LA STRÂNSURĂ

Aproape în fiecare duminică sau în zilele de sărbătoare, când era vreme bună, după terminarea slujbei de la biserică se organizau hore, baluri sau strânsuri, cum li se mai zicea, la locul numit în „Grădina popii”. Muzica era asigurată de singurul lăutar local, moș Costache Badurlea, un moșneag fonfăit, fără un dinte în gură, doar cu un ochi teafăr, surd de-o ureche sau de-amândouă, rămas așa din război, unde fusese concentrat, și care avea lipsă toate degetele de la picioare, în urma degerăturilor suferite în lagărele de muncă forțată din pădurile siberiene. Cânta la o vioară scorojită, patinată de trecerea timpului, cu gâtul albit și subțiat, ca dovadă a folosinței îndelungate. Tot repertoriul lui moș Costache Badurlea se rezuma la cântecul „Două rațe crăcănate”, pe care-l relua până când obosea el sau se zlămăcuiau cei ce jucau cu foc, bătând pământul, și ridicau colbul ce-i învăluia ca o pâclă, făcându-i să pară niște năluci. Când moșul vedea că dansatorii dau semne de vlăguială ori că-i cereau să mai cânte și altceva, începea să fredoneze aceeași melodie și din gură, bătând hangul cu unul din picioarele ciunge sau strigând cimilituri mobilizatoare:

„Fata lui popa Corlată

A căzut cu curu-n baltă.

Cu lindicu’ face valuri,

De-aruncă peștii pe maluri.

Hu-iu-iu, hu-iu-iu!”

Toader al lui Neculai Abuzoaiei era deja ditamai flăcăul și ar fi fost vremea să-nceapă să scoată și el o fată la joc, la strânsură, însă era atât de sărac, un târâie-brâu, încât doar iarna purta opinci. De cu primăvară, după topirea zăpezii și până cădea bruma toamna, el umbla desculț și în izmene din pânză de câlți, țesută în casă de mă-sa. La lucru, la ogor sau prin jurul casei, oricine putea umbla îmbrăcat și încălțat oricum, dar la strânsură, ca să nu te faci de râs în fața satului și mai ales în fața fetelor de măritat, trebuia să fii bine împopoțonat și încălțat cu cizme, nu cu opinci sau desculț. Neavând de nici unele, Toader al lui Neculai Abuzoaiei s-a dus la un gospodar mai înstărit din sat, Vasile Juvăț, și l-a rugat să-i împrumute cizmele, să poată participa la joc. Juvăț nu era doar mai avut, ci și din cale-afară de zgârcit și cârcotaș. Poate că de aceea i se zicea mai mult Vasile Curcusut decât Vasile Juvăț. Proprietarul încălțărilor s-a codit mult până a acceptat să i le dea, întorcându-le pe toate fețele, arătându-i cât de trainice și văcsuite erau, s-a scărpinat și în cap, și în cur, în cele din urmă punându-i-le în brațe, despărțindu-se cu greu de ele ca de o ibovnică, pe care urma să n-o mai vadă un timp și i-a spus flăcăului:

- Te rog să ai mare grijă de ele, când mi le-aduci înapoi să arate la fel ca acum, nu te întrece cu gluma la dans, să joci mai domol, mai potolit, nu te lua după alți zănatici.

De bucurie că poate fi în sfârșit în rând cu lumea, mai ales că ieșise pentru prima oară la horă și voia să se facă remarcat, Toader al lui Neculai Abuzoaiei tropăia ca un cal nărăvaș, neînhămat până atunci la căruță, sau încerca să imite mersul celor două rațe crăcănate din cântec, sărind de pe un picior pe altul, ca la cazacioc. Printre spectatorii de pe margine se afla și Vasile Curcusut. Văzând la ce supliciu sunt supuse cizmele lui, la care ținea ca la ochii din cap, s-a înnegrit la față de mânie și, repezindu-se precum hultanul la puiul de cloșcă lăsat nesupravegheat, l-a apucat pe Toader de mâneca sumanului, întrerupându-l din frenezia jocului, răstindu-se la el:

- Păi, bine, măi calicule, așa ne-a fost înțelegerea?! Ți-am împrumutat cizmele cu condiția să te porți frumos cu ele, nu să le lași fără blacheuri și fără pingele, făcându-le niște potloage! Descalță-le imediat!

Dansul s-a întrerupt, muzica a amuțit și toți se uitau nedumeriți și curioși la scena inedită. Unii râdeau cu poftă, alții îl priveau cu compasiune pe sărmanul flăcău rămas desculț și roșu ca racu’ fiert de rușine. Atunci s-a apropiat de el Ion Puțalegea și i-a șoptit la ureche:

- Dă-l în mă-sa de neam prost! Tocmai la el ți-ai găsit și tu să te duci să-ți împrumute cizmele? Nu știai că-i un zgârie-brânză, că-i cur-cusut? Acum te-a făcut de râsul lumii. Vino la mine duminica viitoare să-ți dau eu cizmele mele.

După o săptămână, la strânsură în „Grădina popii” era iar veselie și petrecere mare. Moș Costache Badurlea cânta la scripcă melodia „Două rațe crăcănate”, ce părea că era mai lungă decât Boleroul lui Ravel sau că fusese înregistrată pe discul unui patefon căruia îi sărea acul și-o lua mereu de la capăt. Moșul se uita cu singurul ochi valid când la dansatori, când la public, zâmbind ștrengărește cu chiștocul de țigară în colțul gurii și ținea tactul cu piciorul sau bătea cu arcușul în vioara jerpelită. Toată plata pe care o primea pentru efortul lui era de obicei un pachet cu țigări ori o jumătate de litru de rachiu. Cânta mai mult de plăcere, din pasiune.

Printre cei ce dansau se afla și Toader al lui Neculai Abuzoaiei, ce țopăia, semănând acum cu un țap logodit, de parcă ar fi dat strechea-n el. Din mulțimea spectatorilor compusă din mamele, tații, bunicile, frații și surorile celor ce-și etalau talentul la joc, precum și din alți gură-cască, a țâșnit vocea puternică, penetrantă a lui Ion Puțalegea, care striga de se-auzea până pe celălalt mal al Prutului:

- Așa, Toadere, bate cu cizmele cât poți de tare, să le sară blacheurile și pingelele, ferfeniță și praf să le faci, că nu-mi pare rău după ele! Să ai mare grijă doar de suman și de căciulă, că alea-s noi!

© Marcel Chitac, 2015