duminică, 13 septembrie 2015

TEZELE DIN APRILIE

Pe la mijlocul anului 1985 am fost detașat de la Muzeul de Istorie și Artă al Municipiului București, unde lucram ca muzeograf, la Muzeul „Gheorghe Tattarăscu” din strada Brezoianu, colecție care ținea tot de Muzeul Municipal. A trebuit să ocup locul rămas vacant în urma plecării unei colege să-și revadă sora care trăia în Suedia. Nu știu prin ce miracol a primit acceptul Securității după mai multe încercări, fapt este că din cauza emoțiilor provocate de revederea surorii ei, colega, fost muzeograf la Tattarăscu, a uitat drumul de întoarcere.
Abia îmi luasem postul în primire când, într-o zi, vine în vizită de lucru directorul adjunct Nicolae Delaport, care răspundea de secția de artă. După ce s-a plimbat în tăcere printre exponatele muzeului, mergând cu mâinile la spate, mișcând ușor din cap asemenea păpușilor-cățel puse de unii șoferi pe bordul mașinii în acele vremuri, personajul s-a oprit în dreptul unei vitrine, unde se aflau expuse obiecte personale ale pictorului (paleta, câteva pensule, o godetă, o pipă și o tabacheră, cronici din presa timpului despre el, o monografie). S-a întors apoi spre mine, spunându-mi pe un ton foarte serios, grav:
- Neapărat să introduci în această vitrină și cartea cu Tezele din aprilie referitoare la cultură și artă ale tovarășului Ceaușescu.
Am rămas perplex, de parcă aș fi fost lovit în cap cu maiul, nesuspectându-l nicio clipă că o spune în glumă. Mai mari șanse aș fi avut să văd un porc zburând, decât pe acel individ glumind sau măcar zâmbind vreodată. Purta întotdeauna niște ochelari fumurii cu scopul de a nu i se vedea expresia ochilor sau oglinda sufletului, avea o mimică împietrită, inflexibilă, ca de statuie, mereu aceeași; gura văduvită de buze semăna cu o tăietură orizontală pe chipul de cioclu și părea nedezlipită, chiar și atunci când vorbea cu zgârcenie, dând capul pe spate și etalându-și burta în față.
- Păi ce au în comun Tezele din aprilie cu pictura lui Tattarăscu? El a trăit cu o sută și ceva de ani înainte de a apărea aceste Teze. Cum s-ar fi putut conforma lor?! am încercat eu să-l aduc cu picioarele pe pământ, deși nici eu nu eram prea lămurit dacă ceea ce se întâmpla era aievea sau un vis tâmpit.
- Vezi cum faci legătura sau trecerea de la pictura lui Tattarăscu la aceste indicații prețioase ale Tovarășului. Trecutul nu este rupt de prezent și nici prezentul de viitor. Evoluția în orice domeniu este continuă, în spirală și se aplică principiul marxist al negării negației. Nu-mi cere mie soluții la această problemă, doar nu degeaba ai fost angajat în acest post. Dacă nu te simți competent, angajăm pe altul în locul tău!
A doua zi m-am dus la biblioteca Muzeului de Istorie al Municipiului București (Palatul Șuțu), am împrumutat un exemplar al „genialei opere” cu Tezele din aprilie și l-am așezat la întâmplare, înghesuind celelalte exponate în vitrina lui Tattarăscu, unde arăta precum un marțian ce încurcase comenzile de la bordul farfuriei zburătoare și aterizase forțat pe pământ.
Când vizitatorii ajungeau în fața vitrinei cu pricina, făceau ochii mari, mai întâi șușoteau între ei și râdeau pe înfundate, dându-și coate, apoi veneau la mine surprinși, agitați, cerându-mi lămuriri sau crezând că se produsese o gravă eroare despre care nu aveam cunoștință. Îi linișteam imediat, explicându-le că între Tezele din aprilie și bețele de scobit în urechi de care se folosise pictorul Tattarăscu există totuși o legătură dialectică, interdependentă și indestructibilă, ca între sulă și prefectură sau între nucă și perete. Dacă nu mă credeau, n-aveau decât să citească faimoasele Teze.
Episodul m-a obsedat multă vreme, n-am reușit să înțeleg nici atunci și nu pot să-mi explic nici acum ce a fost în mintea și în sufletul de slugă al directorului, de unde-i venise năstrușnica idee care friza absurdul. Doar nu-i ceruse Ceaușescu personal sau vreunul dintre numeroșii slugoi din anturajul lui să facă așa ceva. Politrucii sau activiștii de partid de atunci, la fel ca și cei de acum, aceiași sau urmașii lor, nu frecventau muzeele, galeriile de artă sau sălile de concerte.
Un an mai târziu m-am transferat de la Muzeul de Artă al Municipiului București la Studioul de Arte Plastice al Armatei. Prin ’88 s-a organizat o expoziție de artă plastică, carte și fotografie la Galeriile de Artă de la Cercul Militar cu prilejul sărbătoririi Zilei Armatei pe 25 octombrie. Potrivit obiceiurilor acelei epoci, indiferent dacă se serba ziua armatei, ziua copilului, ziua femeii sau a guguștiucului, adevărații sărbătoriți și omagiați erau cei doi membri ai cuplului prezidențial, conform doctrinei „Partidul e în toate”, iar Partidul erau ei. Cu o zi înainte de vernisajul oricărei expoziții de acest tip, venea o delegație de cel mai înalt nivel al partidului-stat, formată din politruci și securiști, pentru avizare. Comisia era de fapt ochiul necruțător și intransigent al cenzurii. Acele cefalopode nu aveau ca referință niciun criteriu estetic, ci voiau să vadă probabil dacă sunt aplicate în artă Tezele din aprilie, o încercare de întoarcere la proletcultism, la realismul socialist de tip nord-coreean, de această dată.



În timpul panotării expoziției venise la galerie echipa de cenzori de la Ministerul Apărării Naționale, condusă de generalul Ilie Ceaușescu, ce deținea funcția de comandant al biroului politic superior al armatei. La expoziție fusese adus un bust în marmură care îl reprezenta pe „Nea Nicu”, realizat de un sculptor mai în vârstă, cu nume de neamț, Wagner, iar portretul era făcut nemțește, foarte realist, semănând cu un bibelou supradimensionat, cântărind vreo trei sute de kile. Expoziția, fiind în curs de amenajare, cu multă vânzoleală și agitație, pentru a evita riscul ca cineva să dea din neatenție peste bustul Tovarășului și să-l răstoarne, provocând un dezastru, lucrarea de sculptură a fost așezată chiar la intrare, culcată cu fața în sus, într-o poziție mai stabilă, până i se găsea locul și era ridicată pe soclu.
Când a văzut-o Ilie, s-a încruntat, s-a crispat, de parcă l-ar fi presat un pârț năbădăios, greu de ținut în frâu și a avut o reacție și o replică la care nu mă așteptam:
- De ce ați pus asta așa?
- Tovarășe general, permiteți să raportez, e mai bine să stea culcată, până o punem la locul ei, ca să nu se răstoarne din greșeală! i-a explicat cel ce răspundea de organizarea evenimentului.
- Ridicați-o imediat, a ordonat el ferm și autoritar, nu este politic să stea în poziția asta!

La numai un an și un pic a fost „foarte politic” ca cel reprezentat în sculptura lui Wagner să stea culcat pe spate, ciuruit de gloanțe, după ce a fost pus la zid împreună cu Tovarășa, în fața plutonului de execuție, într-o cazarmă din Târgoviște.

© Marcel Chitac, 2015


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu