Cu mulți ani în urmă, Frăsâna lui Chișcă
a născut o fată beteagă care și la optsprezece ani mergea în patru labe prin
casă și prin ogradă, mânca uneori pământ, râme, găinaț sau coji de var
albăstrit cu chindrus de pe pereți și rânjea prostește, de câte ori vedea pe
cineva cunoscut sau străin.
Din cauza poziției patrupede, nici măcar
mă-sa, rămasă acum fără bărbat, nu și-a dat seama că acea nenorocită era
gravidă, iar când i-a venit sorocul și a adus pe lume un băiat, nu doar
Frăsâna, ci toți sătenii au rămas șocați și au avut subiect de vorbă sau prilej
de a face supoziții în legătură cu presupusul tată al copilului. Cea devenită
bunică fără veste a început să aibă bănuieli despre cine și-a bătut joc de
fiică-sa, și așa bătută de soartă, care nu numai că nu putea umbla în două
picioare ca oamenii, dar era gângavă, cepeleagă și slabă de înger, încât greu
te înțelegeai cu ea.
Cu cât trecea timpul, cu atât nepotul
semăna tot mai mult cu Pavăl Catărău, megieșul ei. Pentru a scăpa de neliniștea
care nu-i mai dădea pace, Frăsâna a vorbit cu popa, înduplecându-l să-l cheme
pe bănuit și să-i ceară să jure în fața altarului, cu mâna pe Cartea Sfântă, că
nu este el tatăl pruncului. Jurământul n-a convins-o pe văduvă, care a dus la
biserică prescuri, însoțite de blesteme, zilnic, vreme de două săptămâni.
Cu o zi înainte de Sfinții Petru și
Pavel, a murit plodul din flori, pentru că nici el nu era teafăr, apoi s-a
prăpădit de scârbă și mama acestuia. Tot restul vieții, Frăsâna lui Chișcă a trăit
cu durerea provocată nu atât de pierderea fiicei handicapate și a nepotului
nedorit, cât de faptul că cel ce a comis un așa mare păcat și a jurat strâmb în
sfânta biserică mai este încă în viață, fără să-și primească pedeapsa divină. După
doi ani, a plecat și ea pe lumea cealaltă cu sufletul neîmpăcat, negăsind
liniștea și pacea probabil nici acolo.
La praznicul de pomenire al Frăsânei lui
Chișcă lua parte și Pavăl Catărău. De obicei, acesta nu intra în cârciumă și nu
oferea de băut altora, motivând că el este dușmanul alcoolului, de la care se
trag multe nenorociri. Dacă însă era invitat să bea la alții pe gratis, uita de
convingerile sale antialcoolice, dând pe gât, ca pe leică, dintr-o dată,
conținutul paharului, fără să se oțărască. Aflându-se în compania cuiva ce avea
răbdare să-l asculte și să nu-l întrerupă, vorbea într-una, lăudându-se cu
fapte sau isprăvi pe care nu le-a făcut niciodată, inventând povești care de
care mai incredibile, mai gogonate. Deși făcuse armata la pompieri și a fost
lăsat la vatră cu același grad pe care l-a avut de la încorporare, adică soldat
prost, povestea că pe vremea când era militar a pilotat un avion și a sărit cu
parașuta. Nu demult se lăudase că a absolvit școala de șoferi, fiind cel mai descurcăreț
dintre toți cursanții. Mai puțin conta faptul că nu avea mașină și nu
intenționa să-și cumpere vreuna din lipsă de bani. Abia reușea să „piloteze” o
căruță hodorogită cu doi cai putere pe care-i ținea aproape mereu flămânzi și
neadăpați.
La masă, la praznicul Frăsânei, sorbind
hulpav vreo trei-patru păhărele cu rachiu, limba lui Pavăl Catărău a început să
i se miște singură în gură, nemaiașteptând comenzi de la creier, debitând fel
de fel de trăsnăi. Unul dintre comeseni, Anania Pitpalac, n-a mai putut suporta
trăncăneala acestuia și i-a zis-o așa, de la obraz:
- Măi, nea Pavăle, matale minți de
îngheață apele!
Întâi, Pavăl Catărău a rămas descumpănit
și părea chiar supărat, aruncându-i-se în față, în public, așa tam-nisam, o
remarcă atât de răutăcioasă, venită din partea unuia mult mai tânăr ca el, un
puțoi. S-a lăsat o liniște stânjenitoare, căreia i-a pus capăt cu o glumă:
- Să știi tu, bă, Pitulice, că eu o
singură dată am spus un adevăr și atunci era cât pe ce să mor.
Gluma a avut efect, provocând veselie
mare, de parcă în loc de praznic ar fi avut loc un botez sau o nuntă. În clipa
următoare însă, s-a întâmplat un fenomen straniu: Pavăl Catărău nu și-a mai
putut închide gura, părea că nu mai avea aer, dând ochii peste cap și capul pe
spate, răsturnându-se cu tot cu scaun. Trupul îi sălta cu mișcări scurte,
convulsive, ca un pește viu pus în tigaia cu ulei încins pe plită. Ceilalți
continuau să râdă în hohote, crezând că asistă la o mică scenă de teatru, ca
ilustrare a celor spuse mai înainte. I-au sărit în ajutor abia când au văzut că
povestitorul scotea doar horcăituri și bale pe gură, învinețindu-se la față.
Creierul acestuia n-a mai acceptat insubordonarea sau excesul de libertate al
limbii ce spunea vrute și nevrute și a făcut un atac sau o comoție cerebrală de
supărare.
Drept urmare a acestui eveniment
nefericit, Pavăl Catărău a rămas paralizat pe partea dreaptă a corpului și fără
grai. Atunci când voia să spună ceva, scotea niște sunete seci, nearticulate,
ca un tăbultoc cu nuci pe care-l miști și făcea grimase la care participau
numai mușchii de pe partea sănătoasă a feței. Câteodată, din ograda lui se
auzeau urlete înfricoșătoare, care nu mai aveau nimic omenesc în ele, semănând
cu cele ale câinelui din Baskerville. Nevastă-sa l-a dus pe la mulți doctori cu
faimă de la diferite spitale, a chemat și călugări de la Mânăstirea Putna să-i
citească, a fost și s-a rugat cu lacrimi fierbinți și a atins cu hainele lui
racla Cuvioasei Parascheva din biserica Mitropoliei Moldovei din Iași, dar
graiul și validitatea trupească nu i-au mai revenit. Continua să hârâie sau să
urle ca lupul în nopțile cu lună plină. Babele din sat, când îl auzeau, se
cutremurau și își făceau semnul crucii, zicând: „Doamne apără și păzește!”,
după care vorbeau singure despre păcatele omenești ce niciodată nu rămân
nepedepsite.
© Marcel Chitac, 2015
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu