PUIUL DE CUC

Horodiștenii au fost luați prin surprindere auzind că Grigore Bahnă se însoară cu Glafira lui Mucuț. Nimeni nu-i văzuse niciodată împreună, nici la horă, nici la clacă, poate că se-ntâlneau pe ascuns, dar asta bineînțeles că nu era treaba hoaștelor de babe ori a ghiujgărăilor de moșnegi, care ar fi trebuit să-și vadă de neputințele și de păcatele lor, de pregătirea pentru cele veșnice, nu să le fi dus grija celor tineri.

Grigore era un zdrahon, un munte de om, care s-ar fi putut lupta și cu ursul cu mâinile goale la trântă dreaptă, fără piedică. În contrast cu înfățișarea fizică, avea o blândețe și un calm, ce uneori te scoteau din sărite. Vorbea molcom, rar, fiind mai lungi pauzele dintre cuvinte decât rostirea lor, iar gesturile, mișcările parcă se derulau cu încetinitorul.

Proaspăta lui nevastă părea o copilă crudă încă, subțire și mlădioasă ca o tulpină de trestie, ce se unduia în adierea vântului, dar ageră și vioaie ca o zvârlugă. Vorbele care-i ieșeau din gură aveau cadența gloanțelor împroșcate de o mitralieră cu calibrul de 9,7 mm.

Cei doi se iubeau cu patimă și, deși se străduiau din răsputeri, nu zămisliseră prunci nici la cinci ani de la căsătorie. Lui Grigore îi plăceau mult copiii. Când îi întâlnea, se hârjonea cu ei și se purta de parcă ar fi dat în mintea lor.

Glafira se resemnase cu ideea că nu va putea rodi vreodată moștenitori. Din cauza acestui beteșug, căsnicia lor a început să scârțâie ca o căruță neunsă, iar Grigore se schimba văzând cu ochii, devenind îmbufnat, morocănos sau arțăgos și, lucru nemaiîntâlnit până atunci, chiar se enerva câteodată și grăia repezit, ridicând glasul ori bând până se îmbăta, după care plângea ca un copil. Acestea au pus-o pe gânduri pe nevastă-sa, temându-se să n-o lase și să-și caute alta mai rodnică la pântece, mai plodnicioasă.  

Într-una din nopțile nedormite, când se frăsuia în sinea ei cum să rezolve situația blestemată în care se afla și să-și păstreze bărbatul, a străfulgerat-o o idee și până s-a crăpat de ziuă, i s-a părut că a trecut o veșnicie. Când a deschis ochii Grigore și și-a întins mădularele gemând de plăcere, de nu știai dacă-i trosnesc oasele sau dacă se rupe patul, mâncat de carii, sub greutatea lui, Glafira i-a făcut o propunere care l-a zăpăcit de tot. Credea că încă visează.

- Știi la ce m-am gândit eu, Grigore, toată noaptea, a pornit să turuie ființa plăpândă de lângă el, concurând cântecul cucului din salcâmul de lângă casă. Și eu doresc, la fel de mult ca tine, să avem copii. N-am nicio vină că nu ți-i pot face. Pesemne așa vrea bunul Dumnezeu, oi trage păcatele vreunui strămoș ce s-au abătut asupra mea. Uite, eu mă învoiesc ca tu să faci copii cu alte femei, pe care-i vom înfia și-i vom crește ca pe copiii noștri. Ei, ce zici de asta, ești de acord?

La auzul acelor spuse, Grigore n-a mai putut zice nimic, a rămas fără grai și a umblat toată ziua cu gura căscată, neputând articula nicio silabă. Muștele intrau și ieșeau ori de câte ori pofteau din ea ca dintr-o hrubă, nedumerite și intrigate că nu găseau nimic interesant acolo.

După câteva luni de cugetare, Grigore a acceptat cu mare greutate neobișnuita propunere, gândindu-se mereu la ce va zice lumea. S-a lăsat înduplecat abia după ce a fost tras de mânecă de două tinere văduve de război. Catrina lui Furcel și Virginia lui Borcoi i-au adus pe lume doi băieți, pe care el i-a înfiat imediat ce au fost înțărcați. Primul născut era bălan și părea că îi seamănă și l-au botezat Acsinte, iar celui de-al doilea, brunet, cu părul ca tăciunele, i-au zis Anania.

Când băieții aveau vreo trei ani, cu o diferență de câteva luni între ei, a murit de tuberculoză Anica, o altă vădană, al cărei bărbat, Alisandru Apăduchioaiei, se prăpădise în război pe la Cotul Donului. Fiul ei, Mitruță, de numai cinci ani, a rămas al nimănui. Glafirei i s-a făcut milă de el și i-a propus omului ei să-l înfieze și pe acest orfan, că unde mănâncă patru guri se satură și a cincea. Cu toate că n-a avut nicio contribuție la venirea pe lume a lui Mitruță, Grigore a acceptat din toată inima să-i fie și lui tată. Cei trei băieți erau crescuți ca frați buni, părinții adoptivi îngrijindu-i cu toată dragostea, ajungând chiar să fie invidiați de alți copii, care primeau sudalme și scatoalce aproape zilnic, însoțite de explicația: „’mnezăul mătii, eu te-am făcut, eu te omor!”.

Odată cu trecerea anilor, caracterele celor trei frați vitregi se conturau tot mai clar. Acsinte semăna mult cu tată-său. Era voinic, harnic, lent în mișcări și în gândire, dar cumpătat și îndrăgit de toți. La plămădirea lui Anania s-ar putea să-și fi adus aportul și alții, pentru că nu avea nimic din Grigore: repezit la vorbă și la muncă, cu limba și mâinile mai iuți decât cugetarea, făcea și refăcea de mai multe ori același lucru sau răspundea înainte de a aștepta sfârșitul întrebării care i se punea și începuse să mintă din obișnuință, chiar și atunci când nu era nevoie. Cel ce rămăsese orfan de ambii părinți era foarte tăcut și sfios, poate ca efect al traumei prin care trecuse. Având și o constituție fizică mai bicisnică, era mai corcolit și nu era luat niciodată la câmp, rămânând acasă pentru a avea grijă de orătăniile din ogradă.

Așa cum puii de găină își schimbă pe la sfârșitul verii puful fin cu penele colorate, iar cocoșeii se iau la bătaie din senin, fără să știe nici ei de ce, sau scot primele cucuriguri răgușite, de râd și curcile de ei, celor trei băieți începuseră să le crească tuleie sub nas, li se îngroșase vocea și se ciondăneau uneori din te miri ce. Mitruță, fiind mai mare decât ceilalți doi, ajunsese la vârsta când trebuia să se hotărască dacă se însoară înainte sau după ce va fi luat în armată. Obiceiul era ca băieții să-și pună pirostriile pe cap la terminarea perioadei de cătănie, când deveneau bărbați adevărați, cu mintea coaptă. Cine se grăbea s-o facă înainte avea surpriza ca la întoarcere, după doi, trei sau chiar patru ani, cum era la marină, s-o găsească pe nevastă cu altul sau cu un copil gata făcut, al cărui tată nu putea fi el. De aici apăruse și cântecul:

„- Spune-i, mamă, lu’ Maria

Să nu-și strice jucăria,

S-o mai țină încuiată

Până vin eu din armată.

- Eu i-am spus, maică, i-am spus,

Ea s-a pus cu vrana-n sus…”

Pe fostul orfan îl frământa însă o altă grijă. Grigore și Glafira erau oameni muncitori, gospodari, dar aveau puțin pământ. Fiecare dintre cei trei băieți, când s-ar fi însurat, ar fi trebuit să primească câte o bucată din acel pământ, dar să le rămână ceva și părinților adoptivi. Asta însemna sărăcie garantată pentru toți și trasul tărgii pe uscat pentru tot restul vieții.

Cam cu o săptămână înainte de Arhangheli, într-o noapte, Anania a  început să geamă prin somn și să horcăie făcând spume la gură. Se chircea cu genunchii strânși, după care se întindea arcuindu-se pe spate, încercând să tragă cât mai mult aer. Glafira se agita disperată în jurul lui frângându-și mâinile și plângea în hohote, neștiind cum să-l ajute.

- Poate c-o fi intrat necuratul în el! și-a dat cu părerea Mitruță.

Grigore a alergat într-un suflet la popa Aristotel Popescu în puterea nopții și l-a rugat să vină și să-i citească celui chinuit de „ucigă-l toaca”. Până s-a moșmonit cuvioșia sa, căutând pe întuneric Evanghelia și patrafirul în biserică, până a ajuns la cel posedat de „ducă-se pe pustii”, Anania își dăduse sufletul, iar la căpătâiul lui pâlpâia o lumânare. Glafira zăcea și ea leșinată, în vreme ce băieții o udau cu apă și o loveau ușor cu palmele pe obraji să-și vină în simțiri.

A doua zi a venit jandarmul, însoțit de un medic, pentru a constata cauza morții misterioase. Sub patul celui decedat a fost găsit un clondir de sticlă în care mai era un rest de alcool metilic. Nimeni nu și-a putut explica de unde făcuse rost Anania de acea băutură periculoasă.

După o iarnă prelungită, cei doi părinți încercau să mai uite de necaz, luându-se cu treburile ce nu mai sufereau amânare odată cu venirea primăverii. La capătul grădinii din spatele casei se afla o fântână cu ghizdele, rămasă de la bunicul sau străbunicul lui Grigore. Până la nivelul apei erau doar doi metri și se folosea un cârlig din lemn de care se agăța căldarea. Acsinte lipsea de o zi și-o noapte de acasă, ceea ce nu se mai întâmplase niciodată până atunci. Înainte de a pleca undeva cu vreo treabă, le spunea unde se duce celorlalți, care procedau la fel. Și-apoi cât de departe și de ce a plecat el, de n-a venit seara la culcare? Nici nu știau în ce loc să-l caute sau pe cine să întrebe dacă l-a văzut. Când Grigore s-a dus să ia apă, a încremenit: băiatul său cel mare era căzut în fântână, cu capul în jos, doar picioarele i se zăreau deasupra apei. A chemat ajutoare, un vecin a coborât și l-a legat de mijloc cu o funie, iar ceilalți au tras din răsputeri. Trupul masiv al înecatului nu se mișca deloc, fiind înțepenit în dreptul umerilor lați, între pereții pietruiți ai puțului, ca dopul de plută în gâtul sticlei cu vin. Abia după ce au dislocat lespezile de piatră din jurul lui, l-au scos la suprafață. Dacă ar fi fost iarnă și gheață în preajma fântânii se putea crede că a alunecat aplecându-se peste ghizdele să apuce găleata, însă atunci pământul era uscat, iar el, ditamai flăcăul, voinic și sprinten, cum să cadă așa, ca o babă neputincioasă, cu capul în jos? Unii au presupus că el a vrut să-și pună capăt zilelor, dar nu erau nici ei convinși de acest lucru. După pierderea și celui de al doilea fiu, Glafira devenise de nerecunoscut. Nu mai scotea o vorbă, doar murmura șoapte de neînțeles, umbla cu privirea pierdută, cu mintea aiurea, absentă la tot ce se-ntâmpla în jurul ei și se usca pe picioare de la o zi la alta. A mai zăcut o săptămână la pat, timp în care a refuzat să mănânce sau să bea apă și și-a dat obștescul sfârșit. Lumea din sat vorbea cu un amestec de compasiune și de teamă, ca despre o boală contagioasă, că acea familie era blestemată. Când cineva îl întâlnea pe unul dintre cei doi bărbați rămași în viață, tată și fiu, în afară de bună ziua sau de răspuns la salut nu simțea nevoia să-l întrebe ce mai face și iuțea pasul, ferindu-se de el, ca de un lepros.

Grigore era încă în putere, dar parcă începuse să îmbătrânească înainte de vreme și se ferea și el cât putea de lume, ca și cum s-ar fi simțit vinovat cu ceva de toate nenorocirile ce se abătuseră asupra lui. Doar Mitruță arăta neschimbat și netulburat, deși fusese acceptat și tratat ca membru al aceleiași familii, ca fiu natural, chiar dacă niciunul dintre cei dispăruți nu-i era rudă de sânge.

O mierlă împreună cu mierloiul ei au construit de zor, în numai trei zile, în salcâmul înflorit, un cuib cam mare pentru dimensiunile și nevoile lor. Pesemne că le-au prisosit materialele ce se găseau peste tot – de la bețe, paie, buruieni uscate, cordele colorate aruncate de la lăicere vechi până la pene de găină de prin ogradă. Ea ardea de nerăbdare să ouă și să clocească, încercând să profite din plin de abundența gâjobeniilor ce mișunau prin iarbă, numai bune de crescut puii. De emoție, nu știa exact pe câte ouă stătea cu târtița fierbinte, în timp ce bărbătușul îi aducea de mâncare. Își părăsea cuibul doar ca să-și potolească setea la balta din Ponoară și se întorcea repede la clocit. Nici n-a băgat de seamă că în lipsa ei apăruse încă un ou. În schimb, după ce-a ieșit primul pui, când a revenit la cuib de la adăpat, i-a pierit piuitul, văzând că nu mai erau celelalte ouă. Le-a zărit, nevenindu-i să-și creadă ochilor, sparte, împrăștiate jos, pe pământ. Bine măcar că le-a rămas un pui sănătos, căruia ambii părinți îi aduceau gâze și viermișori în cioc, de dimineață până seara, iar el avea o poftă de mâncare de nestăvilit. Micuțul creștea de la o zi la alta, ceea ce-i făcea să le crească și lor inima de bucurie. Ajunsese în două săptămâni dublu față de ei. Abia mai încăpea în cuibul, care la început părea imens și nici nu semăna cu vreunul dintre părinți, dar cui îi păsa? Cine nu s-ar fi mândrit cu un asemenea pui falnic?

A trecut aproape un an de la moartea Glafirei. Grigore se descurca destul de greu la treburile femeiești din gospodărie. Nu se pricepea la gătit, la văruit pereții sau la spălat rufe. Prefera să cosească trei prăjini de iarbă sau să taie lemne toată ziua, decât să se-nvârtă în jurul plitei.

Într-o seară, după ce atât el, cât și Mitruță abia gustaseră mâncarea și lăsaseră lingurile pe masă lângă străchinile pline, în ciuda protestelor mațelor care ghiorăiau pe mai multe voci, Grigore i-a spus singurului fiu rămas:

- Ce ne facem, Mitruță, dragule, așa nu se mai poate?! Nici eu, nici tu nu ne pricepem la treburile muierești și degeaba muncim toată ziua, trăim ca niște pui de bogdaproste, nemâncați, nespălați, cu casa în neorânduială. Râde lumea de noi, așa nu se mai poate! Să știi că m-am gândit să aduc o femeie în casă, sunt atâtea vădane în sat, o femeie care să-mi fie mie nevastă, iar ție mamă, să aibă grijă și de mine, și de tine, până o să te-nsori și tu, să fii om gospodar la casa ta, cu muierea ta. Așa nu se mai poate! Tu ce crezi?

După o pauză de gândire, Mitruță a răspuns cu o voce indiferentă:

- Cum vrei mata, tată, matale știi cum e mai bine!

Această hotărâre fiind luată și acceptată și de către feciorul adoptat, lui Grigore parcă i s-a luat o piatră de pe inimă. Începuse să se simtă mai ușurat și întrezărea un nou început în viață, poate, de astă dată, cu mai mult noroc. O fi avut dreptate Glafira, Dumnezeu s-o ierte, când îi spunea că trebuia să plătească păcatele unor strămoși de-ai ei „până la al treilea și al patrulea neam”, cum scrie în Cartea Sfântă. A plătit sărmana de ea cu vârf și îndesat, iar el era acum izbăvit. Măcar restul vieții, cât o vrea Domnul să-l mai țină, să fie ocrotit de așa cumpene cumplite.

Înainte de miezul nopții, în ziua în care a fost prăznuit Sfântul Sfințit Mucenic Foca, din acoperișul de stuf și pe ferestrele casei lui Grigore Bahnă ieșeau limbi de foc ca din gura unui balaur uriaș, întărâtat la culme. Pălălaia a cuprins și vârful salcâmului cu cuibul de mierlă din el, arzând ca o torță uriașă ce răspândea o lumină atât de puternică, încât puteai alege semințe de mac în plină noapte. În scurt timp a fost alertată toată populația satului. Copiii se uitau nedumeriți și înspăimântați, neînțelegând de ce cineva și-ar da foc la casă, femeile se tânguiau și se văicăreau închinându-se, repetând „Doamne apără-ne și ne păzește pe noi, păcătoșii!”, iar bărbații au făcut un lanț uman de la fântână până la casa din care nu mai rămăseseră decât pereții, dând din mână-n mână gălețile cu apă. Când aruncau apa de la distanța de câțiva metri, focul parcă mai tare se întețea, împrăștiind scântei în toate părțile, iar fumul gros se amesteca cu aburul. La sosirea pompierilor voluntari cu tulumba trasă de cai, vâlvătaia aproape că se stinsese singură, nemairămânând mare lucru din casă. Printre obiectele arse, abia se mai ghicea forma patului, care făcuse corp comun cu un cadavru carbonizat. Cum Mitruță se afla printre cei ce au încercat să stingă incendiul, după ce a dat alarma, el dormind în bucătăria de vară, cel ars de viu nu putea fi altul decât Grigore. Concluzia acceptată de toată lumea a fost că, probabil, nefericitul om a băut ceva înainte de culcare și a adormit cu țigara aprinsă. Este adevărat că, după ce și-a pierdut aproape toți membrii familiei, Grigore se apucase de băut să uite, să-și anestezieze durerea din suflet. Nimeni nu l-a văzut însă vreodată fumând, dar acest amănunt n-a fost remarcat sau luat în considerare.

Rând pe rând, cei care au asistat sau au participat la stingerea focului s-au retras pe la casele lor, unii sperând să mai prindă o oră, două de somn, alții pregătindu-se pentru începutul unei alte zile de muncă. Din pereții de pământ și din resturile de furci, cosoroabe, martaci, căpriori sau grinzi arse mai ieșeau firicele sfioase de fum, ici-colo izbucnea câte o flacără plăpândă, pe care pompierii voluntari o loveau cu măturoaiele, binecuvântând-o cu o înjurătură ieșită printre dinții strânși.

Cerul era zgâriat din când în când de ultimele stele căzătoare și s-a aprins dintr-o dată spre răsărit de la soarele ce se chinuia să iasă de sub linia orizontului ca de sub o plapumă grea. O ceată de flăcăi a și pornit la cosit lângă Pârâul Întors, spre a profita de răcoarea dimineții și a termina treaba istovitoare înainte de venirea zăpușelii, ce le-ar fi luat toată vlaga cosașilor. Liniștea care coborâse pe timpul nopții din văzduh pe pământ a fost alungată dintr-o dată de râsetele, chiotele și cântecele deșucheate, fără perdea, ale zurbagiilor, de parcă ar fi mers la nuntă, nu la coasă. Răsuna valea de hărmălaia lor, ei fiind siguri că nu-i auzea nimeni la acea oră, departe de sat:

„Bine merge coasa vara,

Greu se scoală sula sara.

Cât a fost vara de lungă,

N-am iubit ca să-mi ajungă…”

Cocoșii cucurigau, dându-și replica unul altuia în admirația găinușelor tinere și în sudalmele sau probozeala celor mai bătrâne și mai somnoroase. Mierla cânta solo, oprindu-se numai pentru a schimba foaia cu partituri sau atunci când își amintea de puiul ei năzdrăvan și îi dădeau lacrimile de dorul lui. Oare ce făcea „micuțul” de el?  Funigeii încărcați cu picături de rouă aruncau săgeți minuscule de lumini multicolore. Într-o pânză de păianjen s-a prins o gâză trezită prea devreme în acea dimineață. Bâzâitul ei disperat l-a sculat din somn pe iscusitul vânător care, cu bașlicul pe cap, s-a grăbit s-o tranșeze și s-o ducă la bucătărie, păstrând-o pentru masa de prânz.

Indiferența sau insensibilitatea naturii față de necazurile și suferințele omenești sunt uneori de-a dreptul revoltătoare. Începea o nouă zi, la fel cu celelalte, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Doar Mitruță a mai rămas în mijlocul ogrăzii, nemișcat, ca o stană de piatră, privind fix spre resturile fumegânde, amestecate cu cenușă și tăciuni. Pe chipul lui nu se puteau citi niciun gând, niciun sentiment. Pentru el începea nu doar o nouă zi, ci și o nouă viață, plină de speranțe, dar și de neprevăzut.

© Marcel Chitac, 2015