-
note de drumeție -
Majoritatea celor născuți după venirea
comuniștilor la putere cu ajutor sovietic au auzit numele de Basarabia abia în
urma evenimentelor nebuloase din decembrie 1989. Până atunci, folosirea acestui
cuvânt era interzisă, la fel ca intonarea cântecului „Deșteaptă-te, române”,
devenit acum imn național. Se pare că interzicerea melodiei a avut efect, căci
unii români de pe ambele maluri ale Prutului nu s-au deșteptat nici până în
prezent, având nostalgia acelor vremuri de coșmar.
Un fost coleg și prieten, Costache
Gâlcă, care era mai în vârstă ca mine, a făcut câțiva ani de prizonierat la
ruși, deși nu fusese pe front. Era student la teatru, abia se căsătorise și
într-o seară i-a spus proaspetei soții că se duce până la tutungeria din colțul
străzii să-și cumpere țigări. S-a întors acasă după cinci ani fără țigări, fără
dinți, îmbrăcat în zdrențe și nu și-a mai găsit nevasta.
Atunci când ieșise în stradă, doi
soldați ruși l-au arestat și escortat până la gară, unde l-au urcat într-un
tren de marfă cu destinația Siberia. Mai târziu a aflat că rușilor le lipsea un
prizonier, care evadase.
După „întoarcerea armelor”, acolo, în
lagăr, a venit Ana Pauker să-i convingă pe prizonierii români să se înroleze
voluntar în diviziile „Tudor Vladimirescu” și „Horea, Cloșca și Crișan”, pentru
a lupta alături de ruși contra nemților. La sfârșitul pledoariei, politruca a
întrebat dacă sunt nelămuriri. Costache Gâlcă a avut o curiozitate, pornită
dintr-un profund sentiment patriotic, întrebând la rândul său: „Dar cu
Basarabia cum rămâne?”. A fost o curiozitate scump plătită. Spre a găsi singur
răspuns la acea neliniște sufletească, după ce prizonierii ceilalți s-au întors
în țară, el a mai rămas vreo trei ani în Siberia, având suficient loc și timp
acolo să mediteze asupra sorții Basarabiei.
Pentru mine, Basarabia era locul pe
care-l priveam din fragedă pruncie de pe Holm. De la acea înălțime se deschidea
o panoramă de o sută optzeci de grade cu Ponoara, valea Prutului și satele de
pe partea cealaltă: Mămăliga, Drepcăuți, Zalucea, Lipcani. Vedeam trecând prin
Basarabia trenurile încărcate cu cheresteaua prăduită din pădurile Bucovinei,
ca despăgubire de război pentru „frații” ruși, care pretindeau că ne-au
eliberat de nemți, luându-ne sub cizma lor „protectoare”. Interdicția de a
ajunge pe cealaltă parte a Prutului, altfel decât cu privirea sau cu
imaginația, uneori doar în visele nocturne, sporea dorința și curiozitatea
atingerii locului de care ne despărțeau numai câteva sute de metri.
După 1989 am fost cu pașaport de două ori
în Basarabia. Prima dată, prin ’91 am plecat împreună cu încă trei colegi
pictori la Chișinău să restaurăm pictura unei biserici din centrul orașului al
cărei subsol fusese transformat în cârciumă. Mi-am luat schimburi de haine și
alte lucruri personale, sculele și materialele necesare, urmând să ne întoarcem
după cel puțin trei luni. Stabilisem cu cei responsabili de lucrare de la primăria
Chișinăului ca, la sosirea noastră, schela să fie montată, să ne apucăm imediat
de lucru, ca să nu avem timpi morți. Când am intrat în biserică, în locul
schelei promise, în mijlocul naosului se afla o grămadă de cherestea provenită
de la demolări, parțial putredă. Pentru a ne atenua șocul și a ne trece
supărarea, gazdele ne-au invitat să bem ceva la restaurant. Se știe că românul,
oriunde s-ar afla, bea alcool numai în două împrejurări excepționale: la bucurie
și la necaz. Se știe de asemenea că viața omului nu este altceva decât o
înșiruire sau o succesiune de bucurii și de necazuri.
Ajungând la restaurant, ușa era închisă
pe dinăuntru cu zăvorul și abia după o negociere între însoțitorul nostru și
ușier ni s-a permis, în cele din urmă, accesul. Or fi toate locurile ocupate,
am gândit eu, sau o fi un club exclusivist, select. Intrând, am constatat cu
surprindere că doar la o masă erau trei clienți. În semiîntuneric și în frig,
pe o mică estradă, o formație muzicală compusă din tineri cânta numai pe
rusește. După primele pahare cu votcă, mi-am mai revenit din nedumerire și am
uitat de supărare. La scurt timp, ni s-a adus primul fel din meniu, iar când să
apropii furculița de gură, chiar în spatele meu, lângă fereastră, a început
brusc o huruială asurzitoare și s-a stârnit un curent puternic de aer, făcând
să zboare șervețelele, învârtindu-se pe sus ca un roi de fluturi albi, iar fața
de masă flutura și ea, precum un steag de pe catargul unui vapor surprins de
furtună. Am sărit ca ars de pe scaun, crezând că în apropiere era un avion
Tupolev ce se pregătea de decolare.
