-n el. Din mulțimea spectatorilor compusă din mamele, tații, bunicile, frații și surorile celor ce-și etalau talentul la joc, precum și din alți gură-cască, a țâșnit vocea puternică, penetrantă a lui Ion Puțalegea, care striga de se-auzea până pe celălalt mal al Prutului:

- Așa, Toadere, bate cu cizmele cât poți de tare, să le sară blacheurile și pingelele, ferfeniță și praf să le faci, că nu-mi pare rău după ele! Să ai mare grijă doar de suman și de căciulă, că alea-s noi!

© Marcel Chitac, 2015

SECRETUL GÂTULUI DE GĂINĂ

Mă aflam pentru prima oară în vizită acasă la familia unei fete cu care eram în vorbe de ceva vreme. Părinții fetei se străduiau să-mi facă o impresie cât mai plăcută; la fel și eu lor. În urma prezentărilor și a unui interogatoriu bine disimulat la care am fost supus și căruia i-am făcut față cu brio, ne-am așezat relaxați la masă.

Mama prietenei mele m-a servit pe mine primul cu o ciorbă apetisantă de găină cu borș și tăiței de casă și leuștean verde deasupra. Învârtind polonicul prin oală în căutarea celei mai bune sau mai mari bucăți de carne, gospodina a pescuit gâtul galinaceei, pe care l-a transbordat în farfuria mea; acesta arăta precum un catarg îndoit, prăbușit pe puntea corabiei, după ce luase apă în urma unui naufragiu. Mă uitam insistent la el, gândindu-mă cum să-l abordez, să nu mă fac de rușine în fața gazdelor. Atacarea lui cu furculița și cuțitul ar fi fost o strategie sortită eșecului din start. Dacă-l apucam cu mâna și l-aș fi ros ca pe un porumb fiert sau copt, m-aș fi uns până la coate și urechi, stricând buna-impresie făcută până atunci. Auzisem că-n anumite împrejurări se pot da derogări de la folosirea tacâmurilor, fiind permisă utilizarea directă a mâinilor.

Potențiala soacră a remarcat expresia mea disperată, îndreptată către organul din farfurie și s-a scuzat că mi-a oferit din greșeală tocmai gâtul, grăbindu-se să îndrepte lucrurile.

- Nici vorbă de așa ceva, să știți că cel mai mult de la găină mie îmi place gâtul. Pentru a fi și mai convingător, am început să dezvolt minciuna de care m-am îngrozit eu însumi. Inițial, intenționasem să fie o simplă glumă, dar m-am trezit expunând o teorie care părea serioasă și putea fi ușor verificată în practică, susținând că în gât se află cea mai multă carne, deoarece oricât ai mânca din el, tot mai rămân resturi printre vertebre.

Cred că am fost destul de convingător, fiindcă de atunci, ori de câte ori mergeam în vizită la ei, gâtul găinii avea locul rezervat în farfuria mea, asemenea spectatorului împătimit de teatru, care-și închiriase loja preferată pentru toată stagiunea. Tocmai când devenisem expert în ros gâturi, încât rămânea din ce în ce mai puțină carne pe ele, riscând să infirm teoria emisă la prima întâlnire, m-am supărat pe fată, nu știu din ce motiv, ori ea s-a supărat pe mine și mi-am întrerupt vizitele la acea familie cumsecade.

În perioada studenției, în practica de specialitate, studiam peisajul în plain-air pe lângă o fermă avicolă, undeva în provincie. Într-o zi, lângă șevaletul meu de câmp s-a oprit un ins, uitându-se la mine ca la o ciudățenie. Mi-a pus fel de fel de întrebări în legătură cu preocuparea mea, căreia nu-i prea vedea rostul, înțelegând că sunt student la „mase plastice” în loc de „arte plastice”, apoi a început să-mi povestească despre el, deși nu-l întrebasem nimic, și am aflat astfel că omul lucra la crescătoria de păsări. Inspirându-i încredere sau percepându-mă ca pe o ființă total inofensivă, mi-a destăinuit - printre multe alte detalii ale activității lui - că în fiecare dimineață, când făceau apelul la miile de producătoare de ouă și de carne, unele nu mai răspundeau „prezent”. Imediat se redacta un proces-verbal de constatare a numărului găinilor moarte și de scoatere a lor din evidență, urmând incinerarea acestora fără prea multă pompă sau fast, numai că, în final, nu toate aveau parte de această procedură. În scopul diminuării pierderilor, individul, împreună cu alți doi colegi găinari tăiau și jumuleau câteva dintre cele ce dăduseră ortul popii; le ambalau și le amestecau cu celelalte găini sacrificate vii. Populația înfometată se bătea la coadă pentru acele mortăciuni, în vreme ce avicultorii se înfruptau din carnea găinilor sănătoase, grase și voioase înainte de a fi fost decapitate.

- Știi cum îți poți da seama dacă o găină a fost tăiată vie sau moartă? m-a întrebat el, încercând să-mi facă favorul de a-mi destăinui un secret din meseria sa.

- Bineînțeles că nu știu, am mărturisit eu, recunoscându-mi ignoranța în acest domeniu.

- Întotdeauna gâtul unei găini care a fost tăiată vie se îndoaie ca o cârjă, pe când gâtul celei moarte rămâne drept ca o lumânare folosită la Înviere.

N-am dat importanță spuselor sale, nu era un subiect care să mă fascineze, m-a dezgustat doar faptul că se lăuda cu găinăriile lui și ale celorlalți ca el, fără să le pese de consecințe, fără să aibă mustrări de conștiință. Am dat repede uitării acel episod.

În toamnă, la reluarea cursurilor, eram într-o zi la cantină la masa de prânz când mi-a atras atenția un gât de găină drept ca „lumânarea de la Înviere”, tronând sfidător deasupra unei grămăjoare de pilaf. În acel moment mi-au revenit în minte spusele găinarului cu care mă întâlnisem întâmplător pe timpul verii. De unde până atunci nu lăsam nimic în farfurie, căci niciodată nu mâncam pe săturate, mi-a pierit brusc pofta de mâncare și am ieșit în grabă afară la aer. Ceilalți colegi de la masă au venit să mă caute îngrijorați, chestionându-mă despre ce mi s-a întâmplat. Le-am explicat pe scurt de ce unele gâturi de păsări tăiate rămân îndoite, iar altele stau drept. Nu m-au prea luat în serios, iar unul dintre ei m-a întrebat:

- Dacă în locul gâtului aveai în farfurie o aripă, un copan, o târtiță sau alt organ al aceleiași găini, ce făceai?

- La foamea pe care o am, aș fi mâncat orice, cu oase cu tot!

Eram într-o stare atât de confuză, încât nu știam dacă ar fi trebuit să-i fiu recunoscător acelui individ sau să blestem ziua în care mi-a împărtășit secretul gâtului de găină.

© Marcel Chitac, 2015

PEDEAPSĂ TARDIVĂ

Cu mulți ani în urmă, Frăsâna lui Chișcă a născut o fată beteagă care și la optsprezece ani mergea în patru labe prin casă și prin ogradă, mânca uneori pământ, râme, găinaț sau coji de var albăstrit cu chindrus de pe pereți și rânjea prostește, de câte ori vedea pe cineva cunoscut sau străin.

Din cauza poziției patrupede, nici măcar mă-sa, rămasă acum fără bărbat, nu și-a dat seama că acea nenorocită era gravidă, iar când i-a venit sorocul și a adus pe lume un băiat, nu doar Frăsâna, ci toți sătenii au rămas șocați și au avut subiect de vorbă sau prilej de a face supoziții în legătură cu presupusul tată al copilului. Cea devenită bunică fără veste a început să aibă bănuieli despre cine și-a bătut joc de fiică-sa, și așa bătută de soartă, care nu numai că nu putea umbla în două picioare ca oamenii, dar era gângavă, cepeleagă și slabă de înger, încât greu te înțelegeai cu ea.

Cu cât trecea timpul, cu atât nepotul semăna tot mai mult cu Pavăl Catărău, megieșul ei. Pentru a scăpa de neliniștea care nu-i mai dădea pace, Frăsâna a vorbit cu popa, înduplecându-l să-l cheme pe bănuit și să-i ceară să jure în fața altarului, cu mâna pe Cartea Sfântă, că nu este el tatăl pruncului. Jurământul n-a convins-o pe văduvă, care a dus la biserică prescuri, însoțite de blesteme, zilnic, vreme de două săptămâni.

Cu o zi înainte de Sfinții Petru și Pavel, a murit plodul din flori, pentru că nici el nu era teafăr, apoi s-a prăpădit de scârbă și mama acestuia. Tot restul vieții, Frăsâna lui Chișcă a trăit cu durerea provocată nu atât de pierderea fiicei handicapate și a nepotului nedorit, cât de faptul că cel ce a comis un așa mare păcat și a jurat strâmb în sfânta biserică mai este încă în viață, fără să-și primească pedeapsa divină. După doi ani, a plecat și ea pe lumea cealaltă cu sufletul neîmpăcat, negăsind liniștea și pacea probabil nici acolo.

La praznicul de pomenire al Frăsânei lui Chișcă lua parte și Pavăl Catărău. De obicei, acesta nu intra în cârciumă și nu oferea de băut altora, motivând că el este dușmanul alcoolului, de la care se trag multe nenorociri. Dacă însă era invitat să bea la alții pe gratis, uita de convingerile sale antialcoolice, dând pe gât, ca pe leică, dintr-o dată, conținutul paharului, fără să se oțărască. Aflându-se în compania cuiva ce avea răbdare să-l asculte și să nu-l întrerupă, vorbea într-una, lăudându-se cu fapte sau isprăvi pe care nu le-a făcut niciodată, inventând povești care de care mai incredibile, mai gogonate. Deși făcuse armata la pompieri și a fost lăsat la vatră cu același grad pe care l-a avut de la încorporare, adică soldat prost, povestea că pe vremea când era militar a pilotat un avion și a sărit cu parașuta. Nu demult se lăudase că a absolvit școala de șoferi, fiind cel mai descurcăreț dintre toți cursanții. Mai puțin conta faptul că nu avea mașină și nu intenționa să-și cumpere vreuna din lipsă de bani. Abia reușea să „piloteze” o căruță hodorogită cu doi cai putere pe care-i ținea aproape mereu flămânzi și neadăpați.

La masă, la praznicul Frăsânei, sorbind hulpav vreo trei-patru păhărele cu rachiu, limba lui Pavăl Catărău a început să i se miște singură în gură, nemaiașteptând comenzi de la creier, debitând fel de fel de trăsnăi. Unul dintre comeseni, Anania Pitpalac, n-a mai putut suporta trăncăneala acestuia și i-a zis-o așa, de la obraz:

- Măi, nea Pavăle, matale minți de îngheață apele!

Întâi, Pavăl Catărău a rămas descumpănit și părea chiar supărat, aruncându-i-se în față, în public, așa tam-nisam, o remarcă atât de răutăcioasă, venită din partea unuia mult mai tânăr ca el, un puțoi. S-a lăsat o liniște stânjenitoare, căreia i-a pus capăt cu o glumă:

- Să știi tu, bă, Pitulice, că eu o singură dată am spus un adevăr și atunci era cât pe ce să mor.

Gluma a avut efect, provocând veselie mare, de parcă în loc de praznic ar fi avut loc un botez sau o nuntă. În clipa următoare însă, s-a întâmplat un fenomen straniu: Pavăl Catărău nu și-a mai putut închide gura, părea că nu mai avea aer, dând ochii peste cap și capul pe spate, răsturnându-se cu tot cu scaun. Trupul îi sălta cu mișcări scurte, convulsive, ca un pește viu pus în tigaia cu ulei încins pe plită. Ceilalți continuau să râdă în hohote, crezând că asistă la o mică scenă de teatru, ca ilustrare a celor spuse mai înainte. I-au sărit în ajutor abia când au văzut că povestitorul scotea doar horcăituri și bale pe gură, învinețindu-se la față. Creierul acestuia n-a mai acceptat insubordonarea sau excesul de libertate al limbii ce spunea vrute și nevrute și a făcut un atac sau o comoție cerebrală de supărare.

