SECRETUL GÂTULUI DE GĂINĂ

Mă aflam pentru prima oară în vizită acasă la familia unei fete cu care eram în vorbe de ceva vreme. Părinții fetei se străduiau să-mi facă o impresie cât mai plăcută; la fel și eu lor. În urma prezentărilor și a unui interogatoriu bine disimulat la care am fost supus și căruia i-am făcut față cu brio, ne-am așezat relaxați la masă.

Mama prietenei mele m-a servit pe mine primul cu o ciorbă apetisantă de găină cu borș și tăiței de casă și leuștean verde deasupra. Învârtind polonicul prin oală în căutarea celei mai bune sau mai mari bucăți de carne, gospodina a pescuit gâtul galinaceei, pe care l-a transbordat în farfuria mea; acesta arăta precum un catarg îndoit, prăbușit pe puntea corabiei, după ce luase apă în urma unui naufragiu. Mă uitam insistent la el, gândindu-mă cum să-l abordez, să nu mă fac de rușine în fața gazdelor. Atacarea lui cu furculița și cuțitul ar fi fost o strategie sortită eșecului din start. Dacă-l apucam cu mâna și l-aș fi ros ca pe un porumb fiert sau copt, m-aș fi uns până la coate și urechi, stricând buna-impresie făcută până atunci. Auzisem că-n anumite împrejurări se pot da derogări de la folosirea tacâmurilor, fiind permisă utilizarea directă a mâinilor.

Potențiala soacră a remarcat expresia mea disperată, îndreptată către organul din farfurie și s-a scuzat că mi-a oferit din greșeală tocmai gâtul, grăbindu-se să îndrepte lucrurile.

- Nici vorbă de așa ceva, să știți că cel mai mult de la găină mie îmi place gâtul. Pentru a fi și mai convingător, am început să dezvolt minciuna de care m-am îngrozit eu însumi. Inițial, intenționasem să fie o simplă glumă, dar m-am trezit expunând o teorie care părea serioasă și putea fi ușor verificată în practică, susținând că în gât se află cea mai multă carne, deoarece oricât ai mânca din el, tot mai rămân resturi printre vertebre.

Cred că am fost destul de convingător, fiindcă de atunci, ori de câte ori mergeam în vizită la ei, gâtul găinii avea locul rezervat în farfuria mea, asemenea spectatorului împătimit de teatru, care-și închiriase loja preferată pentru toată stagiunea. Tocmai când devenisem expert în ros gâturi, încât rămânea din ce în ce mai puțină carne pe ele, riscând să infirm teoria emisă la prima întâlnire, m-am supărat pe fată, nu știu din ce motiv, ori ea s-a supărat pe mine și mi-am întrerupt vizitele la acea familie cumsecade.

În perioada studenției, în practica de specialitate, studiam peisajul în plain-air pe lângă o fermă avicolă, undeva în provincie. Într-o zi, lângă șevaletul meu de câmp s-a oprit un ins, uitându-se la mine ca la o ciudățenie. Mi-a pus fel de fel de întrebări în legătură cu preocuparea mea, căreia nu-i prea vedea rostul, înțelegând că sunt student la „mase plastice” în loc de „arte plastice”, apoi a început să-mi povestească despre el, deși nu-l întrebasem nimic, și am aflat astfel că omul lucra la crescătoria de păsări. Inspirându-i încredere sau percepându-mă ca pe o ființă total inofensivă, mi-a destăinuit - printre multe alte detalii ale activității lui - că în fiecare dimineață, când făceau apelul la miile de producătoare de ouă și de carne, unele nu mai răspundeau „prezent”. Imediat se redacta un proces-verbal de constatare a numărului găinilor moarte și de scoatere a lor din evidență, urmând incinerarea acestora fără prea multă pompă sau fast, numai că, în final, nu toate aveau parte de această procedură. În scopul diminuării pierderilor, individul, împreună cu alți doi colegi găinari tăiau și jumuleau câteva dintre cele ce dăduseră ortul popii; le ambalau și le amestecau cu celelalte găini sacrificate vii. Populația înfometată se bătea la coadă pentru acele mortăciuni, în vreme ce avicultorii se înfruptau din carnea găinilor sănătoase, grase și voioase înainte de a fi fost decapitate.

- Știi cum îți poți da seama dacă o găină a fost tăiată vie sau moartă? m-a întrebat el, încercând să-mi facă favorul de a-mi destăinui un secret din meseria sa.

- Bineînțeles că nu știu, am mărturisit eu, recunoscându-mi ignoranța în acest domeniu.

- Întotdeauna gâtul unei găini care a fost tăiată vie se îndoaie ca o cârjă, pe când gâtul celei moarte rămâne drept ca o lumânare folosită la Înviere.

N-am dat importanță spuselor sale, nu era un subiect care să mă fascineze, m-a dezgustat doar faptul că se lăuda cu găinăriile lui și ale celorlalți ca el, fără să le pese de consecințe, fără să aibă mustrări de conștiință. Am dat repede uitării acel episod.

În toamnă, la reluarea cursurilor, eram într-o zi la cantină la masa de prânz când mi-a atras atenția un gât de găină drept ca „lumânarea de la Înviere”, tronând sfidător deasupra unei grămăjoare de pilaf. În acel moment mi-au revenit în minte spusele găinarului cu care mă întâlnisem întâmplător pe timpul verii. De unde până atunci nu lăsam nimic în farfurie, căci niciodată nu mâncam pe săturate, mi-a pierit brusc pofta de mâncare și am ieșit în grabă afară la aer. Ceilalți colegi de la masă au venit să mă caute îngrijorați, chestionându-mă despre ce mi s-a întâmplat. Le-am explicat pe scurt de ce unele gâturi de păsări tăiate rămân îndoite, iar altele stau drept. Nu m-au prea luat în serios, iar unul dintre ei m-a întrebat:

- Dacă în locul gâtului aveai în farfurie o aripă, un copan, o târtiță sau alt organ al aceleiași găini, ce făceai?

- La foamea pe care o am, aș fi mâncat orice, cu oase cu tot!

Eram într-o stare atât de confuză, încât nu știam dacă ar fi trebuit să-i fiu recunoscător acelui individ sau să blestem ziua în care mi-a împărtășit secretul gâtului de găină.

© Marcel Chitac, 2015