- Stați liniștiți, ne-a zis calm gazda,
au pornit ventilatorul.
A doua zi ne-am întors la București cu
valizele nedesfăcute, încercând să uităm tot ce-a fost.
Următoarea mea vizită în Basarabia a
avut loc doi ani mai târziu, de astă dată fiind însoțit de doi colegi de la
Studioul de Arte Plastice al Armatei, plus șoferul mașinii marca Aro. Era pe la
sfârșitul lunii noiembrie și trebuia să facem o documentare de câteva zile
colindând țara sau republica în lung și în lat. Tocmai când tranzitam Buzăul,
unul dintre colegi și-a dat seama că a uitat pașaportul acasă. Ne-am întors și
am plecat din nou, iar odată cu intrarea în vamă, la Albița, s-a înnoptat și
s-a lăsat o ceață însoțită de frig. Drumul de la frontieră la Chișinău a durat
o veșnicie. Nu erau pietre kilometrice, nici indicatoare sau marcaje pe șosea.
Am aflat mai târziu că acest drum era strategic, adică, în caz că ar fi intrat
dușmanii sau invadatorii pe el, să nu se poată orienta, să se rătăcească. Din
același motiv, în toată fosta Uniune Sovietică, șinele de tren sunt mai late
decât în restul lumii. Obsesii ori temeri de bandit; numai hoțul își pune două
lacăte la ușă.
Datorită beznei, combinate cu ceața,
abia se mai vedea la doi-trei metri în fața mașinii. De la lumina farurilor
pâcla se făcea mai densă, mai opacă. Din când în când, șoferul oprea, cobora
din vehicul și verifica dacă mai suntem pe drum, și nu pe câmp. Am ajuns la
destinație abia pe la ora trei noaptea. La Chișinău am fost cazați într-un
hotel al Ministerului Apărării de la ei, unde, pe vremea apartenenței la URSS,
locuiau, împreună cu familiile lor, generalii responsabili de Tratatul de la
Varșovia. Recepționerul ne-a povestit că, atunci când s-a dezmembrat Marele
Imperiu Rus, iar generalii cu nevestele și copiii au trebuit să-și ia tălpășița
și să plece la casele lor, au luat cu ei ca suvenir covoarele, aspiratoarele,
farfuriile, tacâmurile, chiar și prizele și întrerupătoarele din pereți, iar
femeile de serviciu care aveau în inventar acele lucruri au fost nevoite să le
plătească, plângând și blestemând, din salariul lor ce nu depășea echivalentul
a cincisprezece dolari pe lună.
La început, mâncarea lor mi s-a apărut
interesantă, în stil rustic: plăcinte și alte produse de patiserie, câte-un
pahar cu smântână, musaca făcută și servită în ulcele de lut; numai că,
repetându-se zilnic, și la micul dejun, și la prânz, și la cină aceleași
feluri, ni se cam aplecase de smântână și de plăcinte. Culmea a fost într-o
seară, când am primit la cină grâu fiert. În sfârșit, o schimbare de meniu! Am
crezut mai întâi că era un fel de colivă. Gustând, am constatat că nu avea
niciun Dumnezeu: nici zahăr, nici mirodenii, nici nucă. Era grâu fiert cu apă
și atât, pesemne faimosul arpacaș, mâncarea de bază din pușcării sau din
lagăre. Atunci am avut o discuție cu colegii în camera de hotel, spunând că
înțeleg faptul că basarabenii sunt mai săraci ca noi, n-am pretenția să ne
pregătească fripturi și grătare în fiecare zi, m-aș mulțumi și cu niște cartofi
prăjiți, care-s mai ieftini decât carnea și cresc și pe la ei. A doua zi,
surpriză! La masă am fost serviți cu cartofi prăjiți. Cred că s-a produs un
fenomen miraculos de comunicare telepatică, ajutat puțin și de aparatura de
ascultare, pe care bravii generali ai glorioasei Armate Roșii n-au luat-o la
plecare, neștiind de existența ei. Noroc că fusese bine-mascată și funcționa în
continuare.
Deja căzuse prima zăpadă, iar în România
viscolea și erau drumurile înzăpezite, mai ales
în zona Râmnicul Sărat – Buzău, încât ne temeam că n-o să ne putem
întoarce acasă. Mergând cu Aro prin sărmana Basarabie, vedeam în stânga și în
dreapta drumului zeci, sute de hectare cu livezi de meri, cu fructele neculese,
rămase înghețate și degerate în pomi. Câte vagoane de suc natural sau de gem
s-ar fi putut face din ele și câți bani ar fi putut obține tânărul stat
independent, dacă merele ar fi fost culese la timp! Nu este o surpriză pentru
cei care trăiesc la acea latitudine să ningă la sfârșitul lui noiembrie. Ce-or
fi făcut basarabenii mei până atunci? Pesemne că au cules mai întâi strugurii,
au așteptat să fiarbă mustul, să se transforme în vin și să se limpezească
pentru a-l degusta.