Drept urmare a acestui eveniment nefericit, Pavăl Catărău a rămas paralizat pe partea dreaptă a corpului și fără grai. Atunci când voia să spună ceva, scotea niște sunete seci, nearticulate, ca un tăbultoc cu nuci pe care-l miști și făcea grimase la care participau numai mușchii de pe partea sănătoasă a feței. Câteodată, din ograda lui se auzeau urlete înfricoșătoare, care nu mai aveau nimic omenesc în ele, semănând cu cele ale câinelui din Baskerville. Nevastă-sa l-a dus pe la mulți doctori cu faimă de la diferite spitale, a chemat și călugări de la Mânăstirea Putna să-i citească, a fost și s-a rugat cu lacrimi fierbinți și a atins cu hainele lui racla Cuvioasei Parascheva din biserica Mitropoliei Moldovei din Iași, dar graiul și validitatea trupească nu i-au mai revenit. Continua să hârâie sau să urle ca lupul în nopțile cu lună plină. Babele din sat, când îl auzeau, se cutremurau și își făceau semnul crucii, zicând: „Doamne apără și păzește!”, după care vorbeau singure despre păcatele omenești ce niciodată nu rămân nepedepsite.

© Marcel Chitac, 2015

LA PRAZNIC

Pe trei martie se împlinea un an de la moartea lui Axinte Troahnă. Cea care i-a fost nevastă credincioasă, iar acum devenise fără voia ei vădană neconsolată, a făcut pregătirile necesare pomenirii răposatului.

Măndița n-a avut un trai prea bun cu el și știa tot satul că, la scurt timp după ce s-au luat, bărbatul și-a schimbat năravul, manifestându-se ca un taur comunal, destrăbălare de la care i s-a tras sfârșitul, fie-i țărâna ușoară! Ea îl ierta de fiecare dată, știind că, după ce-și făcea mendrele și ieșea din călduri, venea acasă purtându-se ca un om normal, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Ajunsese să-i fie milă de el, așa cum ți-e milă de un om bolnav sau posedat de duhuri rele, ducă-se pe pustii!

Jumătate dintre plozii din sat până-n cincisprezece ani semănau leit cu el, dar nimeni nu putea dovedi cu nimic contribuția lui la acest fenomen, care putea fi pus doar pe seama coincidenței. Când s-a însurat Axinte Troahnă cu Măndița lui Toader Juvăț, mirele abia împlinise optsprezece ani și nu cunoscuse femeie până atunci. Era foarte sfios, rușinos mai ceva ca o fată mare. Când vorbea cu o fată, se uita într-o parte sau în jos, evitând s-o privească în ochi, privirea ei provocându-i un soi de combustie internă, greu de suportat. Maică-sa, Gafia, credea că n-o să se-nsoare niciodată și că mai bine s-ar fi dus la o mânăstire să se călugărească. În schimb, Măndița, cu toate că era mai mică cu un an decât el, se hârjonise de multe ori prin lanurile de porumb sau de cânepă cu Leonte Belciug și nu mai avea teamă de bărbați, ci dimpotrivă, începuse să-i placă tăvăleala. Tocmai asta a făcut-o să se grăbească la măritiș.

Gafia, mama lui Axinte, o fi știut ea ceva, de ținea morțiș ca în noaptea nunții mirele să scoată cearșaful cu dovada castității viitoarei ei nurori și să-l fluture în fața nuntașilor ca pe un steag de luptă, capturat de la inamic, deși de mult nu se mai practica acest obicei prin părțile locului. Măndița nu părea deloc îngrijorată și a acceptat fără ifose ritualul fecioriei. Auzise de la niște femei cu școala vieții cum ieșeau basma curată pe vremuri fetele care nu mai erau fete mari: când se băgau în pat cu mirele aveau pregătită o gușă de porumbel umplută cu sânge, pe care o spărgeau încă de la primele mișcări, țipând de plăcere, nu de durere, iar cei de afară care trăgeau cu urechea nu făceau diferența și continuau petrecerea cu chiote și tropăituri, de se cutremura pământul.

În timpul nunții, la momentul stabilit, Axinte a întrat cu Măndița în camera special pregătită pentru ei, unde nu licărea nici măcar un opaiț, fereastra fiind deschisă cu perdeaua lăsată. Mirele era galben la față ca ceara, îl apucase tremuratul și arăta ca și când ar fi mers la eșafod. După ce nuntașii își cam pierduseră răbdarea, ciulind urechile, s-a auzit zbierătul lui Axinte, parcă și-ar fi prins din greșeală bărbăția în menghină, atunci când și-a rupt ața. Măndița doar „a sângerat”, uitând să țipe de la atâtea emoții care o năpădeau.

În ciuda acestui debut dureros, lui Axinte Troahnă i-a dispărut ca prin farmec teama de femeie și, pe zi ce trecea, îi sporea tot mai mult pofta de a se împreuna cu proaspăta nevastă, punându-și într-o zi întrebarea firească dacă o fi la fel și cu alte femei. Încercând să se convingă că s-a vindecat de acea fobie care-l făcuse de râsul curcilor, dacă îi cădea cu tronc vreo creștină, nu se lăsa până n-o încăleca măcar o dată. Măndița a încercat toate metodele să-l dezbare de acest păcat: cu vorba bună, cu amenințări, l-a rugat pe preot să-i citească molifte, i-a făcut mămăligă din făina de păpușoi descântată de Filoteia lui Condurache, dar degeaba. Intrase necuratul în el și nu mai voia să iasă de acolo. În loc să se căiască sau să încerce să se potolească, să se îndrepte, el era tare mândru și mulțumit de isprăvile lui. Ajunsese la concluzia că scopul suprem al vieții nu putea fi altul decât să-ți satisfaci poftele trupești, că nu degeaba făcuse Dumnezeu bărbatul și femeia diferiți, dar neputând trăi unul fără celălalt.

Casian Leucă avea oarece bănuieli că și pe nevastă-sa, Pulheria, o mai vămuia uneori Axinte Troahnă. Într-o seară, în decuvremea nopții, i-a găsit pe cei doi călărindu-se în ieslea vitelor din șură. A luat de după ușă lopata cu care rânea bălegarul și l-a croit cu sete pe nemernic de câteva ori pe spinare și peste curul gol. S-a abținut cât a putut să nu-l lovească-n cap, gândindu-se că nu merita să facă el pușcărie din cauza unui curvar. A altoit-o bine și pe cățeaua de nevastă-sa, oprindu-se când s-a zlămăcuit și s-a răcorit. De atunci, Axinte Troahnă mergea îndoit, cu gâtul înțepenit ca lupul și cu capul plecat, nu din cauza rușinii, ci a ghebului din spate. Unii care-l vedeau trecând pe drum, în loc să-l compătimească, râdeau de el, zicând: „I-a uite-l și pe acela cu ranița-n spinare!”.

Cu toată pățania și schilodirea cu care s-a ales de pe urma ei, tot nu s-a învățat minte, confirmând proverbul că „năravul din fire n-are lecuire”.

Era într-o zi după Iordan când Axinte se afla în casă la femeia lui Pasinucă Rotărașu și a auzit tropăituri în dreptul ușii, semn că cineva își scutura zăpada de pe picioare și se pregătea să intre. Amorezul a urcat pe scară în pod, mai repede ca pisica, de unde a sărit pe sub streașină afară, în partea din spatele casei, fără izmene, desculț, doar în cămașă, intrând în zăpadă până deasupra genunchilor. Abia după aproape un ceas a ajuns acasă, mergând pe ocolite prin grădinile oamenilor, sărind multe garduri, să nu-l vadă nimeni îmbrăcat în puterea iernii ca în luna lui Cuptor. Din acea seară a căzut țeapăn la pat și a zăcut, neputându-se întoarce de pe o parte pe alta, vorbind cu Măndița doar prin semne, iar în primăvară a dat ortul popii.

La praznicul de pomenire făcut la un an de la trecerea lui Axinte Troahnă la cele veșnice, cuvioșia sa a cântat de câteva ori „Binecuvântat ești, Doamne, învață-ne pre noi îndreptările Tale!”, a invocat „locul cu verdeață unde nu este întristare, nici durere, nici suspin, ci doar viață fără de sfârșit”, apoi a luat coliva în mâna stângă, săltând-o în sus și în jos, în timp ce cu dreapta pendula cădelnița din care ieșea fumul cu aromă de tămâie, aromă asociată întotdeauna cu mirosul morții, repetând de mai multe ori „veșnica pomenire, veșnica lui pomenire!”. Acesta este unul dintre miracolele creștinismului: atât la praznice, pomeniri sau parastase, cum li se mai zice, cât și la citirea acatistelor, se invocă doar numele de botez al celui plecat dincolo, fără alte date personale de identificare și pomana sau cererea de iertare a păcatelor ajunge întotdeauna, fără greș, la destinatar.

Măndița a apucat și ea cealaltă margine a tăvii în care se afla coliva și o lacrimă a luat-o grăbită la vale pe obraz, oprindu-se în colțul gurii, unde i-a simțit gustul sărat. Fiecare participant la ritual a pus o mână pe umărul celui de lângă el, formând un lanț uman, contribuind în acest mod la transmiterea fluxului energetic ce transmitea pomana oferită răposatului. Taica popa a oficiat versiunea scurtă a slujbei de pomenire. Era tare grăbit; îl mai așteptau câteva praznice în acea zi. A dat peste cap două pahare cu țuică, unul cu vin, a băgat în gură una după alta trei găluște întregi, rămânându-i boabe de orez și seu sleit în barbă, a rugat-o pe Măndița să-i pună la pachet ceva și pentru coana preoteasă și a plecat aproape fugind, urându-le celor rămași poftă bună și să fie de sufletul celui pomenit.

În absența cuvioșiei sale, atmosfera s-a dezghețat dintr-o dată, ba chiar s-a încins, la asta contribuind și primele pahare cu samahoancă, faimosul rachiu din sfeclă. De la evocarea unor pățanii ale răposatului, care produceau acum multă veselie, s-a ajuns la cântatul romanțelor dragi lui: „Se scuturau toți trandafirii” și „Pe sub fereastră curge un râu”.

S-au servit toate felurile de mâncare pregătite și băutură pe săturate, iar cei mai cu bun-simț s-au ridicat primii de la masă zicând „Fie de sufletul lui Axinte, Dumnezeu să-l ierte!”. Au mai rămas vreo trei dintre bețivii satului, care stăteau lipiți de scaune și vorbeau cu limbile împleticite ca la Turnul Babel, neînțelegând nici ei ce spuneau. Ca să-i facă să plece înainte de a-i lua somnul cu capul pe masă sau înainte de a regurgita tot ce mâncaseră ori băuseră la praznic, Măndița le-a pus câte-o sticlă cu vin în brațe, un pachet cu țigări și i-a împins pe ușă afară, ajutându-i să ajungă la poartă, să se asigure că a scăpat de ei. În odaie, la masă, mai rămăsese numai Leonte Belciug. Nu arăta a om beat, paharele cu rachiu și cu vin erau pline, iar el se uita fix la Măndița, mâncând-o din ochi. Tot timpul cât ceilalți înfulecau într-una, de parcă ar fi avut mațele sparte, și sporovăiau între ei, Leonte Belciug nu-și mai dezlipea privirea de la ea, care până atunci umblase fără zăbavă de la o masă la alta întrebând pe fiecare ce mai dorește, luând farfuriile goale și înlocuindu-le cu altele pline, ce răspândeau aburi groși ca o ceață cu miros de zamă de găină, găluște înfundate la cuptor sau budincă făcută din tocmagi cu ouă și lapte. Cei fumători primeau de pomană de la văduvă și câte-un pachet de țigări Naționale sau Mărășești, spunându-le că și Axinte al ei a fumat și că i-a plăcut să mănânce și să bea bine. Despre celelalte plăceri ale lui n-a mai pomenit, simțind cum i se pune un nod în gât. De atâta agitație, Măndița era toată asudată, rochia îi stătea lipită pe trup, scoțându-i în evidență țâțele mari și bucile ce se mișcau în sus și în jos, pe rând, în timpul mersului vioi. Roșeața din obraji o făcea să pară mult mai tânără și mai fragedă decât era. Văzându-l pe Leonte că a rămas singur la masă, cu mâncarea și băutura neatinse, dar că se holba într-una la ea, fără să clipească, l-a întrebat ce mai poftește.

- Ei, Măndițo, dacă n-am fi la parastasul lui Axinte, Dumnezeu să-l ierte, ți-aș spune eu ce poftesc!

Prefăcându-se că nu înțelege unde bate Leonte, văduva i-a zis cu îngrijorare:

- Poate că ai mâncat sau ai băut prea mult, stai oleacă să-ți aduc niște potiș să-ți revii.

După ce a găsit bicarbonatul la bucătărie, a mai zăbovit în fața oglinzii și și-a șters fața, și-a aranjat părul care-i cădea în ochi, întorcându-se în grabă la musafirul solitar. Când i-a întins cutia cu praful alb și lingurița, Leonte Belciug i-a prins mâna de la încheietură, s-a ridicat în picioare, a împins-o cu spatele pe masă, în timp ce el, cu cealaltă mână dădea la o parte farfuriile, paharele și resturile de pâine, i-a ridicat poalele peste cap, i-a îndepărtat coapsele și s-a apucat de treabă gospodărește, amintindu-și de zilele de vară din tinerețe, când se alergau amândoi prin ierburile înalte, căzând istoviți unul peste celălalt.

Măndița nu s-a împotrivit deloc, era stătută de mai bine de un an, timp în care nu o mai întrebase nimeni de sănătate. Poate că n-o fi fost cel mai potrivit moment sau loc să se apuce de o treabă ca asta, dar nu era păcat să refuze?! Vrând să aibă sufletul împăcat că îndeplinea totuși o faptă creștinească, a început să-i zică lui Leonte, încurajându-l să continue:

- Așa, dă-i, dă-i mai vârtos, că și lui Axinte al meu tare-i mai plăcea, aiasta-i pomană de sufletul lui! și începuse să lăcrimeze cu sughițuri și icnete. Lăcrima de dorul celui pomenit, de mila ei, de plăcere sau Dumnezeu știe de ce, că întortocheate sunt căile Lui.

Leonte a terminat ritualul de primire a pomenii ud leoarcă de sudoare, vlăguit, de-ai fi zis că a urcat Holmul în fugă, s-a ridicat clătinându-se și, în timp ce-și trăgea nădragii, s-a oprit o clipă cu prohabul descheiat și a zis gâfâind:

- Fie primit Măndițo! și și-a făcut plin de smerenie semnul crucii.

© Marcel Chitac, 2015

MIRACOLUL

În timp ce prășea popușoii de-al doilea în grădina din spatele casei, pe o zăpușeală de curgeau toate apele pe ea, Macrina lui Vrăghioi s-a întâlnit așa, pe neașteptate, cu Maica Domnului, care i-a apărut nu se știe de unde și cum în față, fără niciun foșnet. Dintr-o dată, a simțit că i s-au înmuiat genunchii și sărmana creștină a căzut peste sapă, cu fața în țărână, mută de uimire și de spaimă, strivind câteva tulpini de porumb, pe care abia le salvase de invazia mohorului și a știrului.

Ce să caute Preasfânta Fecioară la ea, o femeie oarecare, plină de păcate, de colb și de sudoare, în acel loc cu totul nepotrivit?! Măcar de-ar fi surprins-o în casa cea mare, într-o zi de sărbătoare, când toate-s curate și la locul lor; pe când așa, ce-o să creadă Maica Prealăudată despre ea? Nici nu îndrăznea să-și arunce privirea spre acea arătare dumnezeiască.

- Ridică-te, Macrino și lasă fandoseala, că am să-ți spun lucruri importante, pe care tu va trebui să le transmiți celorlalți dreptcredincioși! i-a zis cu blândețe Născătoarea de Dumnezeu, în timp ce a cules o goldană care părea mai pârguită din creanga ce-i atingea creștetul aureolat, ca o gingașă mângâiere.

Macrina lui Vrăghioi s-a sprijinit întâi pe un genunchi, iar când a zărit din nou chipul blajin și zâmbitor al Curatei Fecioare a bătut trei mătănii, lovind de astă dată în mod voit cu fruntea bulgării de pământ, apoi, cu sfială și cu vădită slăbiciune trupească, s-a sculat de jos în picioare clătinându-se, neîndrăznind nici de această dată s-o privească în ochi pe Slava Fecioarelor.

- Am venit la tine, deși nici tu nu ești ușă de biserică, pentru că ceilalți sunt mult mai fățarnici, mai nevolnici și mai păcătoși, inclusiv cel ce pretinde că vă este păstor. Încearcă să ții minte ce-ți voi zice. Știu că tu, cu chiu, cu vai, abia ai făcut patru clase primare, dar proorocirile ce le vei comunica pretinșilor credincioși din partea mea sunt ușor de înțeles și de memorat: peste trei zile, trei săptămâni, trei luni, trei ani sau trei veacuri asupra voastră se va abate mânia Celui ce a făcut lumea asta ticăloasă, dacă nu veniți sub ascultare, pe calea cea bună. De-ar fi după mine, nu v-aș mai lăsa nici măcar trei ore, pentru că ați avut destul timp până acum să arătați de ce sunteți în stare. Degeaba s-a sacrificat Cel născut de mine pentru voi…

Cântecul cocoșului cocoțat pe gard a făcut-o pe Macrina să deschidă ochii mari, încercând să se convingă încă o dată că totul este aievea. Cea numită și Mângâierea cea Dulce a Sihastrelor dispăruse fără niciun zgomot, la fel cum venise, iar dacă n-ar fi rămas doar codița goldanei coapte de pe creanga din fața sa ar fi putut crede că totul n-a fost decât un vis, o nălucă.

I-a povestit miracolul la care a asistat vecinei sale, Maria lui Fâsa.

- Să te duci degrabă la părintele Scripcă să-i povestești și lui despre această minune dumnezeiască, pe care să le-o tălmăcească enoriașilor la predică, Doamne iartă-ne și ne păzește pe noi, păcătoșii! și-a dat cu părerea vecina, închinându-se.

Când Macrina a ajuns acasă la preot, coana preoteasă i-a zis din ceardac, pe un ton de parcă ar fi avut aguride în gură, că sfinția sa tocmai prânzise și că acum își făcea siesta sau „somnul de achindie” mai pe înțelesul ei, așa că să vină altă dată. Ceea ce avea să-i spună femeia cuvioșiei sale era atât de important, că nu mai suferea amânare, iar agitația și incoerența ei au convins-o în cele din urmă pe consoarta popii că trebuie să-i strice acestuia bunătate  de somn. Năuc cum era, trecând brusc din lumea viselor în cea reală, popa Scripcă a pus-o pe Macrina de mai multe ori să relateze ce s-a întâmplat, încercând să înțeleagă ceva din toată povestea asta. După ce s-a dumirit cât de cât, a hotărât că n-ar fi o idee rea să invoce evenimentul la slujba următoare. Celor ce vor crede, li se va întări credința, iar cei ce se vor îndoi o vor batjocori pe Macrina, nu pe el.

Contrar așteptărilor, după o minune atât de rară, care l-ar face și pe cel mai înverșunat ateu să creadă în cele sfinte, în puterea dumnezeiască, nu au început să vină pelerini buluc, din toată lumea, la Crăiniceni, așa cum se întâmplase la Maglavit, la Fatima sau la Lourdes. Nici enoriașii din sat nu s-au schimbat devenind mai buni, mai credincioși. Subiectul a fost dezbătut cu seriozitate și cu evlavie de unii sau cu ironie și interpretări pline de păcat de alții, cam timp de trei zile, după care, aproape a fost dat uitării.

Ceva totuși s-a întâmplat după această minune, ce a provocat un alt miracol: spre deosebire de alți ani, în acea vară, nicio grădină și niciun ogor nu au rămas neprășite. Unele femei mai vrednice sau mai credincioase, sperând să aibă și ele fericita ocazie de a se întâlni cu Maica Domnului, au prășit și a patra oară, când popușoii erau de doi metri, cu spice și știuleți cu boabele formate, aproape gata de cules. În timp ce dădeau cu sapa, se uitau mai mult pe sus decât la buruienile ce ar fi trebuit stârpite, în urma lor căzând, victime inocente, tulpinile de porumb tăiate din greșeală, din neatenție. Priveau în jos doar după ce-și dădeau cu sapa peste picioare, ale căror degete erau protejate, din fericire, de tăișul ei, de gumarii rezistenți ca niște platoșe.

© Marcel Chitac, 2015