La Mânăstirea Curchi, măicuțele își
uscau rufele pe sforile întinse în biserică, în pronaos și în naos, ca să nu
înghețe afară. Neputând vizita mare lucru în interior, din cauza rufelor și a
condensului, ne-am învârtit prin curte în jurul lăcașului de cult, încercând să
găsim cele mai potrivite unghiuri pentru a fotografia. Privind mai mult pe sus
și în depărtare, entuziasmându-ne de cadrele și de lumina surprinse, abia la
sfârșitul operațiunii am observat că prin iarba înghețată erau peste tot
răhăței de măicuțe, ca niște ciuperci ieșite prea târziu, păcălite de o ploaie
care se transformase apoi în ninsoare. Lângă gard se aflau vreo cinci cabine de
latrine, ce primiseră probabil o altă destinație; cine știe, poate-și țineau
murăturile în ele.
După ce-am vizitat Mânăstirea Căpriana -
ctitoria lui Ștefan cel Mare - și Cahulul, am ajuns la Hotin, unde ne-a
întâmpinat comandantul comisariatului sau garnizoanei. Era un tip suficient,
plin de el, se vedea de la o poștă că nu avea niciodată îndoieli sau complexe.
Purta niște ochelari de soare din plastic, cu toate că cerul era mereu
înnegurat, și nu și-i scotea nici măcar noaptea, în incinte, unde pâlpâia
ici-colo câte-un bec chior. Ca o măsură de protecție contra frigului, în
încăperea în care am intrat, la îmbinarea dintre rama ferestrelor și toc erau
lipite benzi de hârtie de ziar cu pap din făină de grâu, ceea ce era o soluție
mai ecologică decât chederul termopanelor, numai că până în primăvară, acele
ferestre nu se mai deschideau.
Maiorul – cred că ăsta era gradul său –
ne-a oferit o masă festivă, la care „mâncarea era fudulie, iar băutura temelie!”.
Vinul se aducea cu borcanul sau cu găleata. Ca un fel de ornament, de decor, la
masă au apărut două fete arătoase, despre care am crezut inițial că sunt una
amanta maiorului, cealaltă țiitoarea căpitanului, ghidul care ne însoțea în
pelerinaj. S-a dovedit mai târziu că de fapt erau un fel de majorete, a căror
misiune era să ne îndemne și să ne stimuleze să bem cât mai mult. Individul cu
ochelarii fumurii își propusese să ne îmbete pentru a râde de noi, a ne umili
sau a ne demonstra superioritatea ostașului fost sovietic care putea bea orice,
de la apă de colonie sau alcool sanitar până la acid sulfuric, fără să se
îmbete, singurul efect fiind acela că, atunci când se pișa ardea gardul sau,
dacă era în război, ieșea din tranșee cu pistolul în mână în fața tancului
inamic, strigând „Ura, pabeda nașa!”.
Noi, românii din regat, beam așa cum se
bea, luând câte o gură de vin, plimbându-l prin toate cotloanele cavității
bucale, împingându-l cu limba către bolta palatină, spre a-i simți gustul și
a-i savura aroma și apoi dându-i acceptul de a o lua la vale pe esofag, în
stomac. Gazdele noastre, când puneau paharul plin la gură, indiferent de mărime
sau de conținut, îl dădeau pe gât dintr-o dată, ca pe un leac sau ca pe o doctorie
amară, căreia n-ar fi vrut să-i simtă gustul neplăcut. Mereu râdeau de noi, de
felul în care beam și ne considerau novici în acest domeniu atât de important.
- Dă stacana peste cap, până la fund și
după aceea pune-o goală pe masă! repetau într-una.
Văzând că nu au succes cu mine și cu
colegul care-și uitase pașaportul, fiind recalcitranți, conservatori sau grei
de cap, una dintre „majorete” a început să se ocupe metodic de celălalt coleg,
care-i păruse mai slab de fire, mai docil și mai ușor de învățat cum se bea. Îi
turna ea în pahar și-n timp ce-l împungea cu țâțele, lipindu-se de el, îi
zicea:
- Hai, Ionică, ia și bea, bea Ionică
mamă stacana pân’ la fund, hai, bea, Ionică, băgate-aș în chizda mă-tii,
Ionică!
Ionică zâmbea, fără a scoate un cuvânt,
și doar se prefăcea că bea, iar când „profesoara” se uita în altă parte, el
turna vinul din pahar într-un hârdău din spate, în care creștea o plantă cu
frunze late. De unde au vrut să ne îmbete pe noi, s-au făcut ei praf, după
atâtea explicații și demonstrații și au adormit cu capetele pe masă, începând
să horcăie și să scoată frânturi de cuvinte rusești prin somnul agitat.
Nemaiavând cu cine ne întreține, ne-am dus la culcare, iar a doua zi ne-am
întors în țara noastră la obiceiurile și la tabieturile noastre.
În ciuda experiențelor avute, rămân un
înfocat susținător al unirii Basarabiei cu România. Sunt convins c-ar avea de câștigat
și ei, și noi, unindu-ne două „nevoi”